Florentina Anghel
profesor-coregraf

Motto: Osica reprezintă locul unde copilăria mea va dăinui neatinsă de timp

Să scriu despre vacanțele mele de la Osica, mi se pare cel mai emoționant lucru. Am senzaţia că mă întorc în timp la mine cea de-atunci. Simt că acolo există bucuria de a trăi totul la maximă intensitate într-o lume colorată în roz, fericită, lăsându-mi inocenţa şi naivitatea să iasă la iveală.

Am fost un copil timid și emotiv, iar acolo, în lumea satului, am găsit locul care mă definea. A fost o perioadă mirifică, de basm.

Am crescut la bunicii din partea mamei, Costică şi Măria lui Rican, oameni simpli și modești, oameni muncitori şi respectaţi de consătenii lor. Nu știu cum au fost ei în tinerețe, însă știu cum au fost atunci când eu am devenit conștientă de prezența lor. Am simțit că m-au crescut și m-au iubit cu tot ce au avut ei mai bun. În sânul lor am simțit cum iubirea mă învăluie în simplitate și tăcere. Şi totul în jurul meu vibra.  Ei au avut o mare importanţă în formarea caracterului copilului  ce eram şi a adultului ce aveam să devin. Maia, bunica mea, dormea cu mine în pat, mă spăla pe cap în albia din lemn cioplit de rudarii din zonă (cu săpun de casă și apă de ploaie), îmi făcea pâine în ţestul de la vatră, gogoși din coca de pâine și mă apăra de fiecare dată când mama mă certa. A fost cea mai blândă persoană din viaţa mea.

Mama are trei fraţi mai mici decât ea. Îmi aduc aminte cu nostalgie și de perioada în care ei erau tineri. Umblau prin sat, mergeau la discoteci și, din când în când, îmi aduceau și mie ceva dulce şi bun de care mă bucuram până la lacrimi.

 Îmi plăcea să mă ascund sub masa din odaia de la drum. Fericirea mea începea acolo pentru că acolo erau bine păstrate instrumentele muzicale la care unchii mei cântau: acordeon, orgă, nai, alături de boxe și aparate. Mirosul lor, că simţeam un miros specific, îmbinat cu mirosul naftalinei (miros inepuizabil în odăile de la ţară unde oamenii păstrau zestrea fetelor, ţesăturile din lână, aşternuturile şi plăpumile) a rămas, pentru totdeauna, într-o cămăruţă a inimii mele. Chiar am citit undeva că una dintre cele mai puternice amintiri ale copilăriei multor oameni  este mirosul din casa bunicilor.

M-au fascinat mereu vacanțele de vară  cu miraculoasele lor răsărituri, cu fascinantele apusuri, fie ele oriunde: la Olteţ, la pădure sau pur şi simplu pe linie. Mă întâlneam cu toţi prietenii mei: Roxi a lu’ Pricu, Cami, Steliana a lu’ Pomneată, Cristi și Adi a lu’ Puican, Claudiu și Georgiana a lu’ Constanța, Mihai a lu’ Morărița, Anca a lu’ Pașache, Ileana a lu’ Poștașu’, Braşoveanca (Cristina a lu’ Luca). Seară de seară eram împreună făcând tot felul de lucruri. Poveștile în jurul focului unde fierbeam porumbi sau cartofi (furați) erau cele mai multe. Pe lângă foc erau nelipsitele jocuri de cărți, „Adevăr sau provocare” sau alte jocuri. Muzica şi dansul ne însoţeau mereu. Ne îndrăgosteam unii de alții repede și fel de repede ne trecea.

Zilnic mergeam la Olteț la scăldat, cu caprele şi cu gâştele. Viaţa era simplă, noi fericiţi împărţindu-ne şi împărtășindu-ne experiențele de la școală, de acasă, secretele și visurile.

Fiecare colț al uliței noastre, pentru mine, ascundea o taină, un mister unic, gata să ni se arate în jocurile noastre. Eram plini de energie, toți eram un singur suflet, un singur zâmbet, o singură dorinţă, aceea de a fi împreună în aventura copilăriei și adolescenței.

Nu aveam nimic din ceea ce au copiii de astăzi, și totuși aveam totul: pădurea Bercica, cerul, râsetele, libertatea nemărginită și cuvântul spus din inimă. Făceam baie în lighean, inventam măşti din gălbenuș de ou și mălai, scârciumul aspru din nuc meşteşugit de bunicul meu era nelipsit, limpezitul rufelor la fântână, mirosul pâinii în țest, trosnetul lemnelor în sobă iarna și al ouălor prăjite în tigaia cu untură…

Când reveneam la Slatina, tristă, număram zilele până când mă voi întoarce și priveam de pe balcon cu nostalgie, dorindu-mi ca timpul să treacă mai repede, doar ca să ajung din nou la Osica.

Cred că toți copiii ar trebui să cunoască iubirea bunicilor, să-și ude tălpile în șanțul plin cu ploaie proaspătă, să afle că inteligența inimii este mai mare decât orice altă învățătură. Ei trebuie să fie iubiți, ocrotiți, înălțați de dragoste.

Amintirile sunt cea mai de preț bogăţie a unui om, sunt oglinda spiritului şi a sufletului, fascicula de lumină ce rămâne dacă pașii se rătăcesc pe poteci aspre. Când suntem la răscruce de drumuri în viaţă, vântul cald şi nostalgic al copilăriei ne cheamă uneori, arătându-ne drumul potrivit.  El e singurul care păstrează magia a ceea ce suntem noi cu adevărat.

Oamenii aceia, prietenii mei din copilărie, chiar dacă i-am pierdut din vedere, au rămas și vor rămâne mereu pietre de temelie în inima mea, ca o comoară inepuizabilă care îşi găseşte alinare în cele mai triste momente ale vieţii.

Mi-e dor de ei.

Mi-e dor de mine, cea de atunci.

Septembrie 2025