Este octombrie, miez de toamnă, soarele continuă să strălucească, dar fără să mai ofere și căldură. Decorul se modifică de la o zi la alta, devine tot mai sărac, actorii s-au retras unul câte unul. Urmează alt spectacol, dar spectatorii rămân în mare măsură aceiași. Păsările călătoare au ajuns la casele lor, bogăția grădinilor s-a instalat în cămări, totul seamănă cu pregătirea unei confruntări. Cu siguranță ea va veni! Dar până atunci este încă toamnă și aceasta predispune la meditații, nostalgii, reflecții.

Coincidență. În calendarul naturii, toamna astronomică coincide cu toamna generației mele și conform înțelepciunii populare – toamna se numără bobocii. Nu-i voi enumera pe aceia dintre noi care au rămas, dar ca la orice bilanț încerc să aleg din propria existență momentele de cotitură al căror impact a fost definitoriu.

Dintre toate acestea mă voi opri la anul 1979. Împlinisem recent treizeci de ani și simțeam că mă găsesc într-o intersecție în care trebuia să iau o decizie, dar încă așteptam. Așteptarea devenise obositoare, nu mă simțeam împlinit nici profesional (eram ca la începutul carierei), deși trecuseră opt ani de la absolvirea școlii de ofițeri. Nici social nu stăteam prea bine, aveam doar un singur copil și nu consideram că era de ajuns. Am acordat prioritate factorului profesional, m-am înscris pentru examenul de admitere în Academia Militară pentru sesiunea aprilie 1980, fără să mă aștept că între timp situația se va complica. În luna august a acelui an, eram în concediul de odihnă la țară și am fost somat să aduc în curtea socrilor, un stup cu albine care fusese dăruit de un  apicultor, la nașterea feciorului meu, în 1972.

Dintr-odată s-a instalat panica în cele două familii. Fără să mai aștept aprobarea celorlalți am trecut la executare. Din ziua următoare aducerii au început problemele. Poate albinele au nevoie de apă, de mâncare și nimeni în jurul meu nu avea răspunsuri. Atunci am plecat la Craiova la magazinul apicol unde la întrebările mele, în loc de răspunsuri, am primit o carte. Acea carte se numea „Viața albinelor”, autor Maurice Meterlinck, un belgian, laureat al premiului Nobel pentru literatură în anul 1911.

De  la această carte a început aventura care nici astăzi nu s-a terminat. Era după amiază, am trecut pe la apartament și m-am apucat să caut în carte răspunsurile pentru care plecasem de la țară. Citind, am pătruns într-o lume de basm al cărei prizonier am rămas pentru tot restul vieții.

Se lumina de ziuă când am terminat lectura. Când am plecat de la țară spre Craiova aveam cel mult vreo zece întrebări. Acum aveam sute. După aproape o jumătate de secol de studiu și practică apicolă tot nu am toate răspunsurile, dar astăzi, știu că  nimeni nu poate pretinde că le are.

De acum viața mea s-a complicat iremediabil. Trăiam în universuri paralele, continuând pregătirile pentru examenul de admitere în Academia Militară, iar cu titlul de relaxare, lecturam cu nesaț câte un capitol din „Stupăritul Nou” cartea lui Constantin L. Hristea, fondator al apiculturii moderne din  România. Spre norocul meu, în luna aprilie 1980, am susținut examenul de admitere în urma căruia am fost admis. Dacă examenul pe care l-am susținut ar fi fost despre apicultură și ar fi fost un singur loc, cu siguranță că eu l-aș fi ocupat cu nota maximă. În situația că examenul de admitere ar fi fost mai în vară,  nu aș mai fi avut nicio șansă de reușită  fiindcă ar fi fost în plin sezon apicol căruia eu  m-am dedicat cu toată energia.

În prima parte a anului 1980, pentru mine s-au aliniat planetele și mi s-a născut și cel de-al doilea fecior. Când vine una, vin toate!

După absolvirea Academiei Militare în anul 1982 am continuat pregătirea apicolă prin cursuri organizate duminica de către Asociația Crescătorilor de Albine (ACA) din România, abonarea la revista apicolă cu apariție lunară editată de ACA și studierea unei vaste bibliografii. Cu trecerea anilor pasiunea mea pentru albine urca la cote din ce în ce mai înalte. Între timp, am participat la târguri apicole din țară: Făget, Blaj, Râmnicu Vâlcea, București de unde mi-am asigurat cel mai modern instrumentar apicol.

După 1990 lucrurile au căpătat altă perspectivă. În România se năștea altă lume, care presupunea transformări profunde în toate domeniile, inclusiv în cel militar. Occidentul, spre care tindea România, își organizase apărarea având la bază  conceptul de armată profesionistă care presupune efective reduse, dar mai bine dotate și cu un grad de instruire mult mai ridicat, profesionist. România, legislativ a renunțat la serviciul militar obligatoriu înlocuindu-l cu cel de angajare voluntară pe bază de contract, concomitent cu reducerea efectivelor și desființarea multor unități, inclusiv cea la care eram încadrat și eu. Era septembrie 1998.

În noua situație creată, am considerat că am suficientă experiență în apicultură și am făcut investiții consistente în domeniu pe care le-am valorificat în mare măsură, în mod deosebit prin stupăritul Pastol (deplasarea stupinei la culesul de nectar și polen) în spațiul dintre Dunăre și Subcarpaţii  Olteniei. Din anul 2007 m-am înscris în programul de reconversie în apicultura ecologică, iar în 2009 am devenit primul apicultor din judeţul Olt certificat în apicultura ecologică.

Acum când se apropie momentul să se încheie aventura mea în apicultură, mă încearcă nostalgia acelor vremuri și cred cu tărie că DUMNEZEU a vrut să-mi înnobileze viața, călăuzindu-mi pașii spre o lume de vis, lumea albinelor. Îmi amintesc de parcă a fost ieri. Era 25 octombrie 1979 și în calitate de ucenic am asistat la ultima activitate din calendarul apicol – pregătirea familiilor pentru iernare. După ce a instalat la urdinișul ultimei familii grătarul antișoareci, unul dintre apicultori a rostit o vorbă care s-a adeverit  în toți anii cât am practicat apicultura:

Nepoate, de acum, toată iarna vom visa salcâm înflorit.

A fost ca un blestem. În fiecare iarnă, în miez de noapte, visam că a înflorit salcâmul și m-a surprins cu stupina nepregătită pentru marele cules. Mă trezeam lac de sudore și până la ziuă inventariam lucrările care urmau să le execut în vederea pregătirii acestuia.

 Apropo de marele cules, fiecare apicultor, chiar și începătorii, intră în febra lui. Când “înnebunesc salcâmii”, „înnebunesc” atât albinele cât și apicultorii. Sute de stupine afluiesc spre sudul Olteniei, multe dintre ele de la distanțe mari (Harghita, Covasna și din județele limitrofe), în tentativa lor comună de a capta în cămările stupilor cel mai nobil nectar. Este un adevărat festival al pădurilor de salcâm care începe în sud și se continuă eșalonat până în Subcarpaţii sudicii. Calendarul culesurilor continuă până după sfârșitul verii când urmează bilanțul și la puțin timp – întâi august – începutul noului an apicol. În acest interval apicultorii  trebuie să fie permanent lângă stupi. În orice moment culesul poate înceta și o mare parte  dintre familii pot  intra în frigurile  roitului, ceea ce ar echivala cu o lovitură de proporții la stupinele de mari dimensiuni.

Pentru bucuria de a vedea în fagurii lor soarele lichefiat (mierea), apicultorii și familiile lor au parte de multe sacrificii, uneori aceste degenerând în conflicte de familie atunci când opțiunile lor estivale nu coincid. Nu pot uita pățania unui fost coleg de serviciu care își convinsese soția privind dorința lui de a deveni apicultor. Auzind mătușa dânsei, care era soție de apicultor cu ștate vechi în apicultură, ce urma să se întâmple în viața celor doi, și-a sfătuit nepoata să divorțeze până nu este prea târziu, regretând propria nehotărâre din tinerețe. A nu se înțelege că toate soțiile apicultorilor sunt antiapicultură. Am întâlnit situații de familii în care soția era mâna întâi.

Referitor la mirajul familiei de albine,când pătrunzi în lumea lor ești asemeni scafandrului care cercetează adâncurile oceanului, ești complet uluit de ce întâlnești și îți pui întrebarea: diviziunea muncii unde a apărut întâi? În lumea lor sau în lumea noastră? În această lume care nu cunoaște nicio clipă de odihnă totul se desfășoară cu  precizie, iar relațiile dintre caste se respectă cu sfințenie. În toată această complexă interacțiune putem afirma că în lumea lor există „democrație”, în lumea lor diviziunea muncii este distinctă, legile lor se respectă cu sfințenie și nimeni nu le comentează. În problemele importante privind viitorul familiei, nu regina hotărăște, ci „poporul muncitor”. Asta nu înseamnă că regina nu este respectată. Ea are un statut special. Chiar din etapa de larvă este hrănită cu lăptișor, ceea ce îi asigură capacitatea  de a produce ouă fecundate. Firește că după fecundare doar o regină poate să-și ucidă semenele. Doar ea, atunci  când se întoarce din zborul nupțial, primește acceptul albinelor pentru asasinarea surorilor sale care ar putea s-o concureze pentru rolul de mamă a întregii populații. Regina prestează servicii pentru comunitate, este în slujba „cetății”. De asemenea, când crește foarte mult rata șomajului, tot poporul muncitor obligă regina să părăsească cetatea și să plece cât mai departe, să înființeze altă cetate.

Aceste truditoare mi-au câștigat respectul profund și definitiv prin modul în care își îndeplinesc rolul de constructor al mediului.

Este ultimul an  de practică apicolă pentru mine și vreau să mă retrag mulțumind apicultorilor care iubesc și admiră albinele că m-au primit în lumea lor și să-i asigur că i-am reprezentat cu demnitate.

          Am fost „rege peste regine” zeci de ani, am angajat sute de mii de lucrătoare. Vreau să cred că le-am fost un partener apropiat, înțelegător și iubitor.

 Apicultor Ion Surdu