Proză de Marin Trașcă

Liță

Trecuseră aproape trei ani și nu semnaseră actele de înfiere, acum, se pare, venise acel timp, iar Visarionul da semne că se hotărâse.
Luară drumul în Ciuma, la casa Vițului, ca apoi să meargă la Sfatul popular. Stanache încă mai avea din vestoanele militare aduse din prizonierat, așa că îl puse pe ăl nou, iar Stana flanela verde, pe care o cumpărase cu ani în urmă de la bâlci de la Osica. Pe cap, un tistimel înnodat la spate, iar în picioare, decupații fără toc, ei nu-i plăceau din astea, cu toate că era scundă. Se socotea prea bătrână la cei trezeci și cinci – treizeci și șase de ani ai ei, parcă nici nu mai știe când a fost ”tinără”.
Zăpada da semne că se duce la vale, iar mugurii sălciilor se încumetau să se ivească pe crengile încă înghețate. Pe drumul fuiorit spre Ciuma, capătul celălalt al satului unde sta Vițu, două siluete se împleticeau a merge cu un scop anume.
Înalt, impozant ca o statuie, cu părul alb dat pe spate, ca scriitorii, semăna cu Sadoveanu, sau poate chiar cu George Calboreanu. Parcă mai mult cu ultimul, deoarece avea si o greutate în glas, atunci când vorbea, Vițu aștepta în ușa casei, că prispă nu avea!
Mai avea să zică ”Moldova nu e a mea și nici a voastră…” Era adânc, până în măduva oaselor, iar ecoul vorbelor sale așeza piatră peste piatră și nu cădea, iar pasărea lăsa dâră în zbor a curiozitate.
-Sărut mâna, nene, zise ea intrând în curte și văzând pe Vițu cum îi aștepta.
Deși era iarnă, trecuse de jumătatea lui ianuarie, Vițu tot în cămașă lungă și încins cu bete umbla. De fapt nu erau bete, era un chimir lat și jupuit, din piele jupuită. Era chimirul de purtare, avea altul cu care ieșea în lume!
-Venirăm, zise Stana, să mergem să semnezi, așa cum ne-ai promis!
-S-o lăsăm Stano, s-o lăsăm mai spre primăvară, nu vezi ce frig este?
-Hai, mă nene, nu te gândești și matale la sufletul meu, la al nostru, ne-am chinuit atâta cu copilul, l-am botezat, l-am scos din izână, că știi cum era, și acum să-mi faci una ca asta! Tu mai ai doi!
-Cum l-ați botezat, păi nu era botezat de mine? Eu l-am luat pe Bușă din strat, ca să-l boteze!
Când ceva nu-i convenea, sau se simțea luat peste picior, parcă i se umfla o vână la gât și atunci când se umfla și la tâmplă, era semn că trebuie să taci din gură! Nu i se umflase cea de la tâmplă, Stana știa lucrul ăsta, doar era nepoată-sa, așa că îşi continuă rugămințile.

-Hai, mă nene, nu te gândești, e păcat de Dumnezeu, că ne-am chinuit și noi cu el atâta timp, ne-am obișnuit cu el, îi știm toate alea, a început să vorbească! Vițu se scărpină după ceafă, lucru foarte rar la el. Nu se prea gândea mult atunci când spunea ceva, pentru că mintea îi era deja înaintea gurii, însă acum era altceva, era vorba despre o viață, poate chiar mai multe, și nu voia să fie el direct răspunzător de drumul lor pe mai departe. Așa că…

