Gheorghe Calotă

Şi eu mă regăsesc fiu al acestei localităţi minunate, Osica de Sus.

Povestea mea începe cu perioada războiului (1940-1944), când tatăl meu, Gheorghe Calotă, fiul lui Mandache şi al Mariei Calotă, a fost combatant atât în campania din Rusia cât şi împotriva armatei hitleriste până la Sibiu, unde a fost rănit, s-a îmbolnăvit şi a fost dus la Spitalul din Râmnicu Vâlcea. Spitalul a fost bombardat şi dintre cei internaţi acolo au mai rămas în viaţă tatăl meu, un medic şi un ofiţer care au fost transferaţi la spitalul din Câmpulung.

După două săptămâni de spitalizare a fost desconcentrat şi a ajuns acasă într-o stare gravă. S-a căsătorit cu Rada lui Hristache al lui Montor, care l-a îngrijit şi l-a repus pe picioare. În următorii ani apar două fete şi trei băieţi, penultimul fiind eu, George.

Am venit pe lume în 28 decembrie 1953, odată cu zăpada abundentă din acea noapte, care ajunsese la jumătatea ferestrei, acoperind gardurile. Au urmat două zile cu vânt şi ger puternic, troienind zăpada. Viscolul a fost provocat de un ciclon mediteranean care s-a combinat cu un front de aer rece. Din spusele părinţilor, oamenii mergeau pe deasupra gardurilor și săpau tuneluri prin zăpadă pentru a ajunge la animale sau la provizii.

În acea perioadă la dispensarul comunal se amenajase o sală de naşteri cu 3 paturi. Medic era domnul doctor Rapiţeanu, care stătea în gazdă la Costică al lui Mitrică şi era prieten bun cu tata.

Când pe 2 ianuarie 1954 tata s-a prezentat să declare naşterea mea acasă, medicul l-a certat că nu a dus gravida la dispensar ca să nască. Dar tata i-a spus că nu a putut să meargă din cauza nămeţilor, aşa că înregistrarea naşterii mele s-a făcut pe 2 ianuarie 1954.

Copilăria într-o casă cu cinci copii a fost frumoasă, dar cu lipsuri multe, ca după război.

A urmat perioada întovărăşirii la care a aderat şi familia mea. Acum, pentru prima dată am avut în curte două care cu boi pline cu ştiuleţi de porumb şi o sumă considerabilă de bani obţinuţi de pe cultura de tutun.

Din banii de pe tutun, tatăl meu a cumpărat de la Bucureşti aragaz şi butelie, un lux pentru acea perioadă, producând o mare spaimă mamei, care se gândea că cei trei băieţi ai ei vor da foc casei.

În toamna anului 1961 urma să merg la şcoală. Tatăl meu a împletit o plasă de gard pentru viitoarea mea învăţătoare şi m-a luat pe mine să i-o ducem acasă, ocazie cu care am şi cunoscut-o pe doamna.

Era vorba despre Leana lui Tolea, pe numele ei adevărat Călinescu Elena.

În prima zi de şcoală, la Şcoala din Vale am luat contact cu sala de curs, cu bănci din lemn dispuse pe trei rânduri, cu câte patru locuri în fiecare bancă.

Am fost aşezat în rândul al doilea. Eram aşa de micuţ că nu mă vedeam decât de la umeri în sus. Mare bucurie pentru noi când am primit abecedarul şi aritmetica.

Învăţătoarea, o femeie tânără şi frumoasă, blândă şi răbdătoare cu noi, ne-a întrebat dacă ştim cum se numeşte ea, iar eu am ridicat mâna şi am spus: „Ţaica Leana lui Tolea”, stârnind un hohot de râs în clasă.

Era un cadru didactic de mare calitate, ca de altfel tot corpul profesoral din şcoală, pe care i-am avut ca dascăli până în clasa a VIII-a.

Mi-amintesc cu emoţie de domnul Puiu Munteanu, dirigintele nostru, domnul Marin Sulger, domnul Ciuculescu, domnişoara Chitez…, care ne-au îndrumat cu profesionalism şi multă dragoste, care ne-au pregătit pentru viaţă.

Până în clasa a IV-a rezultatele mele la învăţătură erau modeste (elev de mijloc), dar din clasa a V-a lucrurile au luat altă întorsătură. Profesorii ne-au stimulat şi ambiţionat. Şi am început să am rezultate mult mai bune.

Prin octombrie 1966, mama s-a întâlnit cu domnul profesor diriginte Puiu Munteanu, acasă la doamna învăţătoare Suzana Ionescu, nepoata mamei, fata Nicoliţei lui Cioflan, soră cu mama. La întrebarea mamei: „Cum învaţă George, Puiule?” răspunsul a fost: „Tuşică, astăzi l-am ascultat şi a luat nota 5” . Mama l-a îndemnat să pună lemnul de la sobă pe spinarea mea.

