Nu plouase toată vara. Porumbii noștri din Dealul Viilor, altădată falnici, păreau acum niște copii îmbătrâniți devreme: se înălțaseră doar până la brâu și se opriseră, acum le dăduseră, deja, moțurile, iar puicile abia mijite pe tulpini, fragile și timide, întârziau să-și arate mătăsurile…
Tata, pentru care pământul era viața lui, se făcuse de nerecunoscut: nu mai glumea cu noi, nu mai râdea. Nimic nu-l mai mulțumea, nimeni nu-i mai intra în voie. Bufnea din orice : pentru un pui de-o zi, dispărut, nu se știe cum, de la cloță, o certa pe mama o săptămână…
Dar se ivise, totuși, o mică nădejde: tata a aflat într-o seară de duminică, întâmplător, că în Vlăduleni e unul care are o coloană de irigat. Rontea, că despre el e vorba, trăise mulți ani în Franța, făcuse pe-acolo multe potlogării, fusese prins și expulzat, cu cinci ani interdicție de intrare în țara aia. Întors acasă, se cumințise, se așezase om la casa lui, își luase o nevastă chiar cu ceva școală, își cumpărase, la mâna a doua, un tractoraș chiar de la școala unde lucram eu și-și muncea liniștit pământul moștenit de la ai lui. Iute de mână și de picior, la desființarea Ceapeului încropise din zece țevi de aluminiu o coloană de irigat și o dădea acum cui avea nevoie, pentru o zi, pe o sticlă de vin sau de țuică, ce alegea omul.
În aceeaşi seară tata s-a „înființat” la poarta lui Rontea cu sticla de vin. Era un vin rozé, din viuța noastră de șase ari, din fundul grădinii, care în anii buni, ne dădea 30 de vedre de vin, pe care tata îl punea în două butoaie. Era cel mai bun vin din sat, așa spuneau toți primarii comunei, care ne treceau pragul.

-Mă băiete, să ții minte de la mine, după ce n-oi mai fi, la vin tot secretul stă-n butoaie – îmi spunea el, doct… Tata spăla la ele o săptămână, spre disperarea mamei, căci erau și alte treburi care își așteptau rândul…Le freca ore întregi, în credință, cum se spune, cu peria de scândură, le spăla cu apă din fântâna noastră, până le făcea ”lună” apoi, le limpezea cu apă adusă de la Cheleştină, în care punea o târnă de frunze de pelin. Făcea totul cu o maximă dăruire, aproape cu religiozitate. După ce trăgea în albie mustul din putină, tata umplea butoaiele, arunca în ele un mănunchi de floarea-vinului și le așeza la gură strigi din bucăți de cocean de floarea-soarelui lipite cu cocă, apoi lăsa mustul să fiarbă. 30 de vedre erau foarte mult pentru noi, cine putea să bea atâta vin? Mama vindea o mare parte din el, se aduna la noi în curte tot natul din sat, beau rezemați toți de zidurile casei. Oamenii erau cinstiți, plăteau. Dar mama dădea vin, țuică, dar si cartofi, untură și fasole, totdeauna pe datorie, şi vecilor de pe ulița de alături, numită de tata „ulița veseliei”. N-aveau după ce bea apă, dar le cânta patifonul toată ziua – după cum tot tata zicea … Leana lui Velică, Mița lui Dincă, Angela lui Buruiană, Neta lui Vică și Mărin al lui Coacă erau „clienții” noștri. Mama le nota, cu meticulozitate, pe un caiet dictando datoriile.

-Vezi, fă, să nu rămâi cu caietul, ca anul trecut! o tachina tata.

-Fugi, mă, d-aci! îl contrazicea mereu mama.
Dar totdeauna ea ajungea la spusele lui, fără ca aceasta să fie pentru ea o învățătură de minte pentru viitor. Și asta, fiindcă mama avea o noțiune foarte pozitivă despre umanitate. În plus, ne zicea mereu că nu e bine să te ai rău cu vecinii, fiindcă ei o să-ți țină la sfârșit lumânarea…Dar mama, care a trăit aproape nouăzeci de ani, le-a ținut ea lumânarea, la toți…
Rontea a luat vinul și i-a spus lui tata să revină în seara următoare. Tata „s-a executat”, iar a doua zi a reapărut la Rontea-n poartă cu o nouă sticlă. Rontea a luat sticla și i-a promis că în seara următoare va avea coloana. Dar n-a fost așa: de luni până sâmbătă, zilele au curs și, odată cu ele, promisiunile parafate de tata cu alte sticle…
-Pesemne că lui Rontea începuse să-i placă vinul nostru…
Plănuiam mai de mult să fac un drum la Timișoara, să-mi cumpăr o pereche de blugi, mai ieftin, direct de la sârbi. În acea seară de sâmbătă i-am spus că nu cred că Rontea e un om de încredere și că a doua zi voi pleca la Timișoara. S-a făcut foc și pară pe mine, dar nu m-a putut face să renunț. La Timișoara am rezolvat repede, m-am întors chiar cu trenul de duminică noaptea. Dar a fost cea mai chinuitoare călătorie din viața mea: nu am prins loc pe scaun și am stat pe coridor, ținându-mă de bara de la fereastră. Ațipeam mereu, mi se frângeau genunchii și eram mereu cât pe ce să mă prăbușesc pe podeaua trenului. Nu mai voiam decât un pat și să fiu lăsat să dorm în el două zile, fără mâncare și fără apă… Am schimbat trenul în Piatra-Olt și am ajuns acasă când se îngâna ziua cu noaptea. Înainte ca trenul să oprească, am zărit în semiîntunericul peronului o mogâldeață agitată, cercetând ușile trenului: era tata! M-a dibuit repede și cum am piciorul jos, l-am auzit:

-Avem coloana! Mergem să udăm!
Nu i-am răspuns decât târziu, rezumându-i chinul de pe tren și ce aveam de gând să fac, ajuns acasă. Dar n-aveai cu cine să te înțelegi, tata era nebun… M-am dus în odaie, și m-am trântit în pat, extenuat. Dar n-a fost chip să închid ochii o secundă, măcar. Tata, ca și cum l-ar fi pus cineva să facă de planton la fereastra mea, trecea mereu, în sus și în jos, bolborosind continuu ceva din care nu înțelegeam decât apelativele „drăgălașe”: pușlama, lichea, bagabont, golan… Tot atunci am auzit-o și pe mama:

-Mă Șică, e rușine, începu lumea să treacă la gară, ne facem de râs, e și el profesor…
Dar n-aveai cu cine să te înțelegi. Peste vreo două ore, remontat, cât de cât, am ieșit la el. Între timp, venise pe la mine și un fost elev al meu, un țigănuș din Tomeni. Cu soră-mea și cu mama, eram cinci: ne-am așezat la întâlnirea dintre țevi și am luat-o prin grădină, urmărind, apoi, linia ferată, ca într-o procesiune. Nu era pe cer scamă de nor, dar dintr-o dată, fără nicio avertizare cu tunete și fulgere a început o ploaie torențială, care în două minute ne-a udat până la piele și care avea să dureze o oră. L-am rugat pe tata sa ne întoarcem, dar n-a fost chip să-l înduplec:

-Ce zici, bă? Nici vorbă! Mai degrabă își va întoarce Oltețul cursul îndărăt! Am dat degeaba hoțului de Rontea vadra de vin? Luați-vă gândul!
Ajunși la porumbii noștri, am întins, cu grijă, coloana, iar tata a deschis clapeta de la hidrant. Dar ce venea peste noi era „dunăre”! Mi-am dat repede seama că în afară de noi, pe o rază de 15 kilometri, până la stația de irigat de la Pârşcoveni, nimeni nu mai uda, toți se gândeau, probabil, că dăduse destulă apă Dumnezeu… La ieşirea din țeavă apa făcea un zgomot infernal, nu te puteai înțelege om cu om decât prin urlete… Când încercam să creăm mici coloane laterale, garniturile de cauciuc săreau la cinci metri de noi. Într-o oră, picioarele ne intraseră în nămol până aproape de genunchi. „Locul” nostru era în pantă, de aceea, tot fluviul de apă se ducea spre terasamentul căii ferate. Mama, la câțiva pași de noi, vedea cum se adună tot malul de apă lângă terasament și a început să țipe la noi, din toți boşogii ei, îngrozită. Dar în vacarmul creat, nu era chip să deslușești ce spune. Tata m-a trimis la ea:

-Zi-i, fă mamă, ce e?

-Băăă, spune-i lu’ tact-o, să oprească apa că se duce potop spre calea ferată, dărâmăm linia și intrăm în procest cu Chefereul!
M-am întors la tata și i-am spus. Întâi, a rămas mut de uimire, apoi a zis, ca pentru sine:

-Băă, proastă mai e muierea asta a mea! Cum dracu’ de-oi fi luat-o, bă?!
Peste o săptămână m-am întors cu tata, să vedem rezultatul: nu crescuseră un deget, măcar. Iar puicile erau tot cum le lăsaserăm… A doua zi, tata a revenit singur, cu coasa. Acasă, am întins porumbii, cu grijă, în grădină, răsfirați, să nu se înăbușe. Apoi, i-am dat la capre…

Din volumul „Firida cu prieteni”,
ediția a II-a, Editura Hoffman, 2024