Marin Trașcă

Am plecat să încerc marea cu degetul. De unde să știu eu că am să ating două mări dintr-o lovitură?! Mă simt precum “Croitorașul cel viteaz”, încă nu știu care sunt muștele: turcii sau eu! Autocarul a plecat cu o întârziere de două ore, cu multe opriri pe drum; prima “pană”, la Kilometrul 36 unde am mâncat cu Grațian. Pe drum ne-a ieșit o femeie “cu plin”, avea două găleți, ”una pentru mine, una pentru tine”- zise  Grațian. Plecarăm să cucerim Turcia, cu diferența că ei așteptau, pe câtă vreme noi…

Exodul românilor spre DINCOLO, chiar dacă este vorba de Turcia, a făcut să dormim o noapte în autocar, în punctul de frontieră în care se aud câinii nejustificat. Toată noaptea am auzit câinii-n Giurgiu şi ne-au mâncat țânțarii. Cum am călcat pământul bulgăresc, a şi început să-mi fie dor de voi. Știam că n-am să vă mai văd o perioadă de timp sau… după trei zile! După masă am ajuns la Istanbul şi… “l-am cucerit”! Mai întâi eu, într-un sfert de oră am găsit de lucru! Mai rămâne Grațian. Poate mâine!

Am dormit în autocar așteptând să vină patronul. Nu a venit, aşa că am colindat cu metroul câteva staţii de la Balkan Bazar, pentru a-i găsi de lucru lui Graţian, care a şi rămas acolo. Eu m-am întors singur, m-am şi rătăcit dar am ajuns la timp, patronul mă aștepta. M-a ajutat un băiat din Bacău, să-i de Dumnezeu sănătate! Familia patronului este admirabilă, el are 60 de ani, soţia mai puțini. Atelierul unde o să lucrez este situat la demisolul casei în care locuiesc. Câte mașini şi scule, n-am mai văzut atâtea nici în fabrică! Eu o să lucrez pe strung. Ori, mai știi?

Azi dimineață am luat masa împreună. Eu m-am rugat pentru voi, pentru mine şi pentru cei care ne-au ajutat; am întâlnit şi eu turci care uită să se închine, când m-au văzut pe mine, s-au închinat şi ei! Şi-or fi dat ei seama pe cine au în casă?

Este Bairam, sărbătoare care la ei ține patru zile; să le fie de bine, eu sunt plătit! La masă, patroana a vrut să-mi întindă prosopul peste masă, eu am obligat-o să ocolească pe alături. O fi fost încercare, sau obișnuință? Ea nu știa că eu sunt din vița lui Viţu? Diseară încerc să vă visez!

Vă pup, şi deja mi-e dor de voi!

……….

După ce am vopsit terasa mi-a fost dat să văd ce n-am văzut: Marea Marmara, pe plaja căreia locuiesc rudele patronului. După ce a cumpărat doi berbecuți pentru a-i face cadou la neamuri, m-a luat cu mașina peste tot, după alte cumpărături. Aruncă în stânga şi-n dreapta cu bani, treaba lor, nu am decât să stau şi eu la rând, poate…

P.S. Mărule, cui îi mai spui tu ce faci la școală şi când te bat băieții în faţa blocului?

………..

Astăzi, ca şi când ar fi fost puţin ce mi se-ntâmplase ieri, am văzut şi Marea Neagră! Nu am văzut-o eu acasă, o văd la Istanbul! Asta e viaţa!

Este greu să ții un jurnal, dar numai aşa pot să-mi amintesc de ceea ce nu vreau să ţin minte şi să se schimbe!

Este ultima zi de Bairam; am fost prin parc, am luat pâine şi am mâncat doi castraveți, aici se mănâncă de sete. M-am întâlnit cu unul care era la turci de două săptămâni şi nu găsise de lucru, avea pe piept o tăbliță pe care scria: “caut de lucru pentru mâncare”! Doamne ferește! Am început să învăț câteva cuvinte, pot să răspund la întrebări… încep să mă descurc, mă simt mai bine ca la sârbi.

De dimineață am scris scrisoarea pentru voi, este prima dată de când sunt aici, când plâng. Mi-e dor de voi! Mult de tot!

