Tatălui meu, Anastasie,
in memoriam

Spre bătrânețe tata dormea de două ori în fiecare noapte. Primul somn, o siestă chinuitoare, și-l făcea, preț de câteva ore bune imediat după cină – pentru el, masa de bază –, pe scăunelul lui de lemn, în fața mesei noastre joase, rotunde, plină de broboane tari de mămăligă: picotea dus, imun la toate încercările noastre de a-l face să se mute în pat, în camera de alături. În zadar îl imploram, spunându-i că nu trebuie sa facă decât doi pași, ca să fie în pat și să se odihnească și el ca tot omul: nu ne băga în seamă, poate că nici nu ne auzea. Pe la miezul nopții trecea singur în pat și începea să sforăie greu, uneori, cu întreruperi mari, care ne speriau. Dar la 5 dimineața era „în picioare”. Până la 6 nu se ridica din pat: cu o voce joasă, dar care pe noi, copiii, ne râcâia pe creieri, începea să facă la planuri, repetându-i mamei toate azimuturile săptămânii: era de dat jos din pătul porumbul și de trecut prin batoză, de legat via, de pus cartofii, de prășit porumbii din Ricioaica, de pus grâul în saci pentru moară și câte și mai câte. La 6 își lua traista cu mâncare, două ouă ochiuri şi o bucată de pâine, mai rar, o bucată de brânză de la capra noastră, și două roșii, apoi, trecea drumul, ca să-l scoale pe nea Ion Găza, tovarășul lui de muncă.

Nea Ion avea povestea lui: nu știa să scrie și nici să citească, făcuse șapte ani de armată în locul unui chiabur care cumpărase un om de la Încorporări, după cum spunea tata. În fiecare primăvară îl ducea muzica la tren și în fiecare toamnă, târziu, se întorcea acasă, ca să plece, iar, în primăvara următoare, la munci sau la diribau, cum se mai spunea…

Când era nea Ion gata, o luau spre Panea pe drumul știut: ieșeau, pe la ai lui Ghermele, în Pisc și îl traversau lăsând Cheleștina, cu apa ei cea veșnică, în dreapta, ca să dea în Dieluș și s-o ia spre Carieră, apoi, urmau calea ferată până la halta Șopârlița, în spatele căreia era Gospodăria, un punct de lucru al fermei de stat cu sediul în Piatra-Olt. Priviți din spate, cu pălăriile lor decolorate de soare, tata și nea Ion păreau doi frați siamezi: erau amândoi foarte înalți, deșirați, costelivi, amândoi cu burțile lipite de șale, la propriu! Când tata, la o răceală mai pronunțată s-a dus la dom’ doctor Voicu, medicul din sat, acesta, după ce l-a consultat, i-a spus:

– Mă Șică, n-ai nimic, ai plămâni de flăcău de 20 de ani, doar că ești surpat de muncă…              

Cu câțiva ani înainte de pensie, tata a început să vină seara acasă cu mâncarea neatinsă. Eram în vacanță și într-o zi m-am dus după el, să dezleg „misterul”… Era vară, se recolta grâul: combinele duduiau, iar cei zece muncitori permanenți, între care şi tata, încărcau grâul în saci, îi legau la gură, și-i aruncau singuri în spinare și-i duceau să-i așeze în trailerele care își așteptau rândul, în șir indian. La prânz, toți erau deja, sleiți de muncă, iar în pauza de masă, de o oră, tata, în loc să mănânce, alegea să doarmă…

Leafa era foarte mică, dar domnu’ director Popa era bun la suflet și-i lăsa să plece seara acasă cu traista plină: grâu, porumb, floarea-soarelui, orz, ovăz, toate își găseau loc în ea. Într-un an întreg se aduna acasă, în hambar, ceva…

După ce le-a văzut murind pe toate cele trei femei din casă, pe soacră, pe nevastă și pe fiică-sa, Gicuța, cu care am copilărit, răpusă la 24 de ani, de hepatită, nemaifiind cine să-i pună și lui ceva în traistă, dimineața, nea Ion nu l-a mai însoțit pe tata: a început să lucreze cu ziua prin sat, când la unul, când la altul, mânca rar și pe apucate, bea tot ce aduna, s-a prăpădit repede… Rămas singur, tata a mai mers o vreme la Gospodărie tot pe picioare, apoi, cu un an înainte de pensionare, s-a îndurat să dea 2 lei pe un bilet de tren, între Vlăduleni și Șopârlița e o singură stație. I-a adus mamei biletul și i-a cerut să-l treacă prin apă caldă, apoi, să-l calce cu fierul cu cărbuni, să nu se mai cunoască data. A mers cu el săptămâni întregi, până s-a găsit un conductor mai zelos, „un prost” – după cum l-a catalogat tata – , care i l-a perforat. Dar tata nu s-a dat bătut: a cumpărat altul și au urmat aceleași „operațiuni”…

Pensionarea a venit pentru el ca o izbăvire: era stors de muncă.

Chiar eu m-am dus la Piatra-Olt, să-i semneze dom’ director Popa, cererea. Acesta mi-a spus că îl considera pe tata cel mai de încredere dintre toți muncitorii lui permanenți. Și a încheiat:                              

– Pentru mine, nea Șică și nea Ion Găza au fost niște artiști: șirele de baloți înălțate de ei erau întotdeauna piramide perfecte…

Domnul director a trecut la cei drepți înaintea tatălui meu. Când a aflat trista veste, tata n-a putut pune nimic în gură două zile..