Invitat: Tudora (Tudorița) Trecere – învățător pensionar

Împliniri

Pe 20 august 1930, în familia Nicolae și Constantina Dude, la 2 ani de când și-au unit destinele în fața lui Dumnezeu, am văzut lumina zilei eu, fiica lor cea mare. Eram prima nepoată a bunicilor Dumitru şi Ioana Dude şi Ştefan şi Ana Mandă. Tata, din neamul Mîcă, a mai avut 5 fraţi şi surori care la rândul lor au avut 8 copii. Mama, din neamul Ştirbu a mai avut 5 fraţi şi surori care mi-au mai adăugat 8 veri şi verişoare. Nu se ştia pe atunci de casa de naşteri, aşa că am venit pe lume în casa părintească şi nu-mi amintesc să-mi fi spus cineva cine m-a moşit. Probabil că a fost vreo femeie sau vreo rudă apropiată care a deprins în mod natural tainele moşitului, fiindcă de medic nici nu se punea problema în acele vremuri. Se pare, totuşi, că ursitoarele mi-au fost favorabile şi mi-au hărăzit un destin presărat deopotrivă cu încercări şi cu satisfacţii. După mine, în familie au venit, în mod firesc încă doi fraţi: Marin (fratele mijlociu – decedat în anul 2019) care a rămas în casa părintească şi mezinul Tudor care stă în casa din Vlăduleni, acolo unde am copilărit. Cu frații m-am avut foarte bine. Le-am transmis acest exemplu copiilor şi nepoților mei. Parteneri de joacă mi-au fost Virginica Buznă, Lenuţa Stan şi Nicoliţa Vlad.
Copilăria şi viaţa de zi cu zi în Osica

Școala primară am urmat-o în clădirea ridicată de Vladu Nica lângă biserică. Dintre colegii de clasă îmi vin în minte: Ciotor Nicolae, Buznă Virginica, Stanca Nicolae (Nicu lui Pupăză) şi Mierlăcioiu Aurel. Chiar dacă i-am omis pe unii, sper că mă vor ierta. Am avut-o ca învățătoare pe doamna Lidia Dragomirescu, din Caracal. Făcea naveta zilnic şi uneori mai pierdea trenul. Când ajungea trenul în gară, toți copiii priveam printre ulucile gardului de la biserică să vedem dacă vine sau nu la ore. Dacă o zăream, fugeam cu toții în clasă şi o așteptam cuminți în bănci. Dacă nu venea, eram tare bucuroși că mai câștigasem câteva ore de joacă. Am numai amintiri plăcute legate de dânsa şi poate, într-un fel sau altul, am încercat de-a lungul carierei să nu fiu mai prejos.
Cu toate că aveam posibilităţi materiale, ambii părinţi fiind muncitori la Regie, la şcoală mă duceam desculță. Îmi plăcea să simt sub tălpi roua dimineții căzută pe iarba ce creștea pe marginea drumului, de la casa din Vlăduleni până la şcoală. N-am dormit pe rogojini, ci pe saltele umplute cu paie, care îmi asigurau un somn odihnitor. Pesemne că mama ştia cum să le umple, fiindcă nu-mi amintesc să mă fi deranjat vreo denivelare a saltelelor.
În drum spre şcoală opream la Miţa Brutăreasa (casa era unde locuiesc acum Icu şi Rodica), iar din banii pe care mi-i dădea mama cumpăram un sfert de pâine neagră şi o bucată de dovleac copt. Mirosul de pâine caldă te îmbăta de cum ajungeai pe la Regie. Tare bune mi se păreau atunci, iar gustul acela nu l-am mai regăsit niciodată, oricât mi-aș fi dorit.
Toamna, mama se trezea de la ora 3, frământa pâinea şi o cocea în țest. Când ne trezeam noi, toți cei 3 fraţi, pâinea caldă ne aştepta în paner. Rupeam fiecare câte o bucată şi o zbugheam în grădină unde aveam via. Ne așezam fiecare la câte o viţă şi mâncam pâinea caldă cu strugurii brumați de roua dimineții. Nu cred că ne-am fi imaginat ceva mai bun şi mai gustos pentru masa de dimineaţă.
Clasele V – VII le-am urmat la Școala din Vale. Am avut parte de profesori deosebiți, în special dintre cei refugiați din Moldova. Toţi urmaseră facultatea la Iaşi. Un exemplu, familia Guja: doamna preda limba română şi limba franceză, domnul Guja preda matematica. Doamna Cotae (soţul era ofiţer la Caracal), domnul Caragheaur (stătea pe Linia Curţii şi avea două fete) sunt alte exemple demne de menţionat. Apreciez că toţi aceşti profesori au fost un câştig real pentru copiii acelor vremuri din Osica. Drama lor ca refugiaţi a fost cumva în avantajul nostru, însă s-au bucurat de aprecierea comunității, dovadă că s-au împământenit în Osica şi au devenit oameni de-ai locului.
Sărbătorile religioase importante ale anului erau aşteptate cu nerăbdare de toţi copiii. De Paşte, corul şcolii cânta prohodul de la balconul bisericii. Trebuia să prezentăm adeverinţă la şcoală că am participat la slujbele religioase.
De Crăciun, corul şcolii condus de dl. Bebe Marcu pornea cu colindul pe la personalităţile din sat: Take Coliopol, Vladu Nica, Luben, Constantinescu şi la Regia de Tutun. Pe noi ne serveau cu dulciuri şi cu prăjituri, iar pe domnul Bebe Marcu cu câte un ceai cald sau cu un pahar de vin fiert.
Serbările de final de an se ţineau pe stadion, iar înainte de înmânarea premiilor ne întreceam între noi la alergarea în saci.
Hora satului era, la fel, un eveniment extrem de important în viaţa noastră. Fetele de măritat îşi coseau singure veşmintele şi se întreceau între ele care este mai frumos şi mai deosebit îmbrăcată. Toată suflarea satului se aduna în Vale în faţa Primăriei, iar lăutarii tocmiţi de flăcăii de însurat cântau de zor hore şi sârbe. În horă, din păcate, nu m-am prins.
Drama colectivizării nu a ocolit nici familia noastră: 6 pogoane şi jumătate de pământ, o pereche de boi cum nu mai erau altele în sat, plugul, prăşitoarea, căruţa, grapa şi alte unelte s-au dus pe „valea lui Suflă”. După Revoluţie am primit despăgubire 25 de bani pentru toată agoniseala părinţilor mei.