-Stați numai să iau paltonul și pălăria. Când ieși pe prispă, părea un voievod, un om care știe ce are de făcut, chiar dacă devine mai sărac cu un suflet! Își așeză pălăria lăutărește, pe cap, lăsând șuvițele albe rebele, la frunte. Așa îi plăcea lui, așa se îndrăgostise Leana de el, care avea cu mai mult de treizeci de ani mai puțin decât el.
-Eee…, ce a mai fost când s-au luat ei, a știut toată suflarea din satele din jur. El era unul dintre cei mai frumoși bărbați din sat, avea o moldoveancă frumoasă, cu care avea trei fete, iar Leana, o fetișcană cu părul prins în două coade lăsate pe spate, l-a stârnit în așa fel, încât… l-a făcut bărbatul ei, rămânând și grea. Vițu era un bărbat asumat, știa că greșise în fața lumii, dar mai ales a lui Dumnezeu, însă se gândea la nenăscutul ce avea să vină în acea toamnă. Așa că o luă pe Leana, ”ajutat” și de insistențele Rătăcăneștilor, frații fetei, și se opri la boierul Marian de la Piatra Sat, unde găsi de lucru. Așa își începu Visarionul viața cu Leana lu Rătăcan.
Când îi zisese Stana că pe ei și așa îi încurca, Vițu se gândi la timpul nu de mult trecut, când sta la Veta, una din fete, într-o coșare, împreună cu cei trei copii, iar Leana nici nu putea vedea lumina zilei de frica fetelor lui Vițu – o asupreau pe unde o prindeau. Știa fiecare ce are de făcut, și ce trebuie să îndure!
Drumul până la Sfatul popular la Vlăduleni li se păru la unii lung, la altul scurt, fiecare după ce învârtea sub tărtăcuță.
Dacă ar fi existat un aparat de filmat în spatele celor doi bărbați aflați în fața femeii cu statut de ofițer de stare civilă comunal, ar fi surprins tremurul din genunchi al amândurora, pentru că fiecare trăia în felul său momentul.
Visarionul semnă nervos, ca și când ar fi trecut Oltişorul, pe la vad, desculț, iar pietrele l-ar fi înțepat la tălpi. Stanache semnă, așa cum știa el, cu literă mică, bucuros, dar și încovoiat de răspunderea asumată, aceea de a crește un copil în acele vremuri tulburi, când nimic nu era sigur.
Vițu ieși din birou cu gândurile toate pe față, făcându-l să clipească a lacrimă. Simțea că-l vânduse definitiv pe Liță! Nu plângea el, plângea sufletul pentru niște motive pe care doar el le știa, și nu le putea pune la punct. De ce nu a găsit și el pe alții, mai cu stare, să nu-i fie viața plină de lipsuri, și traiul aproape de limita subzistenței. Asta este, nimeni nu este profet cu viața lui, darămite la el în sat, să le știe pe toate. Dar îi era necaz, și cu necazul ăsta a rămas tot restul zilelor.
Scutură ca de un vis urât, ca de o părere în doi peri, și zise:
-Hai să mergem, al vostru să fie, să-l mâncați de căcat!
-Sărut mâna, nene, sărut mâna, atât mai apucă Stana să mai zică de emoție, pe câtă vreme Stanache se gândea cum a semnat el cu literă mică alături de Vițu, care era deșteptul satului! Un sindrom de inferioritate autoimpusă îl apucă, încât o strânse pe Stana de mână fără niciun motiv, sau poate că avea, Dumnezeu știe!

