Fotbalul a fost „viciul” vieții mele: și azi, când ascult imnul țării, închid ochii, iau o mină solemnă și îmi imaginez că în altă viață am fost sau voi fi portarul Naționalei…
Debutul meu fotbalistic e legat de vara anului 1970 și de Campionatul Mondial din Mexic, unde a triumfat Brazilia marelui Pele. Imediat după încheierea lui, Nea Gicu Mamet* (Lepădatu Gh.), zidar și administrator al liceului proaspăt-creat, a luat inițiativa de a reînființa echipa de fotbal a comunei. Ne adunam după-amiaza, toată junimea Osicii, pe terenul de pe Măgurice, din incinta târgului de săptămână: nu erau cabine, nu erau bănci pentru rezerve, nu era nimic: două porți de lemn, și atât. Dar entuziasmul era imens: jucam miuță după miuță, visând toți ca la sfârșitul zilei nea Gicu să ne cheme și să ne spună să aducem cât mai repede două poze și 10 lei: era semnul clar că vei fi legitimat. Mi s-a întâmplat și mie într-o seară: în noaptea aceea n-am putut dormi, de fericire. Am fost înscrişi în campionatul judeţean, ediţia 1970-71, cu obligaţia de a înscrie şi o echipă de juniori, care să joace în deschidere. În echipa mare, care avea să se cheme „Avântul Osica” aveau să joace, în echipament galben, inscrpționat cu „A” următorii jucători: Sticlaru* (Emil Cernătoiu), Aurel al lui Caca* (Oprescu A.), Bebe Americanu, Ilie al lui Puie (Raicea I.) şi Gină Cotulbea – portari, Rilă* (Preda A.), Oane al lui Mamet* (Lepădatu I.), Gabi al lui Cipic* (Ștefan G.), Mărin Calu* (Lepădatu M.), Ionel Mustață, Gigi Cernătoiu, Nicu lui Mamet* (Lepădatu N.), Cornel Andrei (Picheru), Dincă din Dioști, Tudor din Cioroiu (Mihai T.), Miu Roșca (Gerson), Luci al lui Șpilică (Boangiu L.) profesorul Nicu Bărbulescu, Nicu Ciotor, Minel Voinea, Emil Filișanu, Fănel Voinea, Vică al lui Mucica, poreclit, pentru viteza lui, Praștie (Lepădatu V.), Budică* (Buznă N.), Mircea Popescu (Rivelino), Nelu Brotac (Aldea I.), Dorel al popii* (Buga – Mărculescu), Marian Băcănuș* (Aldea M.).
Jucătorii nu purtau, ca azi, suspensoare, aşa că, mai ales, atacanții, alergau cu goliciunea târâș, spre deliciul spectatorilor. Terenul de joc, deși cam denivelat, avea un drenaj natural foarte bun, fiind în lunca Oltețului: putea să plouă toată săptămâna, duminica terenul de joc era ca în palmă. În anul următor ne-am mutat în centru, lângă liceu. Nu mai aveam „teren”, aveam „stadion”, cu nume, atunci „Central”, astăzi „Gheorghe Şoarece”, cu cabine, cu bănci pentru rezerve, cu tabelă de marcaj, cu stație de amplificare și comentator iscusit – nea Gheorghe Tâlvan, cu gard împrejmuitor, plin de lozinci încurajatoare, cu pistă de atletism (prin râvna neobositului învățător Marcu Alexandru), cu „nocturnă” încropită de Mitică Epure („Iazalde*) și cu tribune înălțate din pământ și plăci de beton. Am vrut să aducem la inaugurare „Universitatea Craiova”, făcând un drum la un meci al ei, cu nea Gicu. N-am putut ajunge la conducerea echipei, dar am avut, cât de cât, noroc: la întoarcere, în gară, marele atacant al Craiovei, Ion Oblemenco, își conducea tatăl la tren. N-am să uit niciodată dezinvoltura cu care Nea Gicu l-a abordat pe marele fotbalist al Craiovei, trecând, în zece minute de la „domnule Oblemenco” la „nea Nelule”, ca să încheie cu „Bine, Ioane, ținem legătura!”, spre totala mea uimire… Oblemenco ne-a făcut o promisiune de circumstanță, dar echipa Craiovei n-a venit atunci… Avea, totuși, să o facă peste patruzeci de ani, în două rânduri, chiar, în 2017 și 2018, cu ocazia „Memorialului Gheorghe Șoarece”, când „zeii” ne-au coborât în bătătură: Boldici și Racolțea (portari), Negrilă, Tilihoi, Beldeanu, Donose, Săndoi, Mohora, Vrăjitoarea, Cristescu, Ciurea, Sava, Despa și Florescu. În ambele meciuri am jucat și eu în poartă, la 63 de ani…

Vârful de performanță al generaţiei 1970 l-a constituit victoria cu 4-3 în fața echipei „Rasăritul Caracal” din divizia C, la care jucau Vasilescu și Mincă, foști jucători ai „Universităţii Craiova”, într-un meci din „Cupa României”. La noi au jucat atunci toți „stranierii” Osicii: Sticlaru* (“I.O.B. Balș” – divizia C), Rilă, Oane Mamet* („Rapid Piatra-Olt”), Tudor din Cioroiu, înlocuit, încă din prima repriză, cu Gabi Cipic („I.O.B.Balș”), Ionel Mustață („Rapid Piatra-Olt”) Miu Roșca, Nicu Ciotor („I.O.B. Bals”), Minel Voinea („I.O.B. Balș”), Vică Mucica, Dorel al popii („Politehnica București”– divizia B), Budică* („I.O.B. Balș”). Oaspeții, antrenați de marele antrenor Ion Pârvulescu, profesorul meu de la „Asan”, cel care i-a descoperit pe Ionel Dănciulescu, Claudiu Niculescu, Ionuț Luțu şi Giani Kiriță, au condus cu 3-1, la pauză, golul nostru fiind înscris de Dorel al Popii, coleg de echipă, la momentul acela, cu Mircea Lucescu. Dar ai noștri, îndrumați cu mare pricepere de nea Gicu Mamet, poreclit „Zagalo”, au avut, după pauză, o revenire de senzație, înscriind de trei ori, prin Budică* şi Vică Mucica*(2).
Întorcându-mă la parcursul meu fotbalistic, am jucat trei ani la juniori, apărând de două ori și buturile echipei mari. Apoi, au urmat armata și studenția, când grijile au devenit altele…

Tot nea Gicu Mamet* l-a descoperit și l-a legitimat, la puțin timp după plecarea mea în armată, și pe Gheorghe Șoarece, cel mai bun produs al fotbalului osicean. A jucat puțin la noi, la juniori, la 16 ani fiind luat de „I.O.B. Bals”, în divizia C, integrâdu-se perfect aici cu sprijinul consătenilor Minel Voinea și Nicu Ciotor. În 1973, în urma unui meci amical, este transferat la „Dinamo Slatina”, iar la primul meci în divizia B, la nici 18 ani marchează singurul gol al partidei, în meciul cu „Gaz Metan Mediaș”. A urmat, în ianuarie 1975, transferul la „Viitorul Scornicești”. În ediţia 1978-1979 a fost golgeterul seriei a II – a din divizia B, cu 22 de goluri, performanță în urma căreia este selecționat în lotul național de tineret al României. S-a spus despre el că avea o capacitate de efort care i-ar fi permis să joace trei meciuri consecutive. De asemenea, avea o protejare a balonului nemaiîntâlnită, se lăsa pe minge, ca o cloșcă peste puii ei, era foarte greu să-l deposedezi. În plus, avea un dribling și un simț al golului ieșite din comun. În divizia A debutează cu gol, în august 1979, în partida „Viitorul Scornicești” – „Olimpia Satu Mare” 6-0. Rămâne la „Viitorul”, devenită, între timp, „F.C.Olt Scornicești”, până în 1983, marcând peste 100 de goluri și fiind căpitan al echipei. Din 1983 joacă, mai întâi, la „F.C. Brașov”, iar, apoi, la „Inter Sibiu”, de unde se retrage, la 33 de ani. Moare în Osica, în octombrie 2009, răpus de o infecție la gât, la doar 54 de ani, la puțin timp după ce e desemnat cetățean de onoare al comunei, în semn de înaltă apreciere a activităţii sale sportive în competiţiile naționale.

„F.C.Olt Scorniceşti”, echipa la care a jucat 8 ani Gheorghe Şoarece

Am revenit la echipă după 7 ani, în ultimul an de studenție, în care lucrurile au fost mult mai relaxate: cursurile se încheiaseră, ultima sesiune de examene se consumase, rămânea doar să redactez lucrarea de licență, lucru pe care, oricum, știam de mult că îl voi face acasă, la Osica. Era returul ediţiei de campionat 1979-80. Echipa noastră retrogradase și, lipsită de entuziasmul de la reînființare, se zbătea pe la mijlocul clasamentului, în „Onoare”, ultimul eșalon fotbalistic. „Stranierii” noștri reveniseră „la vatră”, cu un spor de ani, și preferau să joace doar în meciurile de acasă. Liric, cum ar fi spus-o Fănuș Neagu, leii îmbătrâniseră, leii simțeau frigul… Iar nea Gicu Mamet, copleșit de personalitatea lor, se resemnase… „Afară” mergeau nişte copii, care încasau de la zece goluri, în sus. L-am convins destul de greu să instituim o regulă, prin care, cu eleganță, să primenim echipa: cine nu merge în deplasare, nu joacă acasă. Cu aceiași copii fericiţi că erau, în sfârşit, titulari și în meciurile acasă, am refăcut entuziasmul pierdut și am câștigat meci după meci. Cel decisiv a fost la Balș, pe un teren foarte scurt, de pe malul Olteţului, în spatele Şcolii Gimnziale nr.1. Meciul acesta a coincis cu ultima mea zi de facultate, i-am așteptat cu geamantanul pe marginea terenului… Ne trebuia, neapărat, victoria, ca să promovăm. Dar în a doua repriză, la scorul de 2-2, gazdele au primit o lovitură de la 11 metri. Apărasem sute de asemenea lovituri la antrenamente, câștigasem zeci de lăzi de bere, din pariurile cu colegii, beri pe care nu le-am băut niciodată… Dar mă plânsesem de multe ori în fața lor că nu fusese, în tot returul, nicio lovitură de pedeapsă acordată adversarilor, să pot vedea și eu de ce sunt în stare în condiţii de competiție. Fai* (Andreescu Fl.) a știut să mă motiveze în clipele acelea, amintindu-mi de jeluirea mea… Nu mi-am ales, dinainte, un colț, cum, de fapt, nu mi-am ales niciodată, am așteptat să plece mingea spre mine, am împins puternic în picioare, dintr-un singur salt am acoperit jumătatea de poartă în care venea mingea și am reţinut-o chiar lângă bara din dreapta. Am alergat repede cu ea în braţe până la marginea careului de 16 m, am degajat la extrema noastră dreaptă, Cucu* (Oprescu I.), el a centrat, Fai* a marcat! Eram, din nou, în județ! Din ziua aceea am fost poreclit „Chiroga”, în amintirea portarului naționalei peruane, Ramon Quiroga, care, cu doi ani în urmă, la Campionatul Mondial din Argentina, într-un meci decisiv, din optimi, a apărat o lovitură de pedeapsă, trimițând Peru în sferturile de finală și înnebunind țara, de bucurie. Au pus umărul la promovare: eu si Gagarin (Raicea M.) – portari, Bănică Gh., Călin al lui Ganță* (David C.), Aurel Epure, Deșu* (Raicea I.), Marian Mișică* (Alexandru M.), Sorin ingineru’ (Nicolae S.), Zoro* (Dobre D -tru), Andone* (Preda I.), Ionel Șontea* (Tudor I.), Mitică Stoican* (Buznă D-tru), Mareș* (Voicu M.), Păcală* (Tudor P.), Comisaru* (Begeacă M.), Gigi țiganu* (Ciocan Gh.), Gigi Breazu* (Ciochină G.), Cucu* (Oprescu I.), Davai* (Mogoș I.), Bâtă* (Preda M.), Fai* (Andreescu Fl.), Mita* (Lepadatu Fl.), Budică-fiul (Buznă V.), Bibi Dobre, Gagau (Băluță E.), Ristea* (Chirea V.), Chiruși* (Chirea A.).