Mă rog la Dumnezeu să mă ţină tare să pot să mă descurc, să nu râdă lumea de noi. Scriu de două ori într-o zi, o dată dimineața şi o dată noaptea, târziu, când rămân doar eu cu voi în cameră şi-mi dau drumul la glas. Nici nu vă dați seama ce mult îmi trebuie agenda, ea mă face să stau de vorbă cu voi! Azi am pus mâna pe strung, credeam că-l tamponez… după atâția ani.

Mâine vine altă zi

Ş-om vedea noi ce-o mai fi!

…………

Am reușit, în sfârşit, să vă visez pe toţi, inclusiv pe mama, pe Nicu, pe Geta. Știu că este în 26 mai, dar ziua n-o mai știu, dacă este miercuri sau sâmbătă. Niciun semn de la Graţian.

Este miezul nopții, turcii dorm cu toții! Am lucrat foarte mult, este mult de lucru, eu mă mișc încet, mă bate gândul să plec pe șantier, la “oase rupte”. Mă simt foarte obosit şi foarte SINGUR. Ei vorbesc între ei şi eu tac… de nu mă mai opresc! Zilele încep să fie din ce în ce mai grele, dar la ce să mă aștept, doar sunt SLUGĂ, nu? Încerc să fac faţă, dar mă complic mai rău, oricum, de muncă nu mi-e frică. E trecut de ora unu şi eu nu știu dacă este zi sau noapte, demisolul mă ține legat de întunericul de-afară, din oameni, din mine, şi din viaţa noastră de fiecare zi. Suntem bieți licurici care orbecăim să-i luminăm pe orbi.

Am visat că venisem acasă şi tu erai lângă mine; când m-am trezit, nu mai erai! DE CE?  Mâine ce-oi mai face?

………..

Astăzi am început lucrul la opt, lucrez 16 ore pe zi, cred că n-am să rezist! La prânz am refuzat mâncarea, sarmale cu orez în foi de viță, acum se întreabă de ce n-am mâncat. Dacă tot n-am mâncat, m-a podidit plânsul de voi, trebuia să fac şi eu ceva! Dacă ar fi aşa, nu am să mai mănânc, simt că lacrimile mă purifică în interior. Mâine cred că este duminică, mi-am dat seama după filmul de la televizor; am plâns ca un crocodil, poate că unde era vorba despre doi copii ce semănau cu ai noștri.

Am dormit mult, nu știu dacă am dormit sau dacă am venit acasă la noi, cert este că m-am odihnit. Patronul a plecat la mama lui după ce mi-a dat banii, puțini, dar mai bine aşa decât deloc. Am cumpărat niște tricouri, sunt bune de mine, dar şi de sârbi, să le duc şi lor, altceva nu mi-am permis… ba da, am băut o bere, ce să fac, prima, după atâta vreme…

Dacă a fost duminică, ei au plecat la rude, nu mi-am dat seama că nu-mi mai dau şi mâncare, aşa că am răbdat… ca turcii(?!) M-a luat somnul târziu şi am visat că luasem un premiu literar la un concurs la care nici nu trimisesem lucrări.

       Vă pup pe toţi, aşa flămând cum sunt!

………………….

Astăzi a venit un moldovean din Chișinău să se angajeze. Îl cheamă Pave. Eu nu I-am cerut lui Dumnezeu ceva concret, Doamne, dă-mi asta sau ailaltă, I-am cerut să-mi dea ce crede de cuviință că-mi este bun, știe El mai bine! E mai bine să-ţi lași destinul în mâinile Lui, aşa că moldoveanul a rămas, iar eu nu știu dacă voi mai avea posibilitatea să scriu în jurnal, un jurnal pe care nici nu știu dac-ai să-l citești vreodată, cel puţin când sunt lângă tine, dar nici eu nu știu dacă o să am puterea s-o fac singur. Ceea ce am scris aici, nu interesează pe nimeni, poate doar pe noi amândoi!

Mi-e dor de voi, mult de tot, în cele mai grele clipe v-am avut alături, pe voi şi pe Dumnezeu!

