Invitat: Lucia Furtună, avocat

Dimineți născute în lumina răsăritului, rămase în mintea celor născuți pe aceste locuri.

Nașterea localității Osica de Sus este menționată în urmă cu peste 500 ani, pe vremea domniei lui Radu cel Frumos (recunosc că am aflat de curând aceste date, citind un articol din Revista „Rădacini”) pământ binecuvântat de Dumnezeu.

Pentru generațiile plus/minus 1960, nașterea copiilor osiceni era supravegheată medical la Casa de Nașteri de către dl. doctor Voicu și 3-4 asistente medicale.

Mai întâi auzeai „a născut o fată / un băiat”, iar în scurt timp pe stradă trecea cineva din familie cu coșul în care se găsea invariabil o pâine caldă coaptă în țăst și un pui fript pe jar, coș acoperit cu un prosop alb imaculat. Apoi, după ceva timp venea invariabila întrebare: „A cui ești maică?”.

Răspunsul meu este mai lung: „A lui Costică, a lui Lixandru lui Nuță!”. Așa ne învățase bunica: răspunsul să cuprindă pe tata, pe bunicul și pe străbunicul. Cert este că familia mea nu avea rubedenii în această comunitate, cu excepția familiei lui Emil Raicea a cărui bunică era verișoară cu bunica mea paternă, ambele provenind din familia „Trandafireștilor” de la Șopârlița. Frații și celelalte rude ale bunicului meu Alexandru Georgescu se aflau unele la Caracal, alții în București.

„Deși pământul se învârte mereu, m-am născut acasă.” (zisă de Grigore Vieru), și eu m-am născut la Casa de Nașteri Osica, la fel ca sute ori mii de alți copii osiceni.

Am venit pe lume la 03 august 1959 ora 11:00, la Casa de Nașteri din Osica, cu prima respirație supravegheată de domnul doctor Voicu, persoană luminoasă a copilăriei mele. Tatăl meu, Constantin Georgescu, era fiul lui Alexandru Georgescu și nepotul lui Ioan Georgescu, acesta din urmă fiind notarul zonei la acea vreme. Bunicul meu (căsătorit cu Ruxandra din familia Trandafireștilor) terminase o școală de mecanică și în grădina mare a casei noastre construise o moară.

Apoi, în momentul în care a realizat ce urma să se întâmple prin instaurarea noului sistem, respectiv sistemul comunist, și-a demontat propria investiție, piesă cu piesă, dându-le unor prieteni ce aveau nevoie pe moment.

Decedase cu ceva ani înainte de nașterea mea, dar toată copilăria mi-am dorit să-l fi cunoscut în viață, impresionată fiind de fotografia rămasă familiei în care ne zâmbea cu ochelarii săi rotunzi, lăsați mai jos pe nas. O întrebam des pe bunica de ce avea ochelari rotunzi și de ce îi ținea așa de jos.

Ea râdea și răspunsul era invariabil „Pentru că nimeni nu avea ochelari ca bunicul tău, iar ramele sunt din aur”. Am crezut doar că-i un răspuns frumos, însă mai târziu mi s-a confirmat că nu era nicio exagerare. La o ultimă nuntă unde a fost naș bunicul meu, i-a propus miresei că dacă îi aduce o sticlă cu apă din izvoarele de la Cheleștină va primi un ban de aur. Sigur că mireasa a adus apa de izvor, iar nașul i-a dat banul făgăduit. Concluziona bunica: „Așa era el!”.

Tatăl meu, Constantin Georgescu era funcționar în stația CFR Sibiu, motiv pentru care în primii doi-trei ani de viață am locuit cu părinții la Sibiu. Apoi, tata s-a transferat la stația CFR Craiova făcând naveta la Osica.

Mama mea, Ioana Georgescu, era fiica unei mari familii, Ciocan, tot de la Șopârlița ca și soacra ei. Grație ei și mătușii mele, Matilda Georgescu, în casa copilărie inițial era un război de țesut clasic, apoi ghergheful (război vertical) la care amândouă lucrau covoarele oltenești și cele caramalii.

Mătușa mea, Matilda Georgescu, a locuit toată viața cu părinții mei și bunica paternă și nu a fost căsătorită niciodată. Pe ea bunicul o înscrisese la Liceul Iulia Hașdeu din București, timp în care a locuit în casa sorei bunicului meu, respectiv Angela Georgescu, avocat în București. Doar ce trecuse în clasa a 8-a la acest liceu și pentru că a decedat bunicul s-a întors acasă.

Sora mea, Janeta Georgescu (actualmente Janeta Bradea), s-a născut 5 ani mai târziu (22.04.1964). A fost studentă a Politehnicii Timișoara și respectiv ASE.