Cetele

Dintre toate lunile din an, noiembrie li se părea cea mai lungă, deși era mai mică în duminici pentru nunți, că se punea Postul Crăciunului şi erau nevoiți să stea acasă, dar aveau prilejul să zbârnâie nițel, să ajute femeile să bage varză, să culeagă porumbii de la colectiv, să nu se mai supere Bulgaru, așa cum făcea în fiecare an, când îi prindea zăpada. Şi mai era ceva, tot atunci îşi formau sau formau cetele. Era un ritual aparte, aproape că toată suflarea satului știa cine, care se lasă de bantă, încă din timpul anului, numai că doar în această lună se oficia… transferul!
Făceau lucrul ăsta cu atâta liniște şi împăcare încât ai fi crezut că nu sunt lăutari, ci sfinți! Cinstit şi lăutărește, expresia pe care o auzim mai mereu atunci când totul decurge frumos, fără strigături, aici îşi are originea. La ei totul era ca un ritual bine stabilit pe care-l respectau toți, altfel era de rău, se întâmplau lucruri greu de explicat, ca să fie puse doar pe seama întâmplării.
Chiar și când tocmeau o nuntă! De obicei nunțile se arvuneau iarna. Se deschidea ușa la camera de la drum, şi până să așeze instrumentele pentru „probă de ascultare”, femeia învârtea niște gogoși şi le tăvălea prin zahăr, apoi le așeza pe masă lângă borcanul cu vin. Dacă nu aveau vin, până să bage de seamă „rumânii”, vedeai câte un borac fugind cu damigeana îngrădită cu nuiele subțiri, în atelierul din curtea lui Câie, în capul celălalt al satului, să cumpere vin, să cinstească musafirii, dar să bea şi aldămașul. De obicei, se întâlneau la șeful cetei acasă, că de, era mai înstărit. Se adunau cât ai zice pește, pentru că pe timpul iernii instrumentele, mai ales țambalul și contrabasul, le aveau la „șăf”.
Odată, Caidea, negriciosul deșirat, altoit pe contrabas la bătrânețe, care schimbase foarfeca şi mașina de tuns cu arcușul, bun de glume ca un Esop al vremurilor, după ce se întâlnise cu unii în târg la Osica și, auzindu-i că vor să bage lăutari, se amestecase în vorbă că are orchestră şi se dăduse şi că este şef. Și că are o casă mare chiar peste drum de o cocioabă a unuia care este frizer!! El avea chiar cocioaba, unde se îngrămădeau șapte suflete, așa că descrise casa lui Roman, de vizavi, ca fiind a lui! Veniră oamenii să-l caute… unde nu era!

-Bună ziua, ziseră oameni piticului căruia abia i se vedea creștetul capului de uluca porții, mirați că nu găsesc pe „girafa” cu care vorbiseră în târg. Căutăm pe unul Caidea, șef de orchestră pe aici. Noroc cu Roman ăl bătrân, care intră în joc, până se arvuni nunta.
Nu te puteai supăra pe ei, pentru că imediat puneau faţa aia plină de bunătate pe care doar ei știau s-o arboreze ca pe un drapel de bunăvoință! După ce beau aldămașul, musai să facă cinste la ceilalți mai puţin norocoși, așa că ieșeau în drum să cânte, să facă horă, nu conta ce zi este în săptămână. Ei cântau! Era plin satul de cântec, de bunătate și respect pentru lucrul binefăcut, de zumzetul unui stup uitat de prisăcar în mijlocul salcâmilor, dar aceștia și-au trecut de mult floarea și albinele zumzăie și ele dincolo de geana satului, zbârnâind pe la alte mese boierești! Un stup exilat pe o boabă de piper, cum ar zice poetul, care luptă cu strănutul lumii, îndulcindu-i usturimea cu demnitate, niciodată cu umilință!
Până și zeii aveau răbdare cu ei!
Începuse să înghețe, că şi iernile de altădată erau mai… ierni, veneau pe la sfârşitul lui Octombrie şi stăteau după sobă până după Paști, ba câteodată, chiar până la întâi Mai.
Pe un asemenea îngheț, de iarnă timpurie, se întorcea şi Savu cu ceata lui de la nuntă. De la cișmeaua de sub coasta Vlădulenilor nu au mai avut căruță, pentru că vizitiul așteptase cât așteptase, până la urmă se așezase pe scândura pusa de-a latul loitrelor, şi dăduse bice cailor. Așa că, Savu şi ai lui rămaseră… de căruță. Luară drumul în picioare până la Greci, şi de acolo, fiindcă se învățaseră, până la Tomeni. Ca să-şi facă curaj, dar să învingă şi gerul ce mușca de pe unde apuca, mai ales din fălcile învinețite, lăutarii începură să scoată niște țuică de prin cutiile instrumentelor. Și cum băutura nu merge singură, musai să fie şi un cântecel, începură să cânte, cu gândul că le trece timpul mai repede, dar parcă nici spor nu aveau la drum.
De cântat, cânta doar Savu cu vioara, ceilalți mergeau în urma lui, mic alai de toamnă rece. Să-i asculte cine trece. Pe drum nici țipenie de om! O lună rece de-ţi îngheța şi sufletul, numai când o priveai şi te simțeai plutind deasupra pământului. Cine să mai aibă timp să se uite şi la Lună? Tocmai când se dezmorțiseră un pic, mai mult de băutură, li se păru că văd silueta întunecată a unui pâlc de oameni ce se opriseră şi ei să-i asculte.
-Savule, murmură Vergică din spate, să fie de nu se aude ceva, parcă cineva calcă pe surcele, după noi.

Taci bă, se rățoi piticul de Savu, unde vezi tu surcele pe drum, şi pe cineva care să calce pe ele, sunt sălciile, trosnesc de îngheț, şi mintea ta de prostie! Deșiratul nu mai zise nimic, dar tot se uita în jur a teamă. Mergeau, parcă şi uitaseră de când merg, dar şi unde trebuie să ajungă. Se depărtaseră demult de pâlcul de sălcii ce străjuia ochiul de gheață, dar trosniturile continuau mai abitir, şi parcă erau însoțite de mormăieli, ceva nedeslușit, ce semăna a grohăit de animal prins în laț şi sleit de puteri, a om căzut de cine știe cât timp.
-Să știi că e Mocu, prinse Vergică curajul de a relua „subiectul”. Să fie de n-o fi! Auzul acestui nume îi străfulgeră pe toţi. Micul grup de bărbați cătară cu ochii spre Savu, de la care așteptau să-l repeadă pe deșirat. Nu se întâmplă acest lucru, așa că încercară să găsească ei înșiși o explicație. Cum nu găsiră, îi dădură dreptate lui Vergică. Sub această povară, nici nu mai aveau curajul să privească în faţă, se pomeniră în faţa unei siluete ce părea că se destramă şi se adună totodată, ca apoi să încremenească. Nu se alicea forma, dar parcă totuși semăna a om.
-Bună sara, bâigui Savu, luându-şi inima-n dinți. Nimic!
-Bă, o fi înghețat, săracul! Se opriseră așa, la o oarecare distanţă, nu îndrăzniseră să se apropie. Țuică mai era în sticla cu dop de cocean, mai traseră fiecare câte un gât, apoi, ca la comandă, începură să cânte. Mogâldeața din faţa lor nu mai fâlfâia din brațe. Asculta. Tot Savu fu cel care ajunse la o concluzie.
-Bă să știi, zise el întorcând capul fără să-şi dezlipească bărbia de pe vioară, ori noi cântăm de-ţi vine să dai cu țambalul în Dumnezeu, cum „zâce ” Ion al lu Florică, ori ăsta e mai beat ca noi!

Dar de unde o fi, că îi cântarăm şi „frunzuliță îngălbenită” şi „dă mamă cu biciu-n mine”, înseamnă că nu este nici de la Greci şi nici de la Tomeni. Tocmai când ajunseseră la concluzia că erau doar câţiva coceni de porumb, rămași netăiați după cules, dar insensibili la vioara lui Savu, şi se puseseră pe râs de isprava lor de lăutari care cântă de plâng şi… cocenii de porumb… aproape că nici nu văzură că snopul de coceni începu să se miște şi de sub el îşi făcu apariția o mogâldeață de om ce se chinuia să-şi treacă pe după gât o desagă ponosită. Abia reuși să se pună pe picioare, se uită la pâlcul de oameni, mormăi ceva a ”cine-şi face, lui îşi face, cine-şi dă, lui îşi dă”, şi dispăru spre uimirea lăutarilor de ocazie.
-Bă auzirăți, văzurăți, căta Vergică răspuns la ceilalți, ăsta e Toma de la Mărgăriteşti! Da de ce nu mai zice „drojdie, cremă de ghete”, şi de ce nu mai vorbește pe nas, parcă i s-a schimbat vorba?

*

Autorul, Marin Traşcă, este născut pe 12.10.1954 în Tomeni. Din anul 2006 locuiește în Spania. Debut literar în Revista Tribuna, Deva, în anul 1989. Ziarist la toate ziarele din județul Olt, în Spania este realizator de emisiuni la Radio Pro Diaspora şi ziarist la Noi. Debut publicistic în anul 2002 cu volumul „Singur printre ziariști”, apoi, debutul în volum, cu cartea de versuri „Căruța cu vise”. Alte volume: „El desconocido” şi „Noaptea strugurilor amari”.