Orișiunde m-aș afla, din când în când, simt nevoia să mă întorc în locul unde am văzut întâia oară lumina zilei, în sătucul liniștit, așezat între dealurile acoperite de păduri umbroase. Coborând dealul, pe drumul ce șerpuiește între vii și pădure, ai în față panorama așezării întregului sat.

Privesc mereu spre casa noastră să văd vreo mișcare prin curte sau dacă vreun firicel de fum se ridică spre cerul albastru, semn că cineva este acasă. Aștept în zadar ca îndărătul porții să apară cei ce au fost înainte. Nu mai sunt! Ei s-au dus undeva departe, lăsând ca semn un stâlp ce străjuiește poarta, stând într-o rână și un petic de pânză cu noua lor adresă – bătută de vânturi și ploi – pe zidul casei. Nu mai sunt! Au plecat și au lăsat în urmă amintirile din cugetele noastre.

Băiatul cu ochii căprui și părul șaten care colinda împrejurimile satului și potecile pădurii desculț și fără teamă, a devenit bătrânul așezat și liniștit care a început să priceapă mersul ceasornicului ce măsoară implacabil, cursul vremii. A fost bine sau mai puțin bine până acum, dar ce va fi nu putem ști, doar ghici, fără curajul angajării unui prognostic. Speranța luminează calea ce devine tot mai anevoioasă.

„Ce mândru este «cuibul» când este plin de viață și trist e când rămâne gol în dimineață! Același Soare luminează zarea, doar călători sunt alții, ce-și caută cărarea.”

De acum întâlnirea noastră va fi mereu vegheată de flacăra lumânărilor aprinse întru aducere-aminte și neuitare.

Pentru că ne aflăm în pragul sărbătorilor de iarnă, să spunem câteva cuvinte despre sărbătorile la români. Noțiunea este mult prea vastă și pretențioasă, dar mă voi rezuma la câteva aspecte.

Pentru ca viața să nu fie prea monotonă, strămoșii noștri au punctat-o din loc în loc  cu zile deosebite, cărora le-au dat o importanță mai mare sau mai mică, care cu timpul au devenit statornice peste ani. Ele sunt sărbătorile de ieri și de azi, ce înfrumusețează viața omului. Activitățile desfășurate cu aceste ocazii, depind de starea fiecăruia, dar în esență rămâne faptul că se deosebesc de celelalte zile, atribuindu-le anumite fapte specifice care cu timpul au devenit tradiții.

Tot omul cunoscător al cursului vremii așteaptă cu nerăbdare aceste sărbători care înfrumusețează viața. Dacă privim lucrurile mai în profunzime, ajungem la concluzia că de fapt fiecare clipă, fiind irepetabilă, constituie o sărbătoare a vieții noastre și ar trebui tratată ca atare. Cum omul este risipitor din fire, nu-și dă seama că orice lucru de pe acest pământ are și un final de care ne amintim abia când, apropiindu-ne de el, îl întrezărim.

Socot că este de datoria noastră, a tuturor, să ne străduim a marca fiecare act al vieții noastre ca pe o sărbătoare, pentru a nu lăsa loc regretelor de mai târziu. Avem sărbători religioase specifice religiei noastre creștin-ortodoxe, stabilite prin calendar de-a lungul întregului an, dar și sărbători laice legate de diferite evenimente importante ale vieții noastre: nașterea, căsătoria, diferite aniversări, etc. De altfel, între cele două tipuri de sărbători există o simbioză perfectă care caută să ajute la desfășurarea activității întregii societăți.

Forma de manifestare, cu ocazia diferitelor sărbători este specifică zonei geografice, diferită de la o comunitate la alta.

Sărbătorile religioase cele mai importante sunt Paștele și Crăciunul. De fapt, cronologic trebuiau enunțate invers, dar dacă tot omul se naște, de înviat numai unul dintre toți cei ce și-au încheiat socotelile cu lumea aceasta. Învierea Omului l-a ridicat la rangul de Dumnezeu Fiul – izvorul credinței noastre. Urmează sărbătorile consacrate diferiților sfinți, sărbători ce marchează diferitele momente ale ciclului agricol, aniversări ale diferitelor evenimente de factură spirituală etc.

La început, în timpul copilăriei, simțeam  sărbătorile prin intermediul bunicilor și părinților, care se pregăteau într-un anumit mod pentru întâmpinarea  și petrecerea lor.

Îmi aduc aminte că, în apropiere de Crăciun, împreună cu cei de seama mea, formam o echipă de 4-5 copii și ne pregăteam să mergem cu „Colindul” în seara de Ajunul Crăciunului, cu „Steaua” în zilele Crăciunului, cu „Căprița” și „Plugușorul” de Anul Nou după ce trecea etapa „Sorcovei”, iar la Bobotează cu „Iordănitul” viilor.

Făceam repetiție la fiecare dintre cei ce constituiau echipa, ocazii cu care mai făceam năzbâtii specifice copilăriei, dar era o pregătire serioasă de care depindea succesul nostru în reprezentație la casele oamenilor. De multe ori se întâmpla să nu fie zăpadă și ne luptam cu noroaiele ce stăpâneau ulițele satului. La terminare, împărțeam frățește ceea ce câștigam și eram bucuroși că aveam bani pentru a ne cumpăra alviță și bomboane în zilele când era horă în sat: 3 zile la Crăciun, 2 zile la Anul Nou și 2 zile la Bobotează și Sfântul Ion.

Trebuie să menționez faptul că niciodată școala nu a pus nicio interdicție acțiunilor noastre. Era o tradiție ce se transmitea între generații.

În iernile cu multă zăpadă mergeam cu săniuțele pe coastele din sat, iar când îngheța zăpada și se făcea scrob, și pe dealurile din împrejurimi. Ajungeam acasă spre seară, când ne răzbea frigul și foamea. Uneori, seara, turnam apă de la o fântână ce se afla la mijlocul coastei și îngheța, devenind un adevărat patinoar. La lumina lunii, seara târziu, se dădeau cu săniile și bărbați trecuți de mult de vârsta copilăriei, dar le plăcea să-și amintească de ceea ce petrecuseră cu ani în urmă.

Sărbătoarea Paștelui trecea pentru noi copiii fără prea mare alai, dată fiind situarea ei în timpul muncilor agricole, a grijii vitelor și a școlii. Bucuria cea mai mare era „pomana” ce se desfășura în curtea bisericii, lunea, a doua zi de Paște, unde mergea aproape toată lumea satului.

Dacă la început sărbătorile erau percepute ca momente ce prilejuiau o „joacă” pentru noi copiii, cu timpul au căpătat o semnificație tot mai amplă, ce oferea o satisfacție materială și spirituală fiecărei familii, lărgindu-se orizontul de cunoaștere istorică a tradițiilor legate de respectivele momente.

Acum, sărbătorile au rămas niște faruri ce jalonează viața noastră, dar lumina lor s-a estompat din cauza greutăților apărute în viața oamenilor, cauzate în principal de boli, războaie în apropiere (ce ne amenință), nesiguranța zilei de mâine. Am ajuns captivi ai propriei noastre existențe. Ne ferim unii de alții. Ne-am înstrăinat, singurătatea fiind mijloc de conservare. Totul este în schimbare permanentă, dar parcă totul merge din rău spre mai rău. Să fie oare „răsplata” faptelor noastre nechibzuite? Suntem ca o foaie de hârtie purtată de vânt din loc în loc, într-o mișcare imprevizibilă. Cei mai mulți dintre oameni stau izolați în locurile unde altădată viața pulsa la intensitate maximă. Unii dintre ei caută alinare în alte părți ale lumii, dar în final se întorc în locurile unde îi cheamă amintirile. Pământul își cere dreptul!

Tradițiile noastre au devenit flori rare. Cei ce au părăsit obiceiurile vechi sunt goi la suflet, rătăcitori într-o lume amestecată. Rămân puternici cei ce au rădăcinile trainice, adânc înfipte în pământul ce ne-a dat viață. Obiceiurile străvechi, tradițiile sunt cele mai trainice legi care se transmit din generație în generație.

Este o datorie de onoare pentru orice român să  cunoască aceste trăsături ce caracterizează specificul nației române la nivel local, zonal sau de amplitudine generală și să lupte pentru perenitatea lor.

Dacă nu vom păstra moștenirea lăsată de înaintași vom fi din ce în ce mai săraci și ușor de manevrat sub vremuri tulburi.

Speranța

O vară fierbinte și fără ploi,

A copt pe de-a-ntregul tot răul din noi.

Cei mulți ne zbatem în lipsuri amare,

Tot omul se mișcă prin locuri murdare.

Speranţa din noi e-o floare ce moare,

La Domnul din ceruri, cerșim alinare.

Bucata de pâine de pe la străini

E mult prea amară şi plină de spini.

Fă, Doamne, ca vremea să vină la noi,

S-aducă în case belșug, nu nevoi.

Dorința de țară, de frați, de bunici,

Să crească din fașe, la pruncii cei mici.

Dă viață și minte la toată suflarea

Ce-acoperă câmpul și freamătă marea.

O cruce și-o lege să fie-nainte,

La prunc, la moșneag, la părinte!