Trăiri mai vechi și mai noi

„Învățat e omul care
nu termină niciodată de învățat”,

     Lucian Blaga

Ca orice osicean, din copilărie și până la bătrânețe am mers și eu pe Linia Mare. Fiind elev la Școala din Vale, am parcurs drumul dus-întors în fiecare zi de școală. Mai târziu, adolescent și tânăr fiind, era drumul pe care-l băteam pas cu pas majoritatea tinerilor de vârsta mea. Mergeam în grup, mai întâi doar băieții, apoi împreună cu fetele. Era un drum plin de voie-bună și râsete, era locul nostru de promenadă.

Linia Mare  a fost și va rămâne cea mai umblată și aglomerată stradă din Osica. Este asemenea inimii care bate zi și noapte, neîntrerupt.

Cu nostalgia vremurilor de mult apuse, clipe unice, ascunse în memoria mea, îmi amintesc deseori de copilăria mea. Și primele imagini sunt cu serile de iarnă când bunicul ne cânta din caval sau tăticul ne citea povești cu Zmei și Ilene Sânziene (Cosânzene). Nu știu câtă lume poate înțelege frumusețea, simplitatea și liniștea acelor vremuri, cred că doar cei de vârsta mea le-au trăit și simțit farmecul.

Încep cu povestea copilăriei mele, pentru că momentele astea au rămas întipărite în memoria mea, ca o icoană pe care nu vreau s-o dau afară din casă niciodată.

Bunicului i se spunea Cărbune pentru că era tare brunet. Și așa i-a mers numele. Tata l-a preluat ca pe o moștenire și noi, copiii, asemenea.

Am văzut lumina zilei în casa părintească din Vlăduleni, vizavi de Regie, la porțile de intrare de lângă fosta casă de naștere. Am fost copilul mijlociu. Înaintea mea au fost două surori și după mine un frate, Gheorghe, zis Tită, și o soră mai mică, Geta.

Primele mele amintiri sunt de pe la vârsta de 5-6 ani, când se apropia Săptămâna Mare a Paștelui și muica ne spunea, mie și fratelui meu, că începând de luni nu vom mai mânca „de dulce” pentru că vineri vom merge la biserică să ne împărtășim.

Tăticul ne făcuse la croitor bluze tip geacă și pantaloni, ne cumpărase teniși, iar noi nu ne mai încăpeam în piele de bucurie că aveam haine noi. Când am intrat în biserică am rămas surprins plăcut când am văzut pardoseala mozaic ca o tablă de șah, alb-negru. Fiind o zi de primăvară însorită, razele soarelui străluceau în vitraliile turlei mari. M-am simțit ca în rai. Ajunși în fața altarului, preotul Ochescu, un preot foarte blând și distins ne-a întrebat cum ne cheamă și am primit sfânta Împărtășanie. Clipa aceasta nu am s-o uit niciodată. Alergând către casă simțeam că plutesc ca un fulg. Acum când am o vârstă înaintată și merg la biserică, duminica, după ce se termină Utrenia și clopotele încep să bată, strana cântă Doxologia. La terminarea cântării, preotul cu o voce de Arhanghel zice: „Slavă Ție cel ce ne-ai arătat nouă Lumina”, iar becurile se aprind instantaneu (în afară de policandrele care sunt aprinse). Nu pot descrie sentimentele de care sunt cuprins.

Părinții mei au fost țărani gospodari, lucrători ai pământului. Gospodăria, familia, ogorul, animalele, căruța, tot ce le aparținea reprezenta oglinda a tot ce erau ei ca oameni, cu frică de Dumnezeu și respect față de comunitate, de altfel ca toți osicenii noștri.

Pe mine, fiind mai mare decât fratele meu, părinții mă luau la muncile câmpului. Mi-amintesc cum așterneau în căruță o scoarță de lână țesută de muica în război și o pernă umplută cu paie. Mă trezeau prea devreme și continuam să dorm în căruță până când ajungeam la locul ce trebuia prășit, săpat sau secerat. Aveam locuri în Dealul Bobului către Sud, lângă pădure, la Valea Brancului și Mărgheni spre Nord, la Olt și Bălțatu, la coada pădurii spre est și în Bârza cu zăvoi la Olteț spre Vest, deci, o adevărată hartă geografică care ne încânta ochii.

Oltul și Oltețul erau locurile de scăldat unde ne întâlneam toți copiii satului și făceam fel de fel de năzdrăvănii și glume. Năzdrăvănii făceam mai tot timpul. Mi-amintesc o zi de primăvară târzie când eu cu fratele meu și câțiva copii stăteam pe vizurele cișmelei celei mici din spatele grădinii. Pe ulicioară tocmai venea muma Tudorița lui Costea cu coșul mare în cap, cu mâncare pentru oamenii cu ziua ce lucrau la un loc spre pădure. Eu, când am văzut-o, cu mintea mea de copil, mi-a venit o idee fulgerătoare: ce să zic ca ea să privească în sus. Și am început să strig: Berzele, berzele, iată și parașutiștii pe cer! Momentan, muma Tudorița a avut tendința să-și ridice privirea în sus,  dar a realizat că vărsa mâncarea și a apucat repede cu mâna coșul ca să nu-l scape, apoi  a început să ne afurisească:

Bată-vă norocul de copii afurisiți, vă spun eu la muică-ta!

Altă dată, către toamnă, din castanii de pe marginea gardului de la Regie castanele începuseră să cadă. Eu cu frate-meu ne-am umplut buzunarele și sânul și am plecat către casă. Ajunși aproape de casă ne-am gândit să le dăm și alor lui Pițigoi, vecinii noștri, dar nu i-am găsit acasă. Muma Anica, tocmai jeruia vatra sobei (sobă oarbă cum era atunci) și a plecat să mai ia paie. Noi am aruncat castanele în foc și am plecat. Când s-a întors muma cu paiele, castanele încinse au început să pocnească, iar muma Anica s-a dat cu „roatele” în sus, că stătea în vatră pe un scăunel. Fiind arsă pe picioare a plecat la muica să-i spună ce făcuserăm noi și ce a pățit ea. De frică, noi am fugit în curtea Regiei.

Toată copilăria am mers la păscut cu oile și vacile. Aveam 40 de oi, vaca și boii, plus că le luam și pe-ale moșicăi, sora bunicii. Mai luam și vaca inspectorului Mazilu de la Regie. Ca să nu ne certăm, făceam cu rândul: o săptămână eu cu oile și frate-meu o săptămână cu vitele și invers. Când ajungeam acasă cu vitele, ne opream în mijlocul șoselei, făceam pariu cu fratele cine lovește cu ciomegele în mijloc porțile mari. Muica, în loc să ne certe că rupeam pârmacii zicea:

– Ia uite, vine mai întâi buzduganul și pă urmă vin ei, mânca-i-ar muica de zmei!

Odată am venit cu vitele târziu și muica mesteca mămăliga pe vatră și frigea un pui pe grătar. Obosiți cum eram, am cerut să ne dea pielea de berbeac zicând:

– Muică, dă-ne, fa, pielea berbeacului!

Ațipeam până când era gata mâncarea.

Pe atunci aveam în gazdă un inspector de la regie. Dimineața, soția domnului inspector i-a spus muicăi:

– Țață Mărie, așa tare m-am speriat aseară când Nicu și Tită au cerut pielea, credeam că cer pielea mea.

– Nu, doamnă, avem o piele de berbec pe care ațipesc ei până e gata mâncarea.

Când am mai crescut, o parte a copilăriei a gravitat în jurul Regiei unde în afară de copiii vecinilor (Mircea, nepotul lui tica Ilie al lui Miai, soră-sa Lizoneta, Nelu lui nea Gheorghe al lui Trancă) ne jucam și cu copiii din Regie.

Domnul director Deatcu avea o fată, Rodica, în clasă cu sora mea mai mare  și venea din când în când și Doina, fata inginerului Constantinescu mai mică decât ele, colegă cu Romică Coțofană. Spuneau poezii și cântau cântece la școală. Noi ne jucam cu Paul Mazilu, Mitică Dragomirescu și cu Sorin Deatcu.

Rodica Deatcu povestea odată că niște studenți i-au scris lui Alexandru Graur, academicianul. În vremea aceea, acesta avea o emisiune la difuzor „Cum să vorbim și să scriem corect”. Studenții l-ar fi întrebat „Cum face calul când aleargă la trap: tâpâdâm, tâpâdâm, tâpâdâm sau cum? Nu le-a răspuns.

După terminarea claselor elementare am mers la Școala din Vale. În clasa a V-a am avut colegi și prieteni noi, pe Nelu Roșca, Paul Popescu (Polișor), Valerică Filișanu, Vasilică Roșca, Florică Mustață etc. Sper să nu se supere cei pe care nu i-am amintit.

Nu pot să uit excursiile făcute cu școala de către domnul director Mandă Dumitru la Călimănești, Cozia, Râmnicu Vâlcea, Fabrica de cherestea Brezoi și o drumeție pe Valea Lotrului, spre Voineasa. A fost prima mea ieșire și primele orașe vizitate. A doua excursie a fost la închisoarea Doftana unde am vizitat celula H, unde a fost închis Nicolae Ceaușescu. Cu pioșenie îi mulțumesc domnului director Mandă care, cu aceste ocazii, ne-a scos în afara localității noastre și ne-a deschis noi orizonturi, spre altă lume. Am văzut alte locuri, altă viață,  care ne-a deschis o perspectivă nouă, copiilor din sat.

În altă ordine de idei îmi amintesc de doamna profesoară Cotae care ne preda biologia și desenul. Către sfârșitul trimestrului al II-lea, aveam fiecare câte o notă și ca să ne încheie media ne mai trebuia încă una. Doamna profesoară ne-a spus că nu are timp să ne asculte și că ne roagă să desenăm fiecare ce ne vine în minte. Eu am desenat o strachină în care ne punea muica smântână dimineața când plecam cu vitele la păscut. Apoi am desenat o cană, ambele umbrite. Când le-a văzut doamna a rămas uimită, și-a pus ochelarii și m-a întrebat de unde știu să desenez umbrit, iar eu am spus că am văzut la soră-mea, Maria. Doamna profesoară și-a amintit că sora mea era o elevă bună, iar caietul cu desenul meu a fost dus la cancelarie ca să vadă toți profesorii ce frumos desenasem eu. La terminarea orelor, doamna Lucica Grosu mi-a dat caietele de teză să i le duc acasă la Regie, unde locuia, și mi-a zis:

Nicule, toți profesorii au fost surprinși de desenul tău!

 Doamna Cotae mi-a dat nota +10.

Se spune că în viață contează mult pe cine avem model, iar eu l-am luat model de viață pe nășicu Onică din Modorani, frate cu tata (al lui Petricoiu). De câte ori mergeam pe la el, mai ales de Lăsatul secului când se săruta mâna, conform tradiției, ne întreba când a domnit Ștefan cel Mare, ce războaie a dus, ce poezii știm, apoi ne recita dânsul poezii din literatura școlară.

Cel de-al doilea model a fost pentru mine sora mea, Maria. A făcut Facultatea de Medicină de la Timișoara, secția stomatologie. Pentru rezultatele de excepție obținute de ea la facultate, părinții mei au fost felicitați de conducerea facultății. Este de reținut faptul că ea m-a ajutat foarte mult să-mi fac lecțiile și îmi spunea cum e bine să mă comport la școală.

După terminarea clasei a VII-a am mers la Școala Profesională de mecanici, la Caracal. Locuind pe Șoseaua Principală, în Vlăduleni, pe unde circulau cele mai multe mașini, când una rămânea în pană stăteam lângă șofer până când acesta remedia defectul. Așa am prins pasiunea pentru această meserie.

