Mă gândesc cu nostalgie la verile petrecute la țară cu bunicii și culmea… și străbunicii. Aveam două bunici, ca orice copil. Una din ele, Constantinescu Maria, trăia în vale într-o casă aproape de târg. Era mama tatei și rămăsese văduvă de mult timp. Astăzi casa nu mai este. A fost cumpărată de nea Ion fierarul și demolată.

Cealaltă, Ivănoaica Maria, bunica dinspre mamă locuia în deal împreună cu părinții ei, Mioneci Ilie și Profira. La țară era numai bunica pentru că bunicul stătea la București, cu părinții mei. Casa este și astăzi în strada Vladu Nica, nr. 5. Pe vremuri era împreună cu casa de la numărul 7, acolo unde locuiau străbunicii. Pentru că bunica din deal avea o casă mai mare, stăteam de obicei la ea. Mergeam în vale la bunica și verișoarele mele în mod curent. Inițial mergeam pe Linia Mare. Apoi am descoperit un drum pe Linia Mică. O luam pe o ulicioară pe la Crișencele, care mă scotea în fața Școlii din Vale. De obicei mi se părea drumul lung, dar în momentul în care ajungeam în dreptul școlii răsuflam ușurat și consideram că am ajuns.

Verile erau călduroase, dar nu ca acum, cu temperaturi care depășesc 40 de grade.

Ora de trezire era 5. Așa era obiceiul. Să se scoale dis-de-dimineață pentru că bunica pleca cu rudele la câmp, la porumb sau la vie, să sape, să arăcească via, în funcție de luna în care ne aflam. Străbunicii rămâneau acasă să facă curat la animale și să le dea mâncare. Străbunicul își lua țoiul zilnic de țuică, mânca ceva și mergea în grădină s-o îngrijească. Aveam o livadă frumoasă cu moșmoni, pruni de diverse soiuri, nuci, smochini, agrișe și nelipsita viță-de-vie. Profira culegea frunze de dovleac și dracilă pe care le toca la rațe. Punea mâncarea la fiert pe vatra de sub șopru, frământa pâinea și dădea o raită prin grădina cu legume.

Pe vremea aceea ne învecinam la est cu al lui Deșu, oltean falnic, muncitor, dar cam băutor. Când se îmbăta o cam ciufulea pe muma Anica, soția lui, o femeie bună și harnică. Bunica se înțelegea bine cu ei și îi nășise pe cei doi băieți pe care îi avea. Unul dintre ei a plecat din comună și s-a dus la oraș. Celălalt a rămas sprijinul bătrânului, în Osica. După ce s-a căsătorit l-a făcut bunic pe Deșu ăl bătrân cu un băiețel și o fetiță. Pe băiat l-a botezat bunica sau mătușa mea,  nu îmi mai amintesc exact. Când împlinise 4 ani, puștiul, un pișcot de băiat, mic, negricios și iute ca bunicu-său, venea zilnic pe la noi și vorbea cu moșica lui, bunica mea. Ce au vorbit ei, ce au socotit, nu știu, dar cel mic avea sarcina să lege „cățaua” noastră, Molda și să o trezească pe bunica. Deși se trezeau și mai devreme de ora 5, acela micu’ n-avea somn. Mi-aduc aminte cum îi auzeam glasul cristalin:

Moșicăăă! Scoală-te! Hai, că legai cățaua!

Drept răsplată, bunica îi cumpăra din când în când bomboane . Deșu ăl mititel, când considera el că a îndeplinit mai multe din sarcinile pe care le primea de la bunica, venea la ea și-i spunea:

Moșică, dă-mi și mie un craisar să-mi iau bomboane! Bunica îi dădea un leu și el fugea repede la cooperativă cu moneda mai mare decât mânuța lui, strânsă în pumn, să-și ia bomboane. Nu spunea niciodată creițar pentru că era mic, nu cunoștea forma corectă a cuvântului și  era un pic sâsâit.

Am asistat, nu numai o dată la sosirea lui la cooperativă. Venea cu mica lui avere și îi spunea cu mândrie vânzătorului:

Îmi dete moșica un crăisar, să-mi dai și mie bomboane!

Din nefericire acest copil a avut un sfârșit tragic. La vârsta de 18 ani a plecat în armată, s-a îmbolnăvit de meningită și a murit.

Și astăzi, de multe ori, îmi vin în minte vremurile acelea, când eram săraci, când un leu reprezenta o mică avere pentru un copil și vorbele puștiului:

Moșicăăă! Scoală-te! Hai, că legai cățaua!

Moșică, dă-mi și mie un crăisar să-mi iau bomboane!