Vă iubesc pe toţi, noapte bună! Eu nu știu dacă voi avea!

M-am trezit cu noaptea-n cap; moldoveanul, ca toţi moldovenii, puturos, de abia l-am trezit. Peste toate astea mai şi sforăia! Nu prea le convine cu el, este cam necioplit, o matahală de om care nu știe unde să-şi ţină mâinile, le freacă, le ține-n sân, se scarpină-n ureche… Pentru prima oară m-am simțit bine că sunt scund!

Aseară v-am visat, eram beat sau eram bolnav, nu contează, cert este că eram acasă şi era bine, nu conta cum eram!

Am colindat toată ziua după muncă, am ajuns la vreo 40 de km de Istanbul, la un atelier mare… Toată ziua n-am mâncat decât trei covrigi şi… multă apă!

………….

Astăzi este 1 iunie, la multi ani, copiii mei, prințișorul şi zâna lu’ tata, ziua voastră mi-a adus norocul de care aveam atâta nevoie! Lucrez într-un atelier mecanic aşa cum știți că am lucrat de unde am venit aici. Băieții sunt cumsecade şi mai avem posibilitatea să lucrăm şi peste program. Muncim atâta peste program, încât nici nu putem mânca de obosiți, niciodată n-am terminat lucrul mai devreme de ora 24,00.

Zilele trec fără să se întrebe una pe cealaltă unde se duce, aceleași munci, aceleași fețe, parcă sunt într-un lagăr. De fapt, ce m-aşteptam să găsesc aici, Parcul Poporului?! Abia dacă mai am timp să mănânc sau să-mi cumpăr ceva de mâncare, am devenit un pustnic… în mijlocul unui oraș. Nu știu de ce, dar moldovenii, cel puţin aici, mi-au marcat drumul de la un loc de muncă la altul, poate şi din cauză că ei sunt cei mai mulți pe-aici. E plină Turcia de ei!

Vă pup şi vă urez noapte bună, de aici, de unde se îngână două mări c-o singură țară!

……….

La ora 10,00 am intrat în pâine la restaurantul de pe malul mării – care-o fi aia, nu știu -, şi am ieșit după ora unu şi jumătate. Nici nu am mâncat de seară, sunt frânt de oboseală; cu mâncarea în mână şi să nu pot să mănânc! Dorm pe niște scânduri cu pretenție de pat. Noroc cu cel care a lucrat înaintea mea aici şi a lăsat niște zdrenţe să le pun pe scândură.

Afară plouă cu găleata şi mi-e dor de voi, scumpii mei!

Oare cu ce-oi fi greșit în faţa lui Dumnezeu de mă pedepsește atât? El știe, că E mare şi puternic! Mi se pare un an de zile luna asta, parcă aş fi Făt-Frumos băgat slugă la zmeu. Sper să ies deasupra. Mi-e atât de somn, încât uit că dorm pe scândură, iar cuvintele scrise sunt singurele pe care pixul le “pronunță” românește.

Turcii ăștia parcă nu cunosc decât numărul “16”, oricât ai scotoci prin acest oraș, tot la timpul de lucru de 16 ore ajungi, nu se simt ei bine până nu scot untul din tine, român ce ești, şi care înaintașul tău i-a bătut la Plevna, la Rovine, la Călugăreni şi peste tot! Poate de aceea se şi răzbună pe tine, român ce nu mai știi ce-o să faci cu istoria noastră alternativă!

…………..

Ceasul ticăie din nou peste ora unu şi jumătate, turcii cântă şi cântă frumos! Parcă dau o serbare școlară în cinstea mea. Dacă ar ști ei că-i încondeiez în caiet, cine știe ce ar face. Scriu pe întuneric, să nu mă vadă. Poate îmi dau aripi şi visele cu voi. Cât n-aş da să fiu cu voi, îngerașii mei, să mă mai necăjiți! Îmi este dor de nebuniile voastre copilărești. Tu, Mică, ai fost şi ești înțelegătoare cu mine, tu mi-ai fost mama, tata, tu-mi ești TOŢI!

…………..

Este un local de lux unde lucrez, ne-a trimis să ne facem baie şi să ne bărbierim. Când văd aici atâtea bunătăți pentru alţii, mă gândesc la voi, că poate nu aveți nici pâine. Mă rog la Dumnezeu să pot îndura ce am început.

Astăzi a fost sâmbătă? Nu știu! Nici nu mai număr zilele până la “liberare; când mă odihnesc, fac mai mult yoga, adică mă odihnesc într-o oră cât turcii în zece! Mi-aduc aminte cum sta fata lângă mine şi-mi zicea: “tati, ce bine-ţi stă când lucrezi!” Bietul copil!

E greu să speli vase timp de 16 ore pe zi, dacă nu imposibil, asta fac eu aici, am spălat vase cât în trei vieţi… de femeie. Mâna dreaptă mă doare din cauza apei. Dar sufăr.

Mică, să mă ierți dacă până acum am scris mai mult pentru puișori, dar cred că ei sunt averea noastră, altceva nu avem pe pământul ăsta sterp şi sărac. În ei am investit o viață şi să dea Dumnezeu să ne bucurăm de ei. Astăzi nu prea sunt obosit şi am chef să stau de vorbă cu tine. Când vom citi aceste rânduri, poate vom fi altfel, sau poate că nu, dar nu contează, contează doar să avem puterea să comentăm şi dacă putem să scoatem şi un zâmbet, chiar şi amar, înseamnă că nu am scris degeaba. Fiecare pagină scrisă mi se pare o scrisoare neterminată şi trimisă, pe care voi o citiți chiar a doua zi, iar eu abia să aștept răspunsul de la voi…

……………

15 iunie (I)

Bunul şi blândul Eminescu m-a ocrotit, am simțit cum coboară peste teii din faţa hotelului şi mi se așază pe umeri, probabil că doar pe mine mă cunoștea aici, chiar dacă le scrisese el turcilor cinci scrisori, Baiazid nici nu a vrut să-l recunoască. De fapt, turcii, nici nu știu ce este cu ei, nici nu au auzit de Ștefan cel Mare, de Mihai Viteazul, doar de Vlad Țepeș – ăsta le-a băgat spaima în oase! Mică, crezi c-am luat-o razna? Este de așteptat, cu atâta singurătate şi stres… Îmi ajunge! Nu blastăm, dar păcatele astea trebuia să le tragă altcineva care m-a făcut să plec de acasă, să-mi iau lumea în cap, să fiu un gunoier la alte porți şi să las copiii. Nu eu sunt vinovat! Va veni vremea când toţi or să plătească, noi am plătit destul, şi noi şi copiii. Îți aduci aminte cum prințișorul nostru a văzut o portocală şi nu a știut ce este, a crezut că este o minge? Mă simt atât de curat în faţa lui Dumnezeu, încât mă încumet să-L visez. Nu știu dacă tu ai să poți citi aceste rânduri, eu, în niciun caz! Știu că nici vouă nu vă este bine, în schimb, eu mă îndop cu resturi… Aş vrea să pot mai mult…

………….

15 iunie (II)

Iartă-mă, Mare Poet, că am scris astăzi sub sigiliul Tău! Simțeam nevoia să stau cu tine de vorbă aşa cum o fac mereu când sunt singur, iar spiritul tău să mă lumineze şi să-mi lumineze calea. Este o blasfemie dacă te așez lângă icoană? Aici am uitat să vorbesc limba ta, doar scriu, dar cine știe cine va citi aceste rânduri! Turcii nu știu nimic despre tine, sau nu vor s-o recunoască, poate sunt supărați! Am trei ore libere, dar simt sufletul încărcat cu dor, cu dorul tău intraductibil. Îți mulțumesc pentru ”moștenire”, maiestate a cuvântului “dor”! E prea multă durere în suflete şi prea puțină piatră să se poată ridica un mausoleu al pribegiei românești. Am cutreierat Iugoslavia, Bulgaria, Turcia, toate aceste popoare au ceva ce noi nu avem, puterea de a călca peste sufletele oamenilor cu bocancii plini de noroi.

0are tot aşa ai simțit şi tu când ai scris “Din străinătate”?

………….

15 iunie (III)

Am simțit nevoia să stau de vorbă şi cu tine, Mică, încerc să scriu mai citeț, ca tu să poți citi singură. N-am scris în ziua respectivă mai mult, trebuia să scriu despre puișori, iar tu meriți mai mult, tu ești bună şi mă înțelegi. Am uitat că sunt bărbat… dar asta e situaţia. Simt rugăciunile tale aici, între cele două pături care-mi stau deasupra şi dedesubt. Am suferit şi suferim prea mult pentru a nu a avea şi noi dreptul la puțină fericire, noi nu am cerut lui Dumnezeu mai mult decât am avut nevoie, doar strictul necesar, dar, se pare, a fost prea mult! Când scriu aceste rânduri turcii sunt plecați în oraș, mă bucur că am rămas doar noi amândoi să stăm de vorbă. E plină camera de noi! Tu de ce nu mai zici nimic, numai eu să vorbesc? Acasă parcă era invers!

Cred c-am luat-o razna! Mâine, adică astăzi, o iau de la început, parcă aud: “Petro – aşa mi se spune aici, după băiatul care a fost înaintea mea, le este lene să-mi învețe numele -, hai gealâş, dokuz saat”!

Te-am ţinut cam mult de vorbă şi tu taci de nu te mai oprești! Stau şi mă întreb pentru ce ai făcut tu greva foamei, pentru a spăla vase la turci?

Văd în  fiecare zi băieți tineri, fete frumoase care se prostituează pentru câţiva dolari… Cine este vinovat pentru asta? Noi am încercat să schimbăm ceva, dar nu am reușit.

Scriu orbește. Iar durerea de mână nu mă lasă. Cred că a fost cea mai dură experiență de viață a mea. Nici la Deva, când lucram miner, nu mi-a fost aşa greu, acolo vă aveam pe voi lângă mine. Nu munca mă doboară cel mai mult, am văzut cât pot să duc, ci dorul de voi şi nedreptatea care mă încovoaie.

Fiecare am dus dorul celuilalt, mai mult sau mai puţin, dar eu am dovedit că sunt cel mai slab, nu am putut să-i rezist.

Nu mai știu ce scriu, cred că n-am să pot citi două rânduri de aici. Dar, ce-mi trebuie? Le-am trăit o dată, să le mai şi citesc, înseamnă să repet ceea ce am trăit. E prea mult pentru mine!

Ard de focul vostru, vă văd pe lângă mine. Astăzi am mâncat cireșe, mi-am adus aminte de prințișor când eram la Deva şi le-a văzut în pom. Ar fi mâncat, săracul, dar… mai bine nu se uita! Focul ăsta nu mi-l sting nici cele două mări, indiferent cum s-ar numi ele!

…………..

De multe ori stau şi mă întreb ce am realizat eu în viaţa asta, din care s-au scurs aproape patruzeci de ani, n-am putut duce nimic la bun sfârşit, am făcut totul pe jumătate. Eu mereu m-am aflat la început de drum, chiar dacă am avut sau nu putere.

Mă zbat ca un fluture într-o plasă de colecționar, ce folos că sunt considerat unul de rasă, colecționarul este unul prost şi nu-şi dă seama ce a prins. Pentru el sunt doar cel care-i acoperă golul din insectar, ăsta sunt, omul de umplutură! Niciodată nu m-am simțit mai umilit ca aici: să muncești pe brânci şi să iei câteva zeci de mărci! Asta numai mie putea să mi se întâmple. Mâna mă doare scriind, iar creierul îi poruncește. Niște mâzgăleli cu pretenție de “scris”, însăilate de-a valma.

Le-om descifra noi, amândoi, pentru că… VIN ACASĂ!

* * *

Autorul, Marin Traşcă, este născut pe 12.10.1954 în Tomeni. Din anul 2006 locuiește în Spania. Debut literar în Revista Tribuna, Deva, în anul 1989. Ziarist la toate ziarele din județul Olt, în Spania este realizator de emisiuni la Radio Pro Diaspora şi ziarist la Noi. Debut publicistic în anul 2002 cu volumul „Singur printre ziariști”. Alte volume: cartea de versuri „Căruța cu vise” şi „Noaptea strugurilor amari”.