Nu știu la ceilalți copii osiceni cum a fost, dar cei din generația mea am mers la grădiniță (educatoare fiind doamna Băjenaru). La ora prânzului venea o căruță de la CAP Osica în care ni se aducea mâncare pentru prânz și nu vă închipuiți ce bucurie era când ni se aduceau și o mulțime de lubenițe, ca desert.

Tot la Osica exista stație de radioficare, iar seara timp de o oră era o emisiune pentru noi, osicenii.

Cred că nu am aveam încă doi ani, când difuzorul de pe peretele camerei anunța „aici stația de radioficare Osica de Sus…”.

Peste alți ani, același difuzor avea să-mi facă o surpriză plăcută. Ca în toate casele, la masa rotundă se adunase familia pentru cină. La un moment dat se aude din difuzor: „Verificând evidențele bibliotecilor din Osica, persoana cu cele mai multe cărți citite este eleva Lucia Georgescu.” Am încremenit. Nu vă imaginați ce putea fi pentru mintea și inima unui copil de 12-13 ani la acea vreme. Tata, cu lacrimi în ochi…Biblioteca lui (rarefiată de sistemul comunist) știa că o citisem.

Datorez mult locului copilăriei mele.

Datorez mult profesorilor de la Școala din Vale. Eu și generația mea am avut dascăli minunați.

Doamna învățătoare Catana Natalia, refugiată din Basarabia, un dascăl desăvârșit. O femeie micuță, foarte delicată și manifestând iubire față de noi toți elevii ei. În afara cursurilor obișnuite, dânsa ne-a învățat dansul „Banul Mărăcine”, iar uneori, în după-amiezile de duminică ne invita acasă pe noi fetițele de 7-8 ani și ne învăța să facem primele prăjituri.

Am avut colegi pe: Dănănău Victoria, Ciuculescu Daniel, Buznă Doina, Fugaru Mariana, Mușat Nicolae, Marica Elena, Voinea Ștefan, și să nu se supere ceilalți pentru că nu cred că mai pot să reproduc catalogul clasei.

Banalități, vor zice generațiile mai tinere, dar ei nu au trăit în condițiile anilor 1965-1970.

Într-o zi, în timpul unei ore de curs, ușa clasei se deschide ușor-ușor și se strecoară în tăcere sora mea mai mică Janeta, care se așază în bancă lângă mine.

Doamna învățătoare se oprește din explicații și după ce a observat că s-a așezat în bancă continuă predarea lecției. Eu nu înțelegeam nimic pentru că în urmă cu câteva ore o lăsasem la grădiniță, dar sună clopoțelul și doamna învățătoare o întreabă:

– De ce ai venit aici Janeta?

– Să văd cum este la școală.

Normal că acasă au urmat dezbaterile …Tot curioasă a rămas, luându-și licența la Politehnică în Timișoara, iar mai târziu și în ASE.

Noi, generațiile acelui timp, am avut privilegiul de a avea în școală tineri profesori, proaspăt absolvenți, dascăli și pedagogi cu dăruire. Nu pot să nu-i amintesc pe: Enache Bucur profesor de matematică, Enache Maria profesoară de limba română, Păun Cecilia profesoară de limba franceză, Vanda Teofil profesor de istorie, dar mai ales distinsa noastră dirigintă doamna Ana Scarlat, profesoară de geografie.

Am dat admitere la Liceul Sanitar Scornicești, candidați 12 pe loc, fiind admisă. Apoi, am lucrat ca asistent medical de anestezie la Blocul Operator al Spitalului Județean Slatina. Aici, într-o zi pacientul din sala de operație a fost chiar tatăl meu pentru o intervenție chirurgicală destul de ușoară. Atunci, stând la locul meu de anestezie și de data aceasta chiar lângă tata, în timpul operației cu rahianestezie l-am văzut lăcrimând. Am crezut că îl doare ceva și speriată m-am aplecat să-l întreb ce-l doare. Răspunsul a fost: „ Nu mă doare nimic, plâng de bucurie că ești aici.”

Apoi, examen de admitere la Facultatea de Drept din cadrul Universității București. Candidați 16 pe loc. Am fost admisă și după cum unii dintre osiceni știți, sunt avocat în cadrul Baroului Olt și întotdeauna, dar întotdeauna îmi voi exprima respectul, prețuirea și admirația față de dascălii mei minunați.

Fără istoria celor peste 500 de ani, fără trăirile și amintirile fiecărui osicean în parte, Linia Mare nu ar fi completă.

Pentru un osicean, Linia Mare e un punct de reper, un fragment de viață ori o viață completă. Ea străbate aproape drept, întregul sat, de la est la vest și în jurul ei cresc mereu suflete, trăiri, oameni.

Ei, lasă, că nici Linia Curții nu-i lipsită de importanță…, nu-i așa?

În urmă cu 30 de ani am jurat pe drapel să apăr drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, să apăr legea și Constituția țării.

Am apărat mii de oameni, de la oameni obișnuiți la președinți de stat, dar eu voi rămâne mereu o osiceancă.