Fiind în primul an la școala profesională, revelionul l-am făcut la Regie cu mai mulți copii ai salariaților, printre care și cele două fiice distinse ale domnului Dăscălița, Rodica și Vergi, Vica lui Ciurel din Medinți, cu încă o fată căreia nu-i mai rețin numele, eu, fratele meu, sora cea mică, Steluța și Silvioara Marcu și mulți alții. Primul meu dans a fost împreună cu Rodica Dăscălița. Eram foarte emoționat, dar l-am terminat cu succes. A fost un revelion frumos și distractiv, ca între adolescenți. La ora doisprezece, după ce domnul inginer Vișan a ținut un discurs și a urat „La mulți ani!” tuturor salariaților, a făcut semn muzicanților să cânte „A venit aseară mama”, romanță după o poezie, dar nu de George Coșbuc, ci de Vasile Militaru. Mi-a plăcut așa de mult încât am memorat-o. Nu rezist tentației și o scriu și pentru dumneavoastră.

De câte ori mi-o amintesc, sunt mișcat profund de sensibilitatea textului ce exprimă smerenia, frumusețea și curățenia sufletească a omului din popor.

Revenind la Regie, se știe cât de mult a însemnat ea pentru Osica noastră: sursă de venit pentru cultivatorii de tutun, loc de muncă pentru muncitoarele din depozit, susținerea numeroaselor activități culturale și sportive (Cor condus de domnul Grosu Vasile, Ansamblul artistic condus de domnul Bebe Marcu), teren de volei, bază sportivă, sală de popice, scenă de vară la stadion, cantină pentru salariați, creșă pentru copii, dușuri cu apă caldă, seră de legume și flori). Atât vara cât și iarna se dădeau spectacole cu artiști renumiți ca Maria Lătărețu, Maria Tănase, Pavelică și mulți alții.

După ce am terminat școala profesională am lucrat ca mecanic la uzina electrică a Regiei, avându-l ca șef pe domnul Ionel Mitran, fost mecanic la moara lui Tache Coliopol.

Duminicile ni le petreceam la horă sau la stadion unde ne întâlneam toți tinerii: eu, Nicu Tîlvan, Costică Tutelcă, Romică Coțofană, Radu Dude, Gheorghe al lui Ricu, Ionel Ivancu, laborant la Baza de recepție.

De sărbători mergeam cu colindul, cu Sfântul Ioan. Mitică Dragomirescu cânta cu acordeonul, Romică Coțofană și Luș al domnului doctor Voicu erau soliști.

Am lucrat la Uzina electrică a Regiei până în anii 1965-1966, când a venit electrificarea comunei și motorul a fost dat la casat, iar producția de tutun a fost acaparată, în proporție de 50% de Craiova. Atunci m-am transferat la S.C.B. Caracal – Stația C.F.R., apoi la Fabrica de Tricotaje Romanița unde am lucrat împreună cu soția mea, Oana, fata lui Lisandru lui Cârstea din Modorani. Am absolvit amândoi școala de maiștri. În această perioadă soția a fost și președinte de sindicat, secretar de partid pe fabrică, apoi, în anul 1980 a fost aleasă deputat în Marea Adunare Națională.

Avem doi copii: o fată, Mihaela, asistentă medicală în Germania, la Sttutgard, iar băiatul este colonel M.Ap.N. A făcut cursuri de observator O.N.U. în Canada după care a fost detașat în Sudan pentru 2 ani. În anul 2019 când România a luat președinția Uniunii Europene a fost detașat în Corpul Diplomatic, la Bruxelles.

De când granițele s-au deschis am vizitat Germania, Franța, Bulgaria, iar în 1982 am fost în U.R.S.S. la Kiev, Riga, Leningrad, Moscova, Piața Roșie cu Mausoleul unde este conservat Lenin.

Privind în urmă, constat că am fost o persoană privilegiată, norocoasă.

Cea mai mare împlinire pentru mine este și rămâne familia. Mă bucur de fiecare dată când vin la Osica și mă întâlnesc cu prietenii și consătenii mei dragi. Simt că întineresc cu 50 de ani. Mai am un singur examen de trecut în această viață: Bătrânețea. În rest le-am făcut, văzut și îndurat pe toate, zic și eu, ca omul la bătrânețe. Și ca orice osicean, din copilărie și până la bătrânețe.