A doua zi, la gramatică, la lecţia despre verb am fost scos la lecţie. Norocul meu a fost că scrisesem tema în recreaţie, de la verişoara mea, Nicoliţa Dobre.

Am bâjbâit puţin despre verb, dar eram nepregătit. Indicaţiile mamei de a primi o corecţie s-au materializat cu un lemn de la soba din clasă şi cu vreo 4 lovituri care m-au pus pe fugă în fundul clasei, unde era ca material didactic un schelet uman pe care l-am avariat.

În clasă – o linişte mormântală.

Din acea zi, după morala profesorului, că părinţii se străduiesc să ne crească şi să ne asigure tot necesarul etc, etc…, am pus burta pe carte, iar rezultatele s-au văzut la sfârşitul anului de curs, până la terminarea şcolii în 1969, obţinând menţiune alături de Ana Voinea.

Premiile I – III erau în fiecare an ale elevelor: Gica Vîşlan, Jana Polizu, Elena Ancuţa şi Nicoliţa Dobre.

Vara abia aşteptam ziua de 6 august când se organiza bâlciul, pe actualul teren al târgului, moment în care Linia Mare, Linia Curţii, Modorani, Medinţi şi satele din împrejurimi se umpleau de oameni în drum spre bâlci. Preferinţele mele erau: nea Nicu Bombonarul cu susan şi măr pe băţ, tiribombele şi circul cu coana Măndiţa şi omul cu limbă şi faţă de bou. Eram fericit cu puţinii bani ce-i primeam dimineaţa de la părinţi, la fel ca fraţii mei.

Nu pot să nu-mi amintesc de un profesor drag din anii de şcoală, domnul Bebe Marcu,  învățător emerit în urma unui decret din 1972 (dar care ne-a fost şi profesor de istorie și de muzică). Între anii 1966 – 1969 am fost şi eu iniţiat în arta cântecului la vioară. Cu emoţie îmi amintesc de înregistrarea făcută şi transmisă la emisiunea „Ora locală” la staţia de amplificare a satului sau spectacolul prezentat la Casa de Cultură din Balş în cadrul unui concurs.

Osica de Sus, satul meu natal în care de fiecare dată revin cu emoţie, vara era plin de colb, iar în sezoanele reci de noroi până la gleznă, în anii copilăriei mele.

Pentru mine, Linia Mare a fost şi este nucleul comunei, locul pe unde am trecut zilnic, locul care m-a dus spre gară, spre orizonturi noi, spre visuri dorite şi mai târziu împlinite. Şi astăzi, de câte ori mă întorc la Osica sunt încercat de emoții puternice, pentru că aici am văzut lumina zilei, aici au rămas părinții dragi, rudele, prietenii, colegii de școală. Aici a rămas copilăria mea.

În prezent, Osica pare un orăşel cu străzi curate şi asfaltate, cu canalizare şi apă curentă, televiziune şi internet prin cablu, supermagazine, liceu, târgul săptămânal fără rival în Oltenia, service auto, şcoli frumoase, două biserici minunate, neîncăpătoare de enoriaşi în zile de sărbătoare sau duminica. Toate acestea fac cinste oamenilor şi edililor comunei.

O notă discordantă – Regia de tutun şi Gara CFR sunt lăsate de izbelişte sub cupola neagră a vremurilor incerte şi schimbătoare. Freamătul constant din jurul acestor locuri ce anima satul în copilăria şi tinereţea mea, este inexistent astăzi. O linişte dureroasă şi apăsătoare mă face de cele mai multe ori să plâng când trec pe lângă ele.

Casa părintească nu mai există. În locul ei stă falnică o vilă frumoasă ridicată de un cetăţean din sat. Însă de câte ori mă reîntorc în locul natal vizitez Cheleştina reamenajată de primărie, la care ajung pe un drum asfaltat. Cu ochii minţii le revăd în acest loc pe bunicile şi pe mamele care spălau rufe şi le lăsau în bătaia vântului pe iarbă, la uscat. În jurul lor zeci de copii chicoteau şi se hârjoneau fericiţi. Armonia și prietenia pluteau în fiecare zâmbet, în fiecare gest și în fiecare cuvânt rostit. Un miros de proaspăt împânzea locul lăsând miresme îmbietoare de săpun de casă, miros unic şi etern în mintea mea.

Astăzi nu mai spală nimeni rufe la Cheleştină, dar mă întâlnesc acolo cu oameni din sat, locuitori ai comunei sau strămutaţi la oraş, oameni din satele învecinate care, ca şi mine, vin să ia apă cristalină şi rece de la izvor. Şi instant visele și imaginația mă readuc pe tărâmurile magice ale copilăriei lipsite de griji.

Îmi place noua faţă a comunei şi sunt mândru că sunt fiu al satului. Şi pe măsură ce anii trec, emoţia reîntoarcerii este din ce în ce mai mare.