Acum câțiva ani, discutând cu un tânăr osicean, maestru al scrisului și al documentărilor, despre o amplă monografie a comunei, am apreciat că ar fi ideal ca fiecare stradă să aibă propria monografie și, spre surprinderea mea, profesorul Marius Dumitrașcu și-a onorat strada pe care a copilărit, dedicându-i un articol foarte interesant. Acum, la bătrânețe încerc și eu să-mi glorific strada pe care m-am născut și am copilărit, cu atât mai mult că este Linia Curții și nu alta.

Profesorul Ion Sârbu, în Monografia comunei Osica de Sus, afirma că centrul administrativ al vechii așezării „Curtea Jupânului„ era acolo unde astăzi este casa lui Bibiță și peste drum stau ai lu’ Miciu. Așadar, pe bună dreptate, Linia Curții poate fi considerată cea mai veche „linie„ din comună.
Sute de ani Curtea Jupânului a fost în locul mai sus menționat și, în comunicarea curentă dintre locuitorii așezării, în indicarea locului respectiv, se preciza Linia (strada) CURȚII, fapt care, atunci când s-a introdus nomenclatorul stradal, s-a consfințit oficial un fapt produs cu mult mai devreme.
În mintea mea, Linia Curții a prins contur după ce am început cursurile școlare când o droaie de copii eram în clasa aceluiași învățător, domnul Grigore Popescu. Grupul de învățăcei era compus din Gigi Munteanu, fiul primarului de atunci, Ecaterina Mincă, Alexandru Delcea, Gogina Pistrițu, Ion Mincă (Căiță), Ioana Mincă (Ițoagă), Florina Buznă, Virginia Rizoi, Constantin Smarandache, Gheorghe Mustață și subsemnatul, Ion Surdu.
Din acest moment lucrurile au început să capete consistență. Pe lângă colegii mei le-am cunoscut și vecinii. Şi treptat tabloul a devenit întreg.
La începutul gimnaziului cunoșteam componența fiecărei familii de pe Linia Curții, chiar dacă unele cuprindeau trei generații, ba mai mult, eram în măsură să le precizez și puterea economică. Acest ultim aspect era ușor de apreciat fiindcă, în imensa lor majoritate, oamenii nu aveau serviciu. Pe toată linia erau următorii salariați: Simion Vetezi funcționar Regia de Tutun, Jane Alecsandru muncitor calificat la C.F.R., Constantin Georgescu funcționar la C.F.R., Marin Mincă muncitor necalificat la Regia de Tutun, Nicu Drăgan tehnician la regie, Anton Surdu și Ștefan Mustață acari la calea ferată. Ceilalți trăiau doar bazându-se pe veniturile produse de cele două maxim trei hectare de pământ și acela lucrat cu mijloace insuficiente, dar cu brațe în exces. Insuficiența mijloacelor de muncă se referă la animalele de tracțiune, perechi de boi și cai, dar și inventarul aferent lucrărilor agricole. Singurele familii care dispuneau de animalele și inventarul complet erau următoarele : Ilie Șoarece, Bibiță, Nicu Baciu, Ion Bărbieru, Anton Surdu (Ciontea), Marin Sulger (Tăgârță), Zuică, Ilie Miciu și Minică Miciu. Tindeam să cred că era o lume în așteptare. Dar nu aștepta vremuri mai bune și nici nu a avut mult de așteptat.
Amintirile legate de război erau încă proaspete dar, cele din Rusia aduceau peste România nori negri şi amenințători. De acolo venea spaima țăranilor: colhozul. Colhozul amenința toată țărănimea, inclusiv pe noi copiii. Devenise uzuală expresia „dacă nu vrei să înveți carte, colectivul te mănâncă”.
Spaima era directă pentru toți care aveau o brumă de strânsură: pământ, ceva vite și tot inventarul agricol. Singurii care nu trăiau această spaimă erau oamenii foarte săraci care, nu aveau de niciunele. Începerea colectivizării în comună a început cu ei, fiindcă nu aveau nimic de pierdut. Asaltul colectivizării agriculturii, în plan local, a coincis cu apariția radioficării, proces care a impus și o stație de emisie locală care intra zilnic, de la 19.30, cu informații locale, lăudându-i pe cei care se înscriseseră în colectiv și blamâdu-i pe cei care refuzau să facă pasul dorit de autorități.
În sezonul cald, seară de seară, la moș Niculin pe șanț, se adunau toți vecinii dornici să comenteze evenimentele locale și nu numai. Discuțiile durau uneori până spre miezul nopții, iar a doua zi se reluau cu aceeași încrâncenare în strădania lor de a descifra încotro merge lumea.
Moș Niculin era decanul de vârstă pe linia noastră, iar ca înfățișare era un munte de om, emana forța unui magnet asupra celorlalți oameni mai tineri. Atât prin statura sa impunătoare care se regăsea în toate ale lui, casă, familie și, în mod deosebit prin felul său de a fi, calm, sfătos și răbdător cu toți din jurul său, indiferent de vârstă. Casa sa era mare, încăpătoare și toate acareturile dispuse în linie înapoia ei, dădeau senzația de spațiu, de lărgime. Spre deosebire de ceilalți proprietari, Moș Niculin avea în fața casei sale o mică grădină cu flori, cu doi arbori ornamentali sub formă de umbrelă, după toate probabilităţile erau duzi care străjuiau aleea de acces în casă. Pe partea laterală de ei erau două tufe denumite popular „umbra iepurelui”. Cei doi arbori stârneau admirația vârstnicilor, iar tufele ne provocau nouă copiilor imaginația să căutăm, la nemiaz, iepurii veniți să se odihnească la umbra lor. În completarea personalității lui moș Niculin venea și familia unde cei trei băieți, la fel de voinici ca tatăl, sugerau imaginea unui grup statuar. Primii doi, Ilie și Gheorghe, ofițeri. Mărin cel mic, conform legendei, rămăsese surd în urma unei trânte cu ursul unui țigan.
