„Dacă uiţi, te rătăceşti” – Mircea Eliade

În generaţia mea sărbătorile religioase se petreceau într-o antiteză regizată în teatre diferite: acasă şi la şcoală. Aşteptări, pregătiri, trăiri deosebite în familii şi lecţii moralizatoare, dispreţuitoare şi acuzatoare la şcoală. De Crăciun şi de Paști în şcoli se impunea amplificarea activităţilor care ţineau ocupaţi atât dascălii cât şi elevii.
În anul 1956 Sfintele Paşti au fost pe 6 mai. Ştiu sigur c-a fost atunci deoarece marţi 8 mai, tovarăşa instructoare de pionieri ne-a vorbit despre Partidul Comunist Român, de importanţa lui şi ne-a spus că s-a înfiinţat pe 8 mai 1921. La sfârşitul orei a făcut un fel de fixare a lecţiei.
Delcea, ce-ai înţeles din ce am explicat eu?
Eu am înţeles că Partidul Comunist Român s-a născut la două zile după Învierea Domnului Iisus Cristos.
Doamna învăţătoare Suzana şi tovarăşa instructoare au zâmbit stânjenite de situaţie. Noi, toată clasa am acceptat ca fiind corect răspunsul lui Huie (aşa-i ziceam).
Săptămânile dinaintea Paştelui şi Crăciunului eram instruiţi să înfierăm credinţele religioase şi pe cei care le propagau, Biserica şi slujitorii ei. Îmi imaginam o mulţime de grozăvii mai ales că în tinda bisericii era o frescă ce arăta iadul cu pedepsele lui. Două cuvinte mă sâcâiau şi mi se păreau nişte pedepse groaznice. A „înfiera” era pentru mine procedeul prin care puneai un fier încins pe cineva. Ar fi fost imposibil să-l înfierez pe Părintele Mărculescu şi pe nea Nicu Banţă, ţârcovnicul. Al doilea cuvânt era „obscurantismul”. Colegul nostru Mincă a îndrăznit să întrebe: Cine este obscurtismul ăla?
Adică să ţii poporul în întuneric, a venit răspunsul.
Şi când vine ziua, cu ce acoperim lumina Soarelui, a întrebat Lixandra (a lui Fâţaru).
Mi-a fost ciudă că n-am pus eu întrebarea asta.
S-a făcut linişte şi doamna învăţătoare ne-a spus că obscur înseamnă neclar, lipsit de lumină. Atunci am intrat şi mai rău în ceaţă. Acum îmi dau seama c-a fost o intervenţie inteligentă care puncta şi în acelaşi timp ocolea subiectul lăsat cu gurile căscate.
Şi… surpriză. Băieţii au făcut poezie. Concret, Teodor Mărculescu – Dorel al popii, autorul poeziei, ne-a citit-o:
„Dorel, băiat de popă,
Cu burta făcută tobă,
De colivă şi colaci
De la oamenii săraci”.
Foarte bine! Foarte bine! A strigat entuziasmată instructoarea. Când a realizat cine este autorul şi-a luat foile de pe catedră şi-a ieşit val-vârtej din clasă.
În sâmbăta Paştelui am fost la muncă voluntară. Trebuia să curăţăm ciulinii şi bozul de pe Valea Olteţului. S-a ales praful de intenţiile noastre. Toată valea era plină cu oameni care luau brazde cu iarbă ca să le pună, conform tradiţiei, de Paşti, la uşa de la intrarea în casă.
Eu am rămas cu „trupa”: Picu Pâinicică (al Creaţei Morăresei), Dorel Mitran (al lui Cace), Tudor al lui Mogoş şi Dorel al Popii, să luăm brazde. Ştiam unde este iarba mai frumoasă că valea sau tabonul erau locurile noastre de joacă şi teren de război. Eram singura fată printre băieţi şi se comportau când protector, când agresiv de la egal la egal. Plecam de multe ori cu vânătăi, ori cu buza spartă.
Tovarăşa instructoare stătea în gazdă la o mătuşă de-a mea. Aproape că în fiecare seară veneau pe la noi. Muica făcea floricele, cocea cartofi sau prăjea seminţe de dovleac. Mă fascina sporovăiala lor cu vrute şi nevrute. Lucrau la lumina palidă a lămpii cu gaz al cărui geam se afuma constant şi duşmănos.
Într-o seară, instructoarea noastră mi-a zis să nu-i mai zic „Doamna Suzana” învăţătoarei ci, „tovarăşa”. Atât i-a trebuit Mandei – muica mea.
Şi mie cum să-mi zică, tovarăşa muică? Io sunt muica, aia este mă-sa, Doamna Suzana e Doamna Suzana şi dumneata eşti pentru noi Domnişoara Caterina. La şcoală n-are decât să te strige „tovarăşa”.
Luni după Paşti se făcea pomană la biserică. Pentru noi copiii era un eveniment ce ne încărca de bucurie, uimire, frumuseţe şi mister. Elevii n-aveau voie să participe. Erau oamenii viitorului: Învăţam, învăţam.
Ca prin minune, în fiecare an o mână nevăzută, necunoscută scotea doi pârmaci din gardul care separa şcoala de biserică. Ce lecţii? Ce ore? Aşteptam înfriguraţi sunetul clopotului. În a treia pauză detaşamentele de pionieri dezertau şi se poziţionau în curtea bisericii printre şirurile de mese, acoperite cu ştergare, încărcate cu bunătăţi.
Pauza se prelungea până la terminarea programului când ne furişam în şcoală să ne recuperăm trăiştile şi ghiozdanele. A doua zi suportam spăşiţi morala profesorilor în care simţeam o prefăcută supărare.
În atmosfera de sărbătoare din curtea bisericii „lăieţii” îmi creau sentimente şi întrebări contradictorii. Erau îmbrăcaţi în zdrenţe, mult jeg, murdari, cu laţe slinoase. Îşi puneau pomană amestecată: ciorbă, varză friptură, toate în acelaşi vas.
Mă uitam la ei cu milă şi cu teamă şi de ce să nu recunosc cu o reticenţă atinsă de dispreţ.
Am acum 80 de ani. Toţi cei de vârsta mea au fost actori în drame, comedii şi chiar tragediile timpului şi spaţiului în care am trăit. În teatrul vieţii am fost de multe ori spectatorul care n-a avut nici forţa şi nici curajul să blameze unele reprezentaţii.
Am mers înainte. N-am uitat şi nu m-am rătăcit. Am gândit poziţia şi m-am străduit să separ binele de rău şi frumosul de urât.
În fiecare idee pe care am prezentat-o aici i-am simţit alături pe colegii mei, pe cei care se mai bucură de viaţă cât şi pe cei plecaţi în lumea celor drepţi.