În vremurile apuse, morarul era unul dintre cele mai importante personaje din lumea satului. El transforma grâul în făină, porumbul în mălai şi din celelalte cereale combinate scotea uruiala, cel mai important aliment pentru hrana animalelor. Cu alte cuvinte era omul care hrănea toate vieţuitoarele din zonă.

Morile reprezentau verigile de legătură dintre oameni pentru că, în jurul lor se strângea lume din multe sate. Erau locuri care îi uneau pe oameni. Acolo se adunau săteni din împrejurimi, mai ales dacă făina era bună.

În zorii zilei, curtea mare a morii se umplea de căruțe trase de cai sau boi, încărcate cu saci. Până le venea rândul la măcinat, oamenii stăteau la povești, aflau noutăți din sat și din satele vecine. Era cel mai important loc de socializare, iar morarul era respectat și iubit de toți – prietenos, amabil, mereu aproape de cei care aveau nevoie de el.

La Osica au funcționat de-a lungul timpului două mori: Moara lui Tache și Moara lui Vladu, ale căror proprietari au fost Tache Coliopol și Vladu Nica.

Tache Coliopol a fost un imigrant grec care s-a stabilit la Osica după ce a cercetat zona şi a considerat că localitatea e bine poziţionată geografic şi poate avea potenţial economic. Pe lângă multe altele, avea cale ferată, iar drumul naţional trecea prin zona de est a comunei, chiar prin faţa casei şi morii sale. A cumpărat suprafeţe mari de terenuri şi a construit o casă, o moară şi o presă de ulei. Moara era în Vlăduleni unde astăzi sunt casele familiilor: Opriţescu, Calistrat şi a domnului doctor Voicu, iar presa de ulei era pe terenul unde astăzi este agenţia CEC. Din păcate, averea i-a fost naţionalizată în 1948. Moara a funcţionat până în anul 1976 când a luat foc și apoi a fost demolată. A murit în 1954 şi a rămas în memoria osicenilor ca un om milostiv care îi ajuta pe oamenii săraci cu făină şi mălai din uiumul de la moară. A avut un fiu, Mihai Coliopol, absolvent de studii superioare economice la Anvers – Belgia şi ofiţer de cavalerie în rezervă, care a murit pe frontul din Crimeea şi 3 fiice: Gheorghiţa, Ileana şi mezina Ana, căsătorită cu inginerul Liuben de la Regie.

Vladu Nica a fost cel de-al doilea proprietar de moară din Osica. Familia lui era cunoscută în toată zona pentru bogăția ei – 60 de pogoane de pământ care vorbeau despre vremurile de odinioară. A făcut acte caritabile în comunitate, a construit localul şcolii primare cu clasele I – IV din Vlăduleni cu banii proprii, pe care a inaugurat-o în anul 1927. Clădirea acelei şcoli este cea de lângă Biserica din Deal în faţa căreia dăinuie de aproape un secol Stejarul Recunoştinţei. Bustul din fața clădirii este al lui Vladu Nica. Comuniştii i-au confiscat tot ce i-a aparţinut odată cu naţionalizarea din 1948. A avut un băiat, Alexandru.

După Revoluţie, moara lui Vladu a mai funcţionat câţiva ani până când a fost revendicată de urmaşii familiei şi câştigată în instanţă.

Atât Tache Caliopol cât şi Nica Vladu sunt înmormântaţi în cimitirul vechi de la Osica.

În Osica de azi, încă „bate roata unei mori” păstrând vie tradiția locului. Morarul și proprietarul ei este Florian Smarandache – Fîță, osicean din neam vechi, fiul lui Gigel al lui Botaru și al Leancăi lui Rontea, oameni de cinste, respectați în toată comunitatea. L-am vizitat într-o zi pentru a afla povestea pașilor pe care i-a urmat ca să-și împlinească visul și să ajungă la ceea ce este astăzi.

Am descoperit o casă încântătoare şi primitoare, un cămin cald şi o familie deschisă şi bucuroasă că cineva îi trece pragul. M-au primit ca pe o rudă de-ale lor şi mi-au oferit tot ce aveau ei mai bun.

Pe Argi, soţia lui Florian, o ştiu din copilărie, de la grădiniţă. Tatăl ei, Moşu lui Ciuplica, a fost coleg cu tata la C.F.R. Piatra Olt mai mult de 30 de ani.

Mihai, băiatul lor, este cunoscut în sat ca un meșter constructor desăvârșit. Face case trainice, de la temelie până la acoperiș, cu interioare luminoase, lucrate cu grijă. Cea mai recentă lucrare a lui, o terasă ridicată chiar la ei în curte, mi s-a părut spectaculoasă. Frumoasă, modernă, cu îmbinări de culori splendide, o adevărată bijuterie care vorbește despre abilitatea mâinilor şi a minţii lui ingenioase.

Florian, dragă, cum a fost începutul?