Moș Niculin și feciorii săi au simbolizat forța, măsura și înțelepciunea, imagine care dăinuie și după moartea lor. În locul casei care i-a adăpostit a fost ridicată o vilă măreață, care amintește de vremurile de altă dată.
Vizavi de moș Niculin locuia Ghiorghe ăl Mic, veteran al celui de al Doilea Război Mondial, o adevărată bibliotecă vie. Pe timpul războiului el fusese operator la centrala telefonică a unui regiment din Caracal care a luptat atât în est cât și în vest. Dintre toate povestirile lui, una este de referință, cea despre vecinul său Florea Crasan. Fapta s-ar fi produs în perioada de pregătire, în perspectiva plecării iminente pe front. Unul dintre consăteni, cârciumar de profesie, după ce a fost mobilizat, s-a plâns maiorului care răspundea de mobilizarea rezerviștilor că ar fi păcat de el, după ce a muncit pe brânci să facă avere, acum să moară în război, în timp ce alții care, toată viața s-au ținut de băutură și scandaluri stau liniștiți lângă nevestele lor. Maiorul, om cu multă experiență în domeniu a priceput imediat ce dorea petentul și i-a cerut să-i dea un nume și, fără ezitare, acesta l-a propus pe Crasan. În finalul discuției cârciumarul l-a asigurat pe maior că, dacă se rezolvă problema el îi va fi recunoscător toată viața. Peste o săptămână, trenul regimentar staționa în gara Caracal. Era pregătit de plecarea pe front, iar maiorul și cârciumarul așteptau cu sufletul la gură sosirea trenului de Vlăduleni. Au răsuflat ușurați când l-au văzut pe Crasan coborând din tren. În câteva minute Crasan a primit
de la cârciumar ținuta, arma și ranița după care cârciumarul a venit acasă și și-a continuat negustoria, iar Crasan a plecat pe front să-i bată pe ruși. Povestea a avut un final fericit pentru Crasan. S-a întors la vatra lui și la cârciuma „binefăcătorului” său de unde, doar naționalizarea din 1948 l-a demufat de la tejgheaua acestuia.
Alături de Crasan și de Gheorghe ăl Mic, în cel de al Doilea Război Mondial au mai luptat și Nicu Drăgan, Nicu lui Baciu, Florea Drăgan și Constantin Marcu penultimul mort în prizonierat în U.R.S.S., iar ultimul căzut în luptă în stepele din Est. În prezent, cel mai vârstnic locuitor de pe strada noastră este Vergică a lu Bibiță care are 92 de ani.
În anii de după război, pe linia noastră au apărut și refugiați din Basarabia. Este vorba de Simion Vetezi și profesorul Craghiaur care a activat la Şcoala din Vale. Primul dintre aceștia a emigrat din fața tăvălugului rusesc cu mama, un frate și două surori. Ajunși în România n-au rămas doi în aceeași localitate de teama de a nu fi descoperiți ulterior de ocupanții sovietici. Fiul acestuia, Nicolae Vetezi, a absolvit în 1983 Facultatea de Electrotehnică din Craiova, șef de promoție. Cei doi fii ai săi, Teodor și Constantin au absolvit Facultatea de Automatizări și Calculatoare din Craiova și lucrează în industria IT.
În memoria copilăriei mele păstrez Linia Curții cu casele ei mici de zidurile cărora, noi copiii, jucam rișca până cădea tencuiala, cu colbul ei care, vara ne ardea tălpile noastre de copii, îndemnându-ne să ne îndreptăm cârduri, cârduri spre scăldatul în apa binevenită a Oltețului. Trecerea anilor a schimbat definitiv acea imagine și doar puținele case vechi ale lui Vetezi, Banță, Drăgan, Bărbieru, Ciontea, Mâcă ,Monu, Marcu și Bădița mai amintesc de un trecut care se adâncește tot mai mult în negura timpului.
Astăzi, Linia Curții poartă amprenta timpurilor pe care le trăim, este locuită, în mare majoritate, de urmașii celor care au trăit drama războiului, a colectivizării și chiar a industrializării produse pe repede înainte. Este asfaltată, are apă curentă și canalizare, beneficiază de internet, telefonie fixă și mobilă.
Pe toată linia, din 66 de case 11 sunt nelocuite, celelalte, în imensa lor majoritate sunt renovate, modernizate, prevăzute cu băi și cu centrale termice pe combustibil solid sau G.P.L. Peste jumătate din locuitorii străzii posedă autoturisme și au un nivel trai decent. Prin tot ce arată strada noastră demonstrează că integrarea în Europa a ajuns și la Osica cu bunele și mai puțin bune ale ei. Niciun locuitor al străzii noastre nu mai posedă vacă ,oi, capre sau cal.
Liniștea vecinilor mei nu mai este perturbată de gălăgia droaiei de copii ca altă dată, mai sunt doar 14 copii. Ea este poluată sonor doar de muzica petrecerilor care se țin aproape seară de seară. Asta este dovada că se trăiește bine în Osica!