Războiul

Anii celei de-a doua conflagraţii mondiale a secolului trecut şi-au lăsat amprenta şi asupra mea, copil fiind. În fundul curţii se amenajase o tranşee cu adăposturi. Când se dădea alarma, fugeam cu toţii şi ne adăposteam acolo aproape jumătate de sat. Domnul Hariton, şeful de gară era cel care organizase toată activitatea. Îmi amintesc de bombardamentele asupra podului de la Olteţ, care din fericire nu a fost nimerit. Craterele lăsate de bombe au fost vizibile mult timp după aceea.
La un moment dat, în casa noastră din Vlăduleni au fost cazaţi doi ofiţeri germani. Mi-aduc aminte că era Crăciunul şi au primit pachete de acasă. M-au impresionat cadourile pe care familiile lor le-au trimis pe front: crenguţe de brad împodobite cu clopoţei şi globuleţe învelite cu poleială, dulciuri şi câte o carte poştală scrisă de soţie şi copii. I-a podidit plânsul când au citit rândurile trimise de familie. Erau foarte respectuoşi, se descălţau totdeauna la intrare şi nu încuiau uşa niciodată. Masa o serveau la popota lor, peste drum de Liceu, pe colţ cu şoseaua principală. La plecare au lăsat toate lucrurile la noi, iar după un timp s-au prezentat nişte delegaţi să le ridice. Meticulos, au făcut procese – verbale cu fiecare obiect pe care l-au ridicat. Nu am păstrat absolut nimic de la ei, tata nedorind să se înjosească şi să-şi însuşească bunuri nemuncite.
Cu ruşii, a fost altă poveste. Ei au dat buzna pur şi simplu peste noi şi s-au instalat în casă. Făcuse mama pâine. Abia o scosese din cuptor că era iarnă. Într-un dulap aveam, ca fiecare gospodar, un borcan cu untură, unul cu jumări şi unul cu bucăţi. Au luat pâinea şi au rupt-o în două, au băgat mâinile în borcanul cu untură şi au mânjit pâinea. Mâncau cu nesaţ şi le curgea untura topită pe bărbi. După asta, mama a aruncat la câini ce mai rămăsese din untură, iar borcanul nu l-a mai folosit niciodată. Drept „mulţumire” ne-au luat şi porcul de Crăciun, cu toate că tata i-a implorat să ni-l lase arătându-le cei trei copii pe care îi avea de hrănit. Zadarnic! Armata Roşie era mai importantă decât o familie de români rămasă fără o sursă importantă de hrană. Popota ruşilor era la Coande. Acolo tăiau viţei şi porci şi preparau hrana. Sunt multe de povestit despre jafurile la care s-au dedat prin sat pentru băutură. Îmi amintesc un episod când Maria lui Neacă şi-a pus ţuica la adăpost în podul casei, iar când a auzit că vin ruşii a urcat şi ea în pod şi a tras scara după ea. A stat pitită acolo până când soldaţii ruşi s-au plictisit şi au plecat.

Plecarea de acasă. Liceul pedagogic

La finalul clasei a VII-a am dat examen de admitere şi am fost admisă la Şcoala Normală de Fete din Piteşti (actualul Colegiu Naţional Zinca Golescu). Acolo am avut parte numai de profesori femei, majoritatea necăsătorite, iar în seria mea am fost 4 clase cu câte 32 de eleve. Profesorii bărbaţi nu aveau ce căuta în şcoală, nu care cumva vreo elevă să se îndrăgostească de ei şi să se ajungă la vreo „nefăcută”. Aveam ore de „gospodărie”, la care o profesoară în vârstă ne învăţa cum să spălăm rufele, cum să călcăm o cămaşă bărbătească şi cum să-i facem dunga la mânecă. Ferească Dumnezeu să fi greşit, că repetam până ieșea cum trebuie. Munceam în ferma liceului şi asiguram cam tot ce se putea pentru cantină: morcovi, cartofi, ardei sau fructe. Făceam de serviciu la bucătărie şi acolo am învăţat să gătesc, fiindcă acasă mama nu mă pusese să fac nimic, mai ales că mai aveam şi o mătuşă care stătea cu noi şi preferau să facă ele de mâncare.
Viaţa în şcoală avea cumva un aspect cazon. Seara, la stingere, nu mai rămânea niciun bec aprins. Dimineaţa, activitatea se desfăşura în ritm alert: deşteptarea, toaleta zilnică, aranjatul patului şi curăţenia spaţiilor care ne erau repartizate. Dacă nu ne mişcam corespunzător, pierdeam „ceaiul” de dimineaţă. Acasă, părinţii m-au răsfăţat. Nu mâncasem carne de vită sau de oaie. La cantină, când am văzut ajutorul de bucătar cu jumătatea de vacă în spate, m-a podidit plânsul. Nu fusesem despărţită de părinţi pentru o perioadă mai mare de timp şi a fost destul de greu să mă adaptez la viaţa de cămin. De aceea, din 2 în 2 săptămâni, tata mă vizita şi îmi aducea mâncare de acasă: pâine în ţest, carne la borcan și un pui fript pe grătar.
Secretara, o domnişoară de vârstă înaintată, era de o exigenţă nemaiîntâlnită. Când venea tata în vizită, avea porţia ei de bunătăţi: o pâine în ţest şi un pui fript. Cu toate acestea, nu eram scutită de pedepse dacă ea considera că nu m-am comportat cum trebuie.
Întâlnirile cu părinţii aveau loc într-o încăpere pe care o numeam „sala de vorbitor”. De multe ori, de bucurie că-mi văd părinţii, veneam în fugă la întâlnirea cu ei şi mai trânteam uşa. Treaba asta nu scăpa netaxată de secretară. Întâi îmi aplica o corecţie (câteva palme şi mă trăgea de coadele împletite pe care le purtam până-n brâu) şi apoi aveam permisiunea să mă întâlnesc cu tata.
De fiecare dată, la fiecare vizită, tata era informat despre comportamentul meu chiar dacă erau puţine aspecte care mi s-ar fi putut reproşa şi în general avea numai cuvinte de laudă la adresa mea. Învăţam bine şi aveam rezultate foarte bune. Uneori, împreună cu alte colege, discutam că ar fi de preferat să rămânem corijente ca să venim la liceu pe timpul verii să mai scăpăm de muncile de acasă, în condiţiile în care vacanţa începea pe 29 iunie, exact când începea secerişul. N-a fost să fie să am acest „noroc”. În vacanţa de vară din 1949 am fost repartizate pe şantierul tineretului de la Bumbeşti – Livezeni, dar nu m-am dus. Oraşul îl vedeam numai când veneau părinţii şi primeam învoire câteva ore, duminica. Dacă era vreun film sau vreun spectacol care avea legătură cu viitoarea noastră profesie, mergeam încolonate şi însoţite de pedagoge. Nu ne abăteam de la traseu, iar în sală stăteam în sectoarele în care aveam rezervate locurile, fără să ne amestecăm cu alţi elevi. Când luam vacanţă, de la şcoală eram conduse direct la gară şi eram urcate în trenul care ne ducea acasă. Când reveneam din vacanţă, de la gară luam trăsura până la liceu fiindcă aveam bagaje. Eram patru fete: eu, fetele preotului Petrescu şi fata învăţătorului Văsăică, ambii din Osica de Jos.

Linia Mare

Toate străzile din Osica mi-au fost dragi. Erau locurile pe unde mergeam să fac vizitele obligatorii acasă la elevii pe care i-am avut de-a lungul anilor la clasă. Ştiam fiecare casă şi fiecare familie care locuia acolo.
Linia Mare am cunoscut-o pe la 13 ani, când mama mă trimitea cu împărţeală la rude. Tot pe Linia Mare stătea şi Madi Marcu, pe care o vizitam din când în când fiind prietene.
Totuşi, nu mă simt cu nimic legată de Linia Mare. Preferam ca drumul din Vlăduleni până la Şcoala din Vale să-l parcurg prin faţa casei părinteşti de pe Linia Mică (actual strada Păcii), pe la Sămânţă şi direct la şcoală.

Învăţător, soţie şi mamă

După absolvirea cursurilor Şcolii Normale, am primit diploma de învăţător şi repartiţia în învăţământ: Şcoala cu clasele I – IV din comuna Bărcăneşti, satul Vâlcele, judeţul Olt. Era o clădire din paiantă, cu două săli de clasă şi un antreu, iar podelele erau spoite cu lut. Nici nu ştiam la acea vreme că se poate construi în acest mod, când în Osica majoritatea caselor erau din cărămidă şi numai oamenii cu posibilităţi materiale reduse aveau case din chirpici. Ajunsesem parcă într-o altă lume! Apa se căra cu cobiliţa, iar fântânile erau la mare adâncime şi la un kilometru distanţă una de alta. Ştiam că există cobiliţa, dar până atunci nu văzusem. M-a podidit plânsul şi am făcut tot posibilul să vin şi să profesez în Osica.
În primul an de învăţământ am avut 125 de lei salariu, în condiţiile în care carnea de porc era 5 lei kilogramul, iar carnea de vită era 3 lei kilogramul. Din banii aceştia trebuia să-mi plătesc chiria, să mă hrănesc şi să mă îmbrac. La şcoala din Vâlcele mi-am făcut ucenicia, iar după un an am reuşit să mă mut de acolo.
La şcoala din Osica era director un văr de-al mamei, Dumitru Mandă. Cu toate eforturile, nu a reuşit să-mi găsească post în sat, aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu un post la Osica de Jos. Acolo am profesat un an şi l-am cunoscut pe soţul meu, ofiţer la Deveselu şi nepot de soră al preotului Târcă.
După ce ne-am căsătorit, m-am mutat la Deveselu, fiindcă soţul trebuia să facă naveta şi era destul de greu. La Deveselu am profesat timp de 6 ani. Deoarece blocurile în care erau cazaţi ofiţerii erau departe de şcoală, am locuit în sat, într-o casă pe care ne-au pus-o la dispoziţie o familie de învăţători care se mutaseră la Caracal. Aveam acces la două camere şi la bucătărie, fiindcă într-una din camere proprietarii îşi adunaseră lucrurile pe care nu le-au putut lua cu ei la Caracal.
După 6 ani, soţul a fost mutat la ordin la Râmnicu Vâlcea, iar eu rămăsesem la Deveselu. A preferat să-şi dea demisia din armată, mai ales că între timp venise pe lume primul nostru fiu, Fănică. Ne-ar fi fost greu să stăm departe unul de celălalt, mai ales că nu aveam niciun sprijin acolo. Ca să pot să-l urmez, ar fi trebui să o luăm de la capăt cu locuinţa şi cu găsirea unui post. Chiar dacă iniţial mi s-a propus un post de bibliotecar la biblioteca unităţii unde era încadrat soţul meu, nici el nici eu nu am acceptat. Mie oricum nu mi-ar fi convenit să lucrez într-un mediu cu foarte mulţi bărbaţi şi m-aş fi simţit stingheră.
Am venit amândoi în Osica în 1959, am cumpărat loc de casă şi ajutaţi de părinţii fiecăruia ne-am făcut un rost aici. În 14 septembrie 1960 l-am adus pe lume pe cel de-al doilea fiu, Marian.
Tot cu ajutorul unchiului Dumitru Mandă am primit post la Şcoala din Vale, unde făcusem clasele primare. Aici am profesat până în anul 1963, când m-am mutat la şcoala construită de Vladu Nica, apoi în 1965 ne-au fost repartizate săli de clasă în clădirea cea nouă a Liceului Teoretic. Fiindcă nu se putea acoperi norma didactică cu profesori, timp de câţiva ani, 2-3 zile pe săptămână după-amiaza predam şi matematică la clasa a V-a, la Şcoala din Vale.

Înainte de a lua clasa I, pe timpul verii făceam 2-3 vizite acasă la fiecare ca să culeg date despre starea lor de sănătate, sau despre condițiile în care îşi vor face lecţiile, aspecte esențiale pentru activitatea ulterioară. Nu m-am dus niciodată nepregătită la ore şi nu am improvizat. Toate cursurile de perfecționare le-am absolvit cu Foarte Bine. Toţi elevii mi-au fost la fel de dragi. Fără să se supere vreunul, îmi vin acum în minte: Tanţa Oftea, Aurel Oprescu, Gelu Dan, Doina Stelea, Nicu Lăpădatu, Dorina Oftea, Răzvan Torcea, Claudia Opriţescu, Adi Tutelcă sau Cezar Gubendreanu. Un loc aparte şi-au câştigat în sufletul meu cei din promoţia 1971 – 1975 care au organizat de Buna Vestire o întâlnire după 52 de ani de când au păşit în clasa I.

Îmi aduc aminte că odată, într-o excursie la Poiana Braşov, am intrat la Restaurantul Postăvaru să servim masa. Un fost elev de-al meu Sulger Mircea era ospătar acolo. El m-a recunoscut şi a venit să mă salute. Nu a vrut să ne ia niciun ban pe tot ce am consumat atunci. A fost plăcerea şi bucuria lui să plătească.
Cu ambii băieţi m-am înţeles bine, cu toate că am fost mai exigentă cu Fănică. Marian era mezinul şi nu prea aveam dreptul să-l „altoiesc” acasă. De multe ori se punea pavăză în faţa lui Fănică, iar ca să nu-l ating cumva pe Marian, scăpa nepedepsit. La şcoală în schimb, fiind elev în clasa mea, trebuia să fie exemplu. Dacă greşea îşi primea pedeapsa fără comentarii. Când se plângea la soţul meu, invariabil răspunsul era: acasă e mama şi nu te atinge, la şcoală e doamna învăţătoare şi îşi face meseria.
În anul 1987, soţul meu s-a stins din viaţă în urma unui cancer pulmonar.

Pensionară, bunică şi străbunică

În 1989 am ieşit la pensie la cerere, după 36 ani de activitate. Fănică se căsătorise şi Gabi, nora mea, mi-a dăruit primul nepot, pe Adin, apoi pe cel de-al doilea – Mihăiţă. M-am dedicat creşterii şi educării lor şi consider că nu am dat greş. Din când în când, la solicitarea d-lui Opriţescu am mai luat ca suplinitor pentru 1–2 ani câte o clasă, dar nu am mai dus o serie la final. Din păcate, Fănică s-a stins din viaţă în anul 2020 lăsându-mi un gol imens în suflet. Cea mai grea povară pentru un părinte este să-şi înmormânteze un copil.
Chiar dacă Mihăiţă a fost ceva mai năzdrăvan în copilărie, corecţiile primite de la mine i-au prins bine. La 16 ani a plecat la muncă în Germania, a agonisit ceva bani, s-a căsătorit cu Loredana, a pus pe picioare pizzeria, iar acum mă bucur de cei doi strănepoţi de la el: Eti şi Andrei.
Celălalt nepot, Adin, este căsătorit cu Elena – rusoaică cetăţean german şi împreună îl au pe Mark-Ştefan.
Cea mai mare împlinire pentru mine este şi rămâne familia.
Privind în urmă, consider că sunt o persoană privilegiată.
Fosta casă părintească este pe mâini bune şi locul înfloreşte, mulţumită lui Mihăiţă şi Loredanei.
Casa din Vlăduleni este locuită de fratele meu, Tudor, şi este foarte bine întreţinută.