Am terminat şcoala de mecanic pentru utilaje de morărit şi panificaţie şi m-am angajat în anul 1984 la Moara lui Vladu. Se numea atunci „Moara Săteanca”. La  cutremurul din 1977 moara a fost avariată grav. Autorităţile de-atunci au constatat că trebuie demolată vechea clădire şi construită una nouă, de la zero. Întreprinderea Oltul de la Slatina a fost cea care a făcut lucrarea dar şi oamenii din sat au fost de mare ajutor participând zilnic la acest proiect. Utilajele, adică vechea moară a fost instalată din nou. După ce m-am angajat aici, eu am fost pionul principal în montarea şi asamblarea fiecărui component al morii, atunci când se întâmpla ca ceva să nu funcţioneze. Pentru că eram singurul cu şcoală specializată în morărit, ştiam ce să fac şi îmi plăcea mult ceea ce fac. De-a lungul vieţii mele am participat la instalarea mai multor mori atât la noi în judeţ cât şi în alte judeţe: Calafat, Ciuperceni, Desa, Smârdan, Vlădila, Zănoaga, Bârza. La toate aceste mori, pe lângă munca fizică, am pus mult suflet şi pe fiecare în parte, când am văzut-o pornind, a fost ca atunci când propriul copil a mers pentru prima dată pe picioarele lui.

Când ai plecat de la moară pentru a-ţi face afacerea ta?

În anul 1991, împreună cu cumnatul meu, soţul surorii mele, am avut curajul de a construi o moară a noastră, pe terenul unde astăzi este moara lui Ovidiu Ciocan. Am construit noi clădirea, iar moara (utilajul) am cumpărat-o de la Topleţ, o localitate pe lângă Caransebeş, cu toate utilajele noi. Măcinam doar mălai. Din păcate, afacerea a funcționat doar 4 ani, iar cumnatul meu a hotărât să-i vândă moara lui Ion Ciocan, tatăl lui Ovidiu. Această moară funcţionează şi astăzi, dar nu macină produse de morărit pentru populaţie, ci doar pentru brutăria familiei. Eu m-am întors înapoi la moara lui Vladu, acolo unde mi-am făcut debutul în muncă şi unde am învăţat meserie de la trei morari cunoscuţi din Osica: Preda Nicolae (Nicu lui Ioane), Dan Nicolae (Fiertură), Toma Mihai (Nicu lui Baciu). Am plecat de acolo când, în urma unor litigii ce s-au extins pe o perioadă lungă de timp, un nepot al lui Vladu Nica, a câştigat-o în instanţă. El se numeşte Manea şi a lucrat la Camera de Comerţ şi Industrie a României.

Frumos parcurs ai avut. Şi cum ai reuşit să ajungi unde eşti astăzi?

În anul 2016 am cumpărat o parte din terenul fostului SMA (Staţia de Maşini Agricole) a fostului CAP Osica, locul unde staţionau maşinile agricole ale CAP-ului, vizavi de cimitirul nou. M-am apucat de construcţie singur, am cumpărat o moară second-hand, iar partea tehnologică am asamblat-o eu. De-atunci mi-am făcut din locul de muncă o pasiune şi constat că după ce mi-a intrat făina în sânge, nu am reuşit să mai scap de ea. Moara asta este o mare provocare pentru mine. Ea îmi dă voie să mă relaxez, deşi nu funcţionează singură. Programul meu de lucru este flexibil, începe cu primele ore ale dimineţii şi nu ştiu când se termină. Dar se termină când vreau eu şi asta mă face liniştit şi fericit.

Băieţilor tăi le place să ducă mai departe ceea ce tu ai început?

Da, Mihai, băiatul meu cel mare, merge zilnic cu mine la moară. Îi place, vede că avem satisfacţii şi e normal să fie mulţumit. Mai aveam un angajat care ne ajută şi alături de care reuşim să facem faţă comenzilor.

Am plecat cu Florian şi fiul lui la moară pentru a vedea cu ochii mei edificiul despre care îmi vorbise cu multă afecţiune şi am constatat că n-am simţit un fir de praf care să-mi deranjeze respiraţia sau care să se aşeze pe hainele mele, aşa cum eu mă aşteptam. Mi-am dat seama atunci că au trecut vremurile în care morile, oriunde ar fi fost ele instalate, produceau foarte mult praf. Morile moderne, aşa cum este şi aceasta, permit măcinarea fără praf, funcţionează extrem de silenţios şi sunt concepute pentru a procesa cantități mari de cereale într-un mod eficient. Iar calitatea produselor este una superioară.

Cum reuşiţi să vindeţi ceea ce produceţi, aveţi o piaţă de desfacere?

Da, colaborăm cu o brutărie de la Balş şi una de la Drăgăşani. Ele ne asigură o mare parte din piaţa de desfacere. Mai sunt şi oamenii care au nevoie să macine cereale pentru animale sau o făină bună de sărbători, una integrală pentru cei cu probleme medicale, un mălai bun. Îmi pare rău că nu mai este aglomeraţie la moară (gloată se spunea cândva) aşa cum era în alte timpuri. Mi-ar plăcea să văd curtea plină de oameni cu atelaje care să stea de vorbă, să se bucure de revederea cu prieteni vechi, iar eu să stau printre ei. În ceea ce privește viitorul acestei meserii, Florian spune că astfel de profesii nu mai sunt căutate de tineri pentru că este o meserie solicitantă, e praf, curent şi multă muncă.

Copleşită de bunăvoinţa şi ospitalitatea acestor oameni, cu regretul că nu am putut să mai stăm de vorbă, pentru că se crease o atmosferă plăcută, mi-am amintit mai târziu ceea ce Florian îmi spusese printre altele:

„Aici e locul meu binecuvântat pe care îl iubesc și pe care îl consider o a doua mea casă. Nu-mi voi părăsi niciodată plaiurile natale pentru că iubesc fiecare loc în care am crescut, pe care l-am transformat eu aşa cum mi-a plăcut şi în care trăiesc. Nu voi pleca niciodată mai departe de Osica mea şi dacă ar fi să plec, m-aş întoarce numaidecât înapoi”.