„Avântul Osica”, ’80 – ’85

Sus, de la stânga la dreapta: Comisaru’, Zoro*, Andone*, Chiroga* Păcală*, Șontea*, Mareș*.

Jos: Bănică, Gigi țiganu*, Breazu*, Gagau*, Bâtă*.

S-ar fi putut spune că am început fără noroc turul noii ediții a campionatului judetean, 1980–81. În prima etapă am primit-o „acasă” pe „Rapid Piatra-Olt”, aproape mereu abonată la titlul de campioană. Dar a fost unul dintre cele mai frumoase meciuri văzute vreodată la Osica. Am făcut un joc mare, câștigând cu 2-1, golurile noastre fiind marcate de Davai* şi Vali Budică, al oaspeților de Raț, tatăl fostului internațional. Omul meciului a fost Păcală, care l-a făcut pe cel mai bun om al lor, mijlocașul coordonator Tăcărină, să nu miște. După meci a fost o bucurie de nedescris: ne-am retras la bufet, unde s-a băut bere cu halba, direct din găleată, găleată după găleată…

În etapa următoare am făcut deplasarea la Valea-Mare. Am intrat aroganți, „pe vârfuri”, cum se spune în fotbal, și am fost umiliți, pierzând cu 2-6. A fost prima oară când l-am auzit pe nea Gicu Mamet* spunându-ne, cu năduf, că ne va părăsi dacă vom mai merge vreodată la un meci în deplasare „ca în excursie”.…
A fost ultima oară când am luat cu mine icoana pe care, încă de la revenirea la echipă, juram toți, înainte de fiecare meci „afară”, că ne vom da viața pe teren… În urmatorii ani ni s-a alăturat o pleiadă întreagă de tineri talentați, jucând fie la echipa de juniori, fie la cea de seniori, fie la amândouă, unii dintre ei venind sau plecând la alte echipe, unele din eșaloane superioare: Boacă(Țâțu C-tin): F.C.Olt tineret– divizia A, „Metalurgistul Slatina” – divizia B), Mozoc (Mușat Alex.): „F.C.Olt” tineret – divizia A, căpitan de echipă), Doru Gherghe din Tomeni: „Metalurgistul Slatina” – divizia B), Marian Streche: „F.C.Olt” tineret – divizia A, „Minerul Mătăsari”, „Constructorul Slatina”, „Spicul Coteana” – divizia C), Marius Streche: „F. C. Alprom” – divizia C, Sabin Roșca: „F.C.Olt” tineret – divizia A, „Chimia Rm. Vâlcea”– divizia B), Ricanu* (Manicea Nicolae): „F.C.Olt” tineret – divizia A, „C.F.R. Caransebeș”– divizia C, Gigi Manicea, poreclit „Lăcătuș”: „Progresul Corabia”– divizia C, Cristi Preda: „I.O.B. Balș”– divizia C, Mărin Turel* (Filip Marin): „Viitorul Brebeni”, Daniel Mustață: „Rapid Piatra-Olt”, Litră* (Dumitrașcu Fl.): „Rapid Piatra-Olt”, Vali Budică* (Buznă V.): „Rapid Piatra-Olt”, Costel Sulger (portar), Lix* (Lixandru C-tin), Ionel Botofei, Sandu milițianu* (Văduva Alex.), Calu* (Calotă I.), Giorchinel* (Iorga Gh.), frații Bobiceanu – Costică (Tarzan) și Bobi, Ciontea* (Surdu Adrian), Mihai Dumitrașcu, Cațavilă* (Cârnu Florin), Moșu* (Mușat Nicolae), Mobra* (Gubendreanu M.Dumitru), Coțailă* (Ciochină Paul), Pipoi* (Gubendreanu St. Dumitru), Florică Mamet* (Lepadatu Florian), Motanu* (Șologan Romu), Mărinică Purcea* (Osiceanu Marin), Daniel Stănoiu, Olaru* (Calotă Constantin), Virgi Pantică* (Raicea Vasile Virgil), frații Grecu* (George si Costel Marica), Tudorel Chioacă* (Mitran Tudor), Nicu Gronea* (Băluță Nicolae), Lole* (Șoarece Cristinel), Costoraru Ilie, Mişu ţiganu* (Ciocan Mihai), Vică Mitroi* (Joița Nicolae, om trecut prin multe, a jucat la juniori la 23 de ani…), Minel al lui Voinea, vecin cu Polizu, Vali Dumitrescu nepotul lui Boierașu* – portar la juniori, Nicu Anghel din Șopârlița, Sandu Micu din Greci, Piciul*din Găneasa și alții.

Înfrățirea cu francezii din Mont-Saint-Aigan ne-a adus tricouri noi, de culoare verde-deschis, inscripționate cu „Aigle” (Vultur), după ce, încă de la promovare, jucaserăm cu tricouri alb-albastre, cusute la mașină, cu mult drag, de mama lui Cucu, coechipier, urmate, mai târziu, de altele, albe, cu dungi roșii, cumpărate de mine și de Iazalde de la București, de pe Lipscani, chiar de la „Magazinul sportivilor”, unde, la ora deschiderii, am rupt lanțul ce sustinea lacătul de la intrare, la cererea vînzătoarei, care uitase cheile acasă…
Eram susținuti financiar, dacă se poate spune astfel, de C.A.P., iar după ‚90, de Primărie, care achitau taxa de înscriere la fiecare nouă ediție de campionat, precum pe cea a vizei anuale a legitimațiilor. Dar au fost și ani în care, ca să avem banii pentru taxele de mai sus, vara mergeam cu căruța și adunam de la consăteni sticle goale, le spălam la stadion, în fața cabinelor și le duceam, cu căruța lui Palicaru* (Barbu Nicolae), mare suporter al nostru, la Caracal, unde le valorificam la centrele de colectare. Iar iarna, în noaptea de Bobotează, mergeam „cu uruitoarea” la rude, la suporteri și la prieteni. Berea de după meci, ne-o plăteam, de regulă, singuri. Iar de bonusuri la victorii „afară” nici nu putea fi vorba… Dar tot era frumos, eram o echipă minunată!
N-aș vrea să uit de deplasările la meciurile de „afară”: le făceam cu mașina C.A.P.- ului –cu Cioane* și Lisandru Lionorii* (șoferi), acoperită pe jumătate cu coviltir, de multe ori fără bănci; ne așezam pe jos, direct pe podeaua de lemn sau mergeam în picioare, ținându-ne unii de altii, la curbe. Dar era frumos sus: se glumea, se râdea, iar la victorii cântam, fără întrerupere, până acasă. Deși mulți ani am fost căpitan de echipă și aveam un loc la cabină, lângă antrenor, preferam să merg sus, fiindcă mi se părea că acolo era viața adevărată…
Cel mai ardent suporter al nostru era Mărin al lui Slabu (surdomut), încurajările lui se auzeau peste tot stadionul, ca țipetele lui Tarzan în junglă, îngrozindu-i pe adverasari… Dar nu trebuie uitați nici Goangă* (Ostropel Nicolae), Bran* (Nichita Dumitru), nea Tache, nea Mircea al lui Miai, Stelică al lui Dincă, Tudorel Chioacă, nea Gheorghe al Zăbunicăi, care venea la fiecare meci acasă cu tricicleta lui de invalid, sau nea Manolică al lui Căpățână, care venea cu bicicleta după noi aproape la toate deplasările.
În cei peste zece ani de meciuri în județ am făcut cunoștință cu toate locurile din clasament, dar n-am retrogradat niciodată. Odată, la un meci acasă, când eram conduși, un copil din tribună, indignat, a scandat «A-vân-tul Pră-bu-și-rea!». Iar scandarea asta, preluată și de alții, s-a repetat și la alte meciuri, în situație similară. Ca să scăpăm de rușine, am trimis adresă la federație și am obținut revenirea la vechiul nume al echipei, cel din anii 1960, «Oltețul», nume păstrat și astăzi.

Cea mai bună clasare a noastră a fost în ediția de campionat 1991–92, când am terminat pe locul al II- lea, performanță ce ne-a permis să jucăm la Slatina, pe stadionul „1 Mai”, în turneul celor opt echipe angajate în lupta pentru desemnarea campioanei județene. Am trecut ușor de „Viitorul Brebeni” și de „Sportul Vișina Nouă”, iar în finală am întâlnit “Costructorul Slatina”. Echipa noastră de start a fost: Chiroga, Giorchinel, Zoro, Lix, Ricanu’, Botofei, Tarzan, Mărin Turel, Bobi, Daniel Mustață, Boacă. Antrenor: Bibi Dobre. Am condus aproape tot meciul, prin golul marcat de Mărin Turel, iar în minutul 75, Daniel Mustață a ratat din șase metri, cu poarta goală: în loc să pună „latul”, la o centrare din stânga, a lovit balonul cu „exteriorul”, iar acesta a ocolit de puțin bara din dreapta. Am pierdut cu 1-2, după ce antrenorul lor, Virgil Mincioagă, fostul mare jucător al „Universității Craiova”, exasperat de jocul slab al echipei sale, a intrat în teren și a întors rezultatul, fiind coautor la ambele goluri ale lor, în minutele 90 si 92. A fost ultimul meu meci, la aproape 38 de ani. Azi, privind în urmă, aproape nu-mi vine să cred că am putut juca, în cei 15 ani de fotbal, 3 la juniori și 12 la echipa mare, peste 450 de meciuri, meci de meci, fără nicio absență, uneori pe vreme bună, alteori pe ploaie și prin noroaie, pe zăpadă sau prin viscol… Am antrenat mai mulți ani echipa de juniori, dând mulți jucători la echipa mare și câștigând un titlu de campioană. Am condus și echipa de seniori în două meciuri și am înscris un gol dintr-o lovitură de pedeapsă, în nu știu care an, de Sfântul Nicolae… Am avut cel mai elegant echipanent din campionatul județean: într-o vară, un unchi din București mi-a adus tricoul, cel în două nuanțe de albastru, al lui Țețe Moraru, fostul mare portar al lui Dinamo București si al echipei naționale, precum și o pereche de mănusi produse în Taiwan, într-un timp în care toți portarii din „județ” apărau cu palmele goale. La o succintă autoevaluare, am fost un portar nici prea-prea, nici foarte-foarte, cum se spune: am apărat ce era de apărat, am încasat ce era de încasat. Am fost un portar de linia porții, cu o bună viteză de reacție, cu reflexe și o priză a balonului destul de bune. N-am avut o înălțime care să-mi permită să fiu foarte eficient pe centrări și nici curajul nebunesc cu care să câștig duelurile unul contra unul. „Specialitatea casei” au fost loviturile de pedeapsă, am apărat nenumărate, și acasă, și „afară”. Nu le-am ținut socoteala decât la cele apărate consecutiv: au fost șase. Parcă aud și acum reacția tribunei la fiecare penalty dat împotriva noastră la meciurile de acasă: „O ia Chiroga!” Și nu știu cum, dar chiar o apăram. De la fiecare dintre antrenorii pe care i-am avut (Gicu Mamet, Costică Tiglici, Chivu Sterie, Minel Voinea, Nicu Ciotor, Bibi Dobre) am învățat câte ceva, de la toți am reținut că fairplay-ul care nu e trecut din iarba gazonului în viață nu are nicio valoare.

În ediția următoare de campionat au apărut în echipă nume noi: Moină Petre din Pârșcoveni și Sandu țiganu* (Preda Alex.) – portari, Cheche* (Dobre G.) și Vioară* (Dobre V.), ambii din Greci, Romu* (Rezeanu Marinel), Gheală–fiul (Matei D.), Ghelita (Lepădatu G.) și Adi Turlea din Salcia. La finalul campionatului echipa noastră a jucat, din nou, la Slatina, pe același stadion, în turneul celor opt, pentru desemnarea campioanei județene, și a ajuns până în semifinale. Se sfârșea o epocă… Privind retrospectiv, generațiile fotbalistice evocate până aici n-au atins strălucirea celei a anilor 1950. Și nici pe aceea a anilor 1960, cred. Generația anilor 1950 este cea care a dat „echipa de aur” a Osicii, care în 1948 a câștigat campionatul județului Romanați și „Cupa de toamnă” a județului. Numele lor au dăinuit până azi în memoria colectivă: Costantin Mustață (Dină), Cartoafă* din Caracal – portari, Mărinică Țâțu, Oniță Filip, Costică Florescu, Paul Marcu, Fănică Voinea, Ilie Manicea, Paul Vancu, Jean Nanu (Boierașu), Paul Mierlăcioiu (Castravete), Nicolae Băluță (Gogeală), Telu Truță, Marcel Buznă, frații Țârdei din Caracal, Nini, Nuțu, Bocai, Razgai. S-a spus că, în mare parte, artizanul succeselor menționate mai sus a fost, prin paradele sale extraordinare, portarul Dină(Mustață), unchiul dinspre mamă al poetului Marian Drăghici. Succesele acestei echipe au continuat și în vara anului următor, 1949, aceasta cucerind „Cupa raionului Balș”, avându-i acum ca portari pe Romu lui Cuza (Lepădatu Romu) și pe Nicu Badii* (Tutelcă Nicolae). Echipa se numea „Oltețul C.A.M.–Vlăduleni” și beneficia de susținerea financiară a Regiei de tutun Vlăduleni, prin grija inimosului director al ei, inginerul Liuben, ginerele lui Take Caliopol, dar și a unor importanți oameni ai comunei: Ilie Dan, președintele sindicatului de la Regie, George Tănăsescu, patronul farmaciei din comună (tata îmi spunea că acest om, din dragoste pentru echipă „și-a pus la bătaie farmacia”), Nicu Ciungu* (Raicea N.), Jean Nanu. Antrenorul de atunci era Adam. Începând de prin 1950 șase jucători dintre cei de mai sus formau scheletul echipei de fotbal a Balșului, care atunci se numea „Progresul” și activa în divizia C: Mărinică Țâțu, Costică Florescu, Paul Vancu, Ilie Manicea, Telu Truță și Marcel Buznă. Prin anii 1955–60, Nicu Gogeală* va juca la C.F.R. Pașcani – divizia B, apoi la „Avântul Târgu Cărbunesti”– divizia C.
Prin anii 1954–55 a fost adusă, în mai multe rânduri, pentru câteva meciuri amicale, echipa de fotbal „Dinamo Craiova”. De asemenea, fotbaliștii osiceni au primit și vizita echipei studențești „Știința Craiova”, la care a jucat mult timp și consăteanul nostru Ilie Matei – student și, apoi, cadru didactic la Facultatea de Agronomie din Craiova.

Generația anilor 1960 a jucat într-un campionat interraional foarte puternic, în care evoluau echipe redutabile ca Victoria Craiova, Voința Caracal, Luceafărul Craiova, Fulgerul Maglavit, Progresul Plenița, Drum nou Boureni, Recolta Piscul Sadovei, Oltul Izbiceni. În 1965, echipa, care se numea „Oltețul Osica”, a jucat la Caracal meciul de baraj cu echipa orașului Corabia, pentru a intra în campionatul regional, dar a fost învinsă. Din acea echipă au făcut parte Romu lui Cuza* (Lepădatu Romu) – portar, Cae* (Sulger Marin), Oane Preda, Nicu Gheală* (Matei Nicolae), Gicu lui Preda* (Buznă Gheorghe), Costică Tiglici* (Drăghici C-tin), Marin Manicea, Gicu lui Mamet (Lepădatu Gh.), Eugen Buznă, George al lui Brutaru (Nedelcovici Gh.), Gheorghe Cioflan* (Ancuța Gh.), Costel al lui Puie* (Raicea C-tin), Marin Preda, Tudorel Voinea, Mărin al lui Ceacăr* (Băluță Marin), Nicu Rița* (Mogoș Nicolae), Sandu Ganță* (David Alex.), Mincă Angelică, Mărin Purcea, (Osiceanu Marin), Ilie Gutuiță (Raicea Ilie), Mărin Niculăiță* (Manicea Marin), Ninel Gulie* (Raicea Marin), Moșu lui Ciuplica* (Mușat Marin Nicolae), Lele al lui Șopârleanu* (Bărcan Ilie), Nelu al lui Oaie* (Vărzaru Ion). Antrenor era nea Gore Ciocan. Pe aceștia i-am prins jucând. Mă ducea tata la meci în cârcă, după cum îmi aminteau cei din generația lui. Deși aveam doar șase ani, mi-au rămas, pentru totdeauna, pe retina memoriei, paradele lui nea Romu, eleganța lui nea Cae, stâlpul de la „becie”, șuturile năprasnice ale lui nea Gicu lui Preda, dând peste cap mâinile portarilor, fuga de titirez, pe extremă, a lui nea Costică Tiglici și loviturile de cap, mortale, ale lui nea Gicu Mamet. Duminica, la meciurile de-acasă, venea multă lume, ca la o mare sărbătoare. Abia găseai loc pe sub duzii de pe marginea terenului de joc, care era pe locul unde s-a ridicat mai târziu liceul de azi. Vara venea la stadion și nea Nicu bombonaru, cu căruțul lui cu înghețată adevărată… Căci, într-adevăr, era „stadion”, cu gard împrejmuitor din lemn, înalt de 2 metri. Plăteai la intrare și primeai bilet. Civilizație, nene, nu glumă! În 1990, după treizeci de ani de comunism, „mașina lumii”, cum ar zice Eminescu, se-ntorsese: duminica, la fiecare meci acasă, adunam banii de intrare cu șapca sau cu căciula, în funcție de anotimp…
Aceasta a fost povestea. Am încălecat pe-o șa și v-am spus așa. Cum m-am priceput. M-am străduit să nu uit niciun protagonist. Dacă, totuși, s-a întâmplat, vă asigur că a fost fără voie.
Să auzim de bine!

Legendă: * – poreclele cu care erau / sunt cunoscuţi protagoniştii

Notă: Fără sprijinul neprecupeţit al d-lui Cezar FILIP, primarul comunei Osica de Sus, nu m-aş fi descurcat prin „iţele” numelor şi al poreclelor de mai sus. Îi mulţumesc nespus pentru ajutorul pe care mi l-a acordat.