Lumea copilăriei mele
Stelian Dobre
inginer
Am văzut lumina zilei într-o familie cu patru copii, eu fiind ,,prâslea’’, într-o zi caniculară de 13 iulie 1955, când mama împreună cu bunicii din partea tatălui au plecat la secerat grâul în Bârza. În jurul orei nouă dimineața am decis să nu o mai las pe mama să muncească şi m-am grăbit să văd lumina zilei. În aceste condiţii, mama i-a spus că pleacă la dispensar că trebuie să nască. Muica a apostrofat-o zicându-i: ,,Unde pleci, fă, și ne lași cu grâul nesecerat?’’, însă tica i-a răspuns: ,,Du-te, tată, şi te odihneşte că ne descurcăm noi cu grâul’’. Şi a plecat pe jos, cale de vreo doi km şi ceva iar pe la ora 12,30 apăream şi eu pe lume. Copilăria mi-am petrecut-o ca toţi copiii de pe strada noastră desculţ, tuns zero vara, jucându-ne prin ţărâna groasă de ne ajungea la gleznă şi frigea de puteai coace oul în ea. Pe măsură ce am mai crescut mă duceam cu capra cu fraţii mei mai mari, Tita şi Mânel prin toate locurile: Bârza, zăvoiul lui Sinan, dealul Bobului, dealul Viilor, balta Mică, balta Mare, la Gard, la Vlăduleni sub coastă etc. Din clasa întâi am început să merg şi eu singur cu capra împreună cu alţi copii, iar sora mea Nicolița rămânea acasă cu păsările şi să gătească. La şcoala generală, ciclul primar, am avut învăţător pe domnul Ene Marin, un bărbat înalt, cu părul alb, un dascăl deosebit. Printre colegii de clasă îmi amintesc pe fostul coleg de bancă Şoarece Gheorghe. În spate stătea Chirea Aurel, în prima bancă stătea Fila Polizu, şefa clasei, Irina Mărculescu fata preotului Gh. Mărculescu, cea mai ,,nebunatică’’ fată din clasă. Stanca Alexandra (Dulcica) stătea pe același rând cu mine, dar în prima bancă, iar restul colegilor nu mi-i mai amintesc pe unde stăteau. Îmi aduc aminte cât ne mai jucam în recreaţii şi ne zbenguiam cu: Emil Raicea, Dumitrescu Florian, Andreescu Dănuț, Gubendreanu D- , Cristescu Ion, Preda Mihai, Surdu C-tin, Raicea Marian ș.a.
Într-o zi am scos uşa clasei din balamale şi toţi băieţii am mâncat bătaie la palmă cu penarul de la domnul învăţător.
Cei care nu-şi prea făceau temele erau ,,mângâiați’’ cu penarul la palmă, traşi de perciuni ori trași cu guma în cap şi blagosloviţi cu apeletivul ,,secăturilor!’’.
Într-o zi m-am pomenit cu mama la şcoală cu o nuia de gutui şi i-a zis domnului învăţător: ,,Domnule învăţător, dacă nu învaţă să-l bateţi cu nuiaua la palmă, să i se umfle palmele şi când o veni acasă îl mai bat şi eu. Eu muncesc la colectiv şi sapa e grea, să înveţe, să nu muncească la sapă ca mine’’. La plecare luam nuiauia acasă şi a doua zi veneam cu ea înapoi la şcoală. Într-o zi am uitat nuiaua la şcoală şi m-am întors după ea. Ce să spun, că a avut dreptate în privinţa sapei pentru că văd acum cât de greu este să sapi, dar atunci că trebuia să-şi câştige pâinea cu ajutorul ei…
Mama a fost o femeie simplă, a făcut patru clase la cursurile de alfabetizare, după război. N-au lăsat-o fraţii ei să meargă la şcoală şi o trimiteau cu oile, fiind cea mai mică din doisprezece fraţi, în viaţă rămânând opt. Dar avea şcoala vieţii, ca mai toate femeile de la ţară, iar ceea ce ne-a învăţat nu se învaţă în nicio facultate. Era o fire veselă, calmă, avea darul povestirii, avea talent la cântat şi la toate petrecerile din familie ne delecta cu cântecele ei. Era renumită la ţesut macate şi cuverturi în patru iţe în război, iar făcutul mosoarelor de lână pe culori şi alte activități specifice ţesutului erau sarcină noastră. Când trebuia să curăţăm porumb ca să meargă la moară, mama ne spunea câte o poveste şi noi, adică eu şi sora mea, curăţam porumbul şi ascultam povestea, chiar dacă o repeta, în special Harap Alb. Ne captiva felul cum povestea.
Când era de rezolvat câte o treabă de bărbat, în special dacă era nevoie să vorbească cu vreun om care avea boi, tata o trimitea pe mama, pentru că ea cunoaștea mai bine lumea şi era mai descurcăreaţă.
Tata a făcut şapte clase şi a lucrat la C.F.R, scriitor de vagoane, până la pensie. Făcea cu o rapiditate adunări și scăderi, avea o răbdare şi o meticulozitate când făcea un lucru, demne de invidiat.
Au fost oameni serioşi, harnici şi apreciaţi în sat şi ne învăţau să fim şi noi la fel, să fim ca fraţii ,să împărţim o nucă în patru şi să dăm fiecăruia câte o bucată. Ne ziceau că nu vor să vină cineva la poartă să spună că un copil de-al lor a făcut o prostie.
Îmi aduc aminte că odată a venit de la serviciu foarte supărat şi nouă copiilor nu ne-a spus ce s-a întâmplat. Pe urmă ne-a spus mama că la serviciu s-a făcut control la genţi înainte de plecare şi un coleg, consătean de-al său, i-a pus o pungă cu seminţe de in în geantă, pentru a nu fi prins el. Seminţele de in erau foarte scumpe şi se făcea închisoare pentru o astfel de faptă.
Când tata a prezentat geanta la control şi a văzut punga, să leşine. Toţi colegii de tură şi şeful au dat declaraţii că tata nu a luat niciodată nimic de la serviciu, că este cel mai corect şi conştiincios salariat, şi aşa a scăpat de necaz. Ne povestea tata că el n-a scăpat trenul niciodată, n-a avut nici o zi de concediu medical, iar la tura de noapte n-a pus măcar o dată capul pe masă să aţipească. În primul an de angajare n-a avut ceas şi-l scula tica, după ce ieşea afară şi se uita la stele şi la poziţia lor, la Carul mare, Carul mic şi alte stele. Îl trezea şi ajungea la timp la gară dimineaţa. De menţionat că tica Firică (Zamfir) nu ştia carte, făcuse războiul şi avea şcoala vieţii. De la numele lui , ,,Z’’(iniţiala părinţilor noştri), eu şi verii mei ne salutam cu ,,salut Zet’’. Apoi a apărut filmul Zorro, şi Mitică, vărul cel mic, a devenit Zorro.
Am avut o copilărie fără griji, aveam mâncare, creşteam păsări, porc, cultivam grădină cu tot felul de legume şi o ajutăm pe mama să pună roşii, ardei, morcovi, praz, varză, arpagic şi usturoi, dar nu prea aveam bani.
Cel mai greu mi se părea la săpat la vie la cazma şi mă plângeam de ,,dor de șale’’, dar mă luau în râs, zicând că noi copiii nu avem șale. Munca alături de părinţi mi-a prins bine mai târziu, când am fost nevoit să plantez şi eu diverse legume. Toate vacanţele de vară le-am petrecut păscând capra pe care am botezat-o ,,Nina” şi de care m-am ataşat foarte mult. Împreună cu verii mei Bibi şi Mitică, plecam cu caprele şi pe drum spre Bârza îi luam pe Tudorel şi Liuța lui Strachină, pe Marinică şi George al lui Gândac, pe Marian al lui Puie, Maria lui Paltin, Urica lui Surdu, Bibi lui Dode, Marian al lui Trancă, Ion al lui Bobiceanu, Rodica lui Dilică cu oile, Titi lui Fâsăneață, Ion şi Niculaie ai taichii Lică şi câţi alţi copii mai întâlneam pe câmp. Când nu mergeam în Bârza, eu şi verii mei George şi Vică ai lui Mandache mergeam pe Dealul viilor şi păşteam caprele pe leasă (dracilă). Ajungeam la şoseaua Șopârliței și băteam nucii.
Noi băieţii jucam ,,zdrenci’’, două perechi, unii cu câte un băţ de circa 80-90 cm şi ceilalţi doi aruncau zdrenciul, o bucată de circa 10 cm pe care trebuiau să-l lovească cei cu beţele lungi. În momentul în care îl loveau fugeau, ciocneau beţele, apoi fugeau să le introducă într-o ,,bibă’’. Cei care erau la aruncare fugeau să prindă zdrenciul şi să-l introducă în ,,bibă’’ înaintea celor cu beţele lungi. ,,Bibele’’ erau două gropiţe mici săpate în pământ la circa 10 metri una de alta sau improvizate din două băşti dacă nu puteam să săpăm în drum. În timpul prânzului, când nu mai veneam acasă, mergeam cu vitele în zăvoi la umbră, iar noi copiii ne scăldam în Olteț până ne lua foamea. Ion Caracudă (al ţaichii Lica Şoarece) fiind mai mare, ne învăţa să tragem din ţigară, pentru că el fuma. Era bătaie care să meargă să dea vitele mai departe de cultura de porumb, numai ca să tragă din ţigara de la Ion.
Vă imaginaţi cum era să mergi prin mirişte desculţ, în pantaloni scurţi, arşi de soare şi lăudându-ne cu culoarea închisă a pielii. Dar până să ne bronzăm se luau vreo două rânduri de piele de pe spate, deoarece ne expuneam brusc la soare, făceam arsuri şi băşicuţe care se spărgeau şi apoi se jupuia pielea. Cel mai mult ne plăcea la treierat, când se mai defecta câte o combină şi mai curgea grâu, iar noi copiii adunam în traiste şi-l luam acasă. Îmi aduc aminte că am prins un an sau doi când grâul se secera, se făceau snopi pe legături de paie şi se făceau ,,scârtașe’’, adică se puneau în cruce opt snopi şi al nouălea se punea deasupra de legătură. Apoi se cărau cu căruţa cu boi în vale la arie şi se treiera cu batoza, care era antrenată cu o curea lată şi lungă de la un motor căruia i se spunea ,,vapor’’. Cel mai ,,fericit,, era cel care era la spatele batozei, care trăgea paiele cu o furcă şi le făcea grămadă, pentru că înghiţea tot praful de la treierat. Când se făcea o grămadă mare se trăgea cu un lanţ gros numit ,,pălimar’’ şi cu boii o duceau mai departe pentru a elibera locul. După terminarea treieratului toată lumea mergea la scăldat la Olteț. Când ploua, pe locul unde fusese aria creşteau bureţi şi noi copii mergeam, îi adunam în coşuri şi-i aduceam acasă.
Primul eveniment al anului era Paştele, când ,,fetele mari’’ se găteau cu haine noi şi se fereau să nu vadă vecinele ce haine îşi fac. Îmi aduc aminte de un an când s-a ţinut hora luni după Paşte la vechea Primărie şi am văzut când s-au prins în horă ,,fetele mari’’. Cânta la clarinet un nene şi cineva striga ,,roadă nouă, dă-ne-o nouă’’. Cine voia să înveţe încerca paşii de horă pe margine, nu intra în horă să încurce lumea. Tata ne lua măsura la talpă cu un băţ şi apoi ne cumpăra încălţăminte după măsura luată. Ne cosea un costum de ,,ață’’ la croitorul satului, Cioce, ne cumpăra tenişi chinezeşti şi şapcă de velură sau bască şi aşa ne înnoiam de Paşte. A doua zi se făcea pomană în curtea bisericii unde se aşezau mese întinse, aşa cum erau străzile în comună. După terminarea slujbei în biserică ieşea preotul Mărculescu, binecuvânta mâncarea şi apoi ciocnea cu toată lumea câte un ou. Dacă se întâmpla să-i spargă vreunul oul, făcea schimb cu el, preotul având mereu oul nespart. Apoi treceam noi copiii, mâncam şi mergeam la ciocnit ouă pe luatele, cu care cumpăram bomboane sau mere pe băţ de la nea Nicu zis Bombonaru.
Când se termina masa, femeile duceau acasă coşurile cu mâncarea rămasă, pe cap, pe un ,,oblamnic’’, iar bărbaţii în urma lor, cu mesele, cu damigenele de vin şi sticlele de ţuică se opreau la câte un răscruci şi continuau petrecerea, jucând table şi bând băutura care a rămas.
Verile copilăriei au fost foarte călduroase şi toată perioada verii ne duceam la Olteț să ne scăldăm. Tot acolo mergeau femeile cu covoarele şi preşurile pe care le spălau şi le întindeau pe iarbă să se usuce.
Evenimentul verii cel mai aşteptat de noi copiii era bâlciul de pe 6 august, când veneau ,,guguienii’’, adică cei din comunele învecinate. Treceau pe strada noastră copii şi adulţi încălţaţi, iar la întoarcere se descălţau. Acum aveaua capişoane colorate, ochelari de soare, fluiere, goarne şi alte obiecte de făceau zgomote de te asurzeau. Fetele aveau salbe de turtă dulce la gât şi tot felul de brăţări colorate pe mâini. Bâlciul ţinea trei zile şi ne dădeam în tiribomba mică sau mare, fiecare după vârstă, în dulap, mâncam îngheţată, halviţă, bomboane… Seara era cel mai frumos pentru că fiecare tiribombă avea formaţia ei de cântăreţi cu fanfară şi se întreceau care să cânte mai frumos. Erau lumini la toate tiribombele. Cel mai frumos moment al vacanţei îl constituia seara când, după ce mâncam, ieşeam în drum la joacă. Îmi reamintesc de serile în care ne jucam la Aurica şi Nicolița Paulii lui Mariniță, cu Dulcica şi Tina lui Mitrică, cu sora mea Nicolița, cu Maria, Lisandra şi Leana lui Coţofană, iar mai târziu Lila şi Ion al lui Marin al Tilinii.
Anii din ciclul primar au trecut repede şi m-am trezit în ciclul doi.
Îmi amintesc cu adâncă emoţie de prima dirigintă din clasa a V-a, Irina Iacob din Şopârliţa, care ne-a dat primele lecţii de comportament în viaţă. Ne-a învăţat să salutăm pe cei mai în vârstă, să ne descoperim capul şi să ridicăm şapca atunci când întâlnim un cadru didactic sau o persoană mai în vârstă. Tot la fel pot aminti de doamna dirigintă din clasa a VIII-a, Nițulescu Paula, prof. de istorie din Caracal, care ne-a dat multe sfaturi, mai ales că acum eram mărişori, ne-a învăţat primii paşi de dans şi cum să dansăm cu o fată. Nu uit modul în care ne făceam temele. Când aveam o problemă mai grea la matematică alergam pe la ceilalţi colegi, la Jeni Ostropel, Victorița Stanca, Mitel Nită sau la Emil Raicea, Florică Dumitrescu care erau aproape de mine, să văd dacă au rezolvat-o ca să nu merg la şcoală cu tema nefăcută. Am avut un profesor de matematică din Şopârliţa, Ilinca Ion. Dacă nu aveai tema scrisă sau nu ştiai, te trimitea la Irina Mărculescu. Golea penarul, îl duceai şi îţi dădea câteva penare la palmă, în funcţie de gravitatea faptei. Bineînţeles că după aceea ce mai ,,sughița’’ Irina, numai ea ştia…
Nu uit nici acum de practica agricolă pe care o făceam timp de două săptămâni la cules la porumb sau la grădini, la zarzavaturi.
Am participat și la câteva șezători organizate de reputatul profesor Bebe Marcu iarna, la tanti Trana lui Mitrică, mama lui Mircea, la care am cântat, am spus poezii, poveşti…
Cel mai mult îmi plăcea iarna când se adunau vecinii la noi şi ne ajutau la păpușitul tutunului. Veneau tica Firică, tica Gheorghe al Tilinii, tanti Lelica Zătreanu, muma Veta, doda Tonica ce povesteau diverse întâmplări din timpul războiului, întâmplări cu hoţi pe drumul spre Caracal, pe la Pădurea de la Reşca. Eu trebuia să aduc şiruri de tutun şi-i ceream persoanei care povestea să se oprescă până vin şi eu, ca să nu pierd din povestire.
Mama făcea câte un coş cu floricele de porumb, gogoşi, scotea vin şi-i cinstea pe cei care veneau la păpuşit. Atunci era mai multă omenie şi vecinii se ajutau între ei, la cules şi înşirat tutunul, la cules via, la cules şi depănuşat porumbul.
Nu uit că în clasa a VIII-a ne pregăteam de examen la liceu şi la matematică îl aveam profesor pe d-l Enache din Caracal, care ne dădea să lucrăm din renumita culegere de matematică a lui GR. Gheorghe Gheba, pe care am rezolvat-o de la un cap la altul. La română am făcut pregătire cu sora mea care era în anul întâi la liceu, dar care făcuse limba română cu domnul Sulger Marin. Făcuseră mult mai multă gramatică decât noi cu d-na Enache Maria.
De fapt sora mea a fost şi a rămas, a ţinut loc şi de frate şi de soră. Am rămas apropiaţi chiar şi după ce ne-am despărţit. Toate problemele de şcoală sau de viaţă le discutam împreună, ea mă încuraja atunci când nu mai aveam încredere în forţele mele. Și dacă astăzi am ajuns cineva, pe lângă muncă şi dragostea părinţilor, ei îi datorez totul şi nu pot să-i mulţumesc îndeajuns pentru tot ajutorul pe care mi l-a dat până am devenit inginer.
La construcţia acestui liceu au lucrat şi părinţii noştri, prin muncă voