Invitat: Miti Lungan

Am văzut lumina zilei la 20 septembrie 1951 în casa doctorului Voicu Dobre, la ore apropiate de George Mierlăcioiu (Gonac), asistaţi la naştere de moaşa Miti – doamna Dragomirescu, mama lui Mitică Dragomirescu. Locuinţa ei era în una din clădirile vechi din curtea actualei primării.

Amintirile pe care le am cu mama sunt acelea în care stătea cu mine în pat împletind ciorapi de lână pentru picioarele mele micuţe.
Nu am fraţi.
Mama a fost bolnavă de inimă şi nu avea voie să facă copii, dar şi-a asumat riscul de a mă avea pe mine. Din păcate, când eu aveam 5 ani şi patru luni, mama a murit în timpul operaţiei, la un spital din Bucureşti. În drum spre casă, sicriul a căzut de sus, de pe portbagajul maşinii tip salvare care asigura transportul, în zona oraşului Roşiori, iar şoferul a trebuit să-l pună înapoi sus.
Mama a fost dusă la cimitir cu carul cu boi al lui tica Oniţă al lui Duman, vecinul nostru.
Bunica din partea mamei a substituit rolul mamei şi n-am simţit niciodată lipsa ei. Era singură. Bunicul a lucrat la depoul CFR Piatra Olt, dar s-a prăpădit. Figura lui nu mi-o amintesc decât din poze.

Vecinii noştri au fost oameni de toată isprava: Oniţă al lui Duman care era şef de atelaj la CAP Osica, Ginică Raicea care era director la Regia de Tutun Vlăduleni, Marin al lui Traşcă, cel care lucra la IAS Şopârliţa (Panea, după numele boierului) şi unde, copii fiind, vara mergeam la muncile agricole pentru a aduna bani de bâlci.
Educatoarea mea a fost doamna Jana Băjenescu, iar grădiniţa avea locaţia în curtea şcolii.
Învăţătoare mi-a fost doamna Lucica Grosu, care locuia în căsuţa de la intrarea în curtea Regiei, în partea stângă. Era foarte exigentă şi de la dânsa am învăţat lucruri pe care nu le-am uitat nici până acum. Nu se putea să mergem la şcoală fără a învăţa lecţia sau a ne face tema. Doamna învăţătoare era foarte frumoasă, o iubeam şi mă supăram dacă cineva zicea ceva rău despre dânsa.
Am fost prima generaţie de elevi la care învăţământul gimnazial avea 8 clase. Am senzaţia că toţi profesorii pe care i-am avut au contribuit în mod deosebit la educaţia mea, precum cărămizile la construcţia unei case. Remarc aici pe domnul director Amzu, Angela Dima, domnul diriginte Puiu Raicea, Ion Cănăvoiu, Vasile Mierlăcioiu şi Bebe Marcu. Domnul învăţător Pavel Ionescu era director la Şcoala din Vale şi organizator de şantier la construcţia liceului.
Linia Mare reprezintă şi pentru mine ca pentru toţi copiii de la Osica, linia copilăriei, drumul spre şcoală şi mai târziu, spre formarea mea ca om. Dar drumurile mele şi implicit, ale generaţiei mele, nu s-au limitat la Linia Mare. Cele mai dragi îmi erau drumurile spre Olteţ, unde făceam baie toată vara şi Dealul Viilor, unde aveam via. De primăvara până toamna târziu ne consumam toată energia făcând lucrările necesare întreţinerii ei. Îmi era drag drumul spre pădure care, în fiecare primăvară arăta altfel şi era plin de grupuri de copii ce alergau spre poienile pline cu ghiocei, viorele şi cocărăi. Un alt drum drag mie era cel spre Caracal unde, după terminarea orelor de liceu, fugeam cu bicicleta la cinematograf. Drumul spre Ruscă era o provocare pentru noi. Acolo mergeam iarna la săniuş. Mai aveam unul prin Medinţi, pe la Carieră. Ajungeam la barieră la Şopârliţa şi de-acolo, de sus, veneam pe sănii până în Dieluş. Ce ne distram şi ce mulţi copii eram!
Satul copilăriei mele a fost fără asfalt, fără lumină electrică, fără mijloace de informare. Primăria era acolo unde este Grădiniţa din Vale, iar vizavi, acolo unde au casă copiii lui nea Ion Ţiganul, era o casă în care funcţiona biblioteca de unde împrumutam cărţi.
Momentul introducerii luminii electrice a fost ca o revoluţie în comună. S-au înlocuit treptat lămpile cu gaz cu lumina mult aşteptată. A apărut apoi staţia de radioficare. Acolo am susţinut şi eu câteva emisiuni de ştiri şi împreună cu colegul meu Ionică Tanislav, o scurtă piesă de teatru despre lupta unui grup de tineri comunişti pentru o viaţă mai bună.
Ce bucurie mare am avut când pe stadionul din Osica s-a jucat primul meci de fotbal în nocturnă sau când pe uliţele satului s-au aprins primele becuri, adică a început să funcţioneze iluminatul public!
Am avut norocul de a cunoaşte oameni remarcabili la noi în sat, oameni care mi-au marcat copilăria: Liodor, Nicu lui Boghe, Mielache al lui Ciuraru, Tăgârţă şi Cioflan. Toţi aceşti oameni se ocupau cu agricultura. În timpul procesului de colectivizare nu ştiau unde să se ascundă şi ce să facă pentru a nu le fi luat pământul.
Când s-a făcut colectivizarea eu eram mic ca să-mi pot aminti ceva, dar din discuţiile oamenilor mari am înţeles că s-a făcut cu forţa, cu durere, cu umilinţă. „Luaţi-ne pământul, dar nu vom semna nici morţi cererea de înscriere la colectiv!” au spus mai mulţi ţărani. Şi au refuzat categoric.
În altă ordine, Leana lui Costache, una din figurile pitoreşti ale satului, ne albea cu înjurăturile ei, făcându-ne copilăria mai colorată. Iar Ilie Mutul, altă figură după care alergau toţi copiii, pentru câţiva lei, îşi băga un fir de aţă pe nas şi-l scotea pe gură, după care îl plimba de sus în jos sub privirile pline de curiozitate ale noastre.
Hora satului era una din cele mai frumoase tradiţii ale noastre. Fetele nu se puteau mărita până când nu erau „prinse în horă”. Fata care urma să se prindă în horă se îmbrăca cu bluză albă sau ie, fustă neagră şi avea floare în păr. Un grup de băieţi striga: „Roadă nouă” şi alt grup spunea: „Dă-ne-o nouă!”. Hora se ţinea în vale la târg. Lăutarii veneau de la Tomeni şi se armonizau perfect în orice situaţie.
În copilărie, duminica, bunica (mama cum îi spuneam eu) mă ducea la biserică. Preot era părintele Mărculescu, un om blând şi iubitor de copii. Tot cu bunica mergeam la horă şi la bâlci. La bâlci mă dădeam în tiribombă şi în dulapul lui Huie. Şi tot duminica se făceau nunţi la cort, în curtea fiecărui om care voia să-şi rostuiască copiii. Toţi invitaţii aduceau la nuntă două pâini în ţăst şi o pasăre la masa de la prânz, iar la masa de seară se dădea darul în bani. Şi lăutarii strigau darul.
Anotimpurile copilăriei mele erau limitate, fiecare cu rostul lui. Iernile erau cu multă zăpadă când noi făceam pârtii cu lopeţi speciale, din lemn, cu care bunica băga şi pâinea sub ţăst sau în cuptorul sobei din cărămidă. Pe liniile din sat se făcea pârtie cu un plug din lemn tras de doi boi. Pe plug se urcau copiii ca să fie mai greu şi să poată acţiona cum trebuie. Verile erau fierbinţi şi secetoase ca şi acum, iar primăvara şi toamna aveam treabă la câmp, mereu.
Gospodăria noastră nu a fost mare. Aveam câteva păsări, un porc, iar în grădină puneam răzoare de ceapă şi usturoi, cartofi, roşii şi castraveţi.

Nu stăteam doar la sat. Mergeam şi la oraş: la Caracal şi la Balş. Tata avea serviciu la Cooperativa de Consum din Balş aşa că mergeam mai des. La Caracal mergeam la film. Mergeam şi la Bucureşti la tanti Miţa, sora lui tata care locuia aproape de Universitate, în blocul unde la parter funcţiona magazinul „Lumea copiilor”. Mergeam cu muma-mare după ce tăiam porcul să-i ducem carne proaspătă.
La insistenţele mele, tata mi-a cumpărat un acordeon cu care cântam la şcoală când treceam clasa. Mi-a cumpărat apoi o chitară la care m-a învăţat să cânt Nicu Marcu, băiatul domnului profesor Bebe Marcu. Solişti vocali erau Luxa Polizu, Mihai Zanfir şi George Alexandru. Nicu era student şi făcea parte dintr-o formaţie studenţească de muzică uşoară. Împreună cu Nelu Ciocan şi Aurel Oprescu am făcut o formaţie „Efebus Group”cu care dădeam discoteci şi cântam pe scenele din comunele învecinate la diferite evenimente.
La unul dintre baluri am realizat suma enormă de 110 lei. Am plătit sala contabilului de la liceu, Mitu Cioflan şi cu restul de 70 de lei ne-am dus la Costică al lui Bot (vecinul lui Nelu Ciocan). L-am luat şi pe Mitică Mandă (Mandezu) şi am băut ţuică pe săturate.
Nea Mitu Cioflan era foarte bun la tenis de masă. După terminarea orelor luam două table de pe pereţi şi improvizam o masă de tenis. Asul era nea Mitu, iar noi eram ucenicii săi. Nea Gicu lui Mamet (care cred că era administrator la liceu) a cumpărat aparatura pentru multiplicat pozele. Aparat foto aveam şi noi. Făceam poze pentru colegi. În felul acesta făceam rost de ceva bănuţi pentru suc de la magazin şi îngheţată de la nea Nicu Bombonaru. Ce vremuri frumoase şi ce tineri eram!
Cea mai frumoasă poveste a mea, despre Linia Mare s-a desfăşurat în timpul liceului. Nu era asfalt şi încălţămintea noastră era veşnic murdară şi stricată. Drumurile de la şi spre şcoală le făceam în grup. Un grup vesel, tânăr şi plin de viaţă. Mergeam la film în casa Ninei Dismancioc. Filmul era proiectat de Paul Mierlăcioiu. Discoteca era în şcoala veche şi a funcţionat acolo și după ce s-a construit liceul. Terenul de fotbal unde mergeam împreună cu tata era pe locul unde astăzi este liceul.
Când a început construcţia liceului eram pe clasa a IX – a. Am început anul şcolar la Şcoala din Vale şi la orele de sport şi muzică ne duceam la muncă la liceu, ca salahori. Mergeam la Olt şi cu lopeţi, încărcam piatră în maşina CAP-ului sau în căruţe trase de boi. Domnul învăţător Pavel Ionescu a fost cel care a pus piatra de temelie a liceului. Doamna Suzana, soţia lui, era fata lui Cioflan. Şi dânsa era învăţătoare. Făcea mâncare acasă pentru muncitorii de la liceu şi o aducea cu o căruţă pentru că maşini nu prea erau pe vremea aceea. Pentru toată munca depusă, domnului învăţător Ionescu trebuia să i se facă o statuie în faţa liceului.

În armată am fost repartizat la Deveselu, la aviaţie. Tatăl unui coleg de liceu m-a reclamat la comisariat că sunt „fiu de legionar” drept pentru care am fost respins şi trimis la unitatea de la Caracal. Acum sunt căpitan în rezervă. E adevărat, bunicul din partea tatălui meu a fost legionar şi a fost şi primarul comunei Osica, cândva.

După ce am absolvit un curs de calificare în domeniul ţesăturilor textile la Sighişoara şi Şcoala de maiştri la Bucureşti, m-am angajat la Întreprinderea Textila Slatina. Am fost maistru, şef de secţie, până când m-am pensionat. Astăzi, această întreprindere nu mai există, aşa cum şi altele nu mai există în toată ţara.

După Revoluţia din 1989 m-am înscris în Partidul Ţărănesc Creştin Democrat. Am fost consilier municipal, la Slatina. Am avut onoarea să cunosc mari oameni de partid şi de stat. Am stat la masă cu marele om Corneliu Coposu, liderul partidului, cel care şi-a pierdut 17 ani din viaţă în închisorile comuniste. Am fost şi la Bucureşti la întâlnirea cu Regele Mihai, un moment memorabil al vieţii mele.
În decursul anilor, deşi locuiam la Slatina am venit săptămânal la Osica, locul copilăriei, adolescenţei, tinereţii, maturităţii şi senectuţii mele.
Când m-am pensionat am vândut apartamentul de la Slatina şi m-am mutat cu familia la Osica. I-am cumpărat băiatului cel mare, Dan, casă la Osica (Am cumpărat casa domnului învăţător Virgil Catana). Am renovat casa bătrânească unde stau împreună cu soţia şi băiatul cel mic, Florin. Din păcate, toţi trei suntem bolnavi. Cu toate astea, mă consider un om norocos că am ajuns până aici şi chiar dacă viaţa nu mi-a oferit tot ce mi-am dorit, am primit ceea ce Dumnezeu a crezut că-mi trebuie. Sunt liniştit, am oameni dragi în jurul meu şi merg în continuare pe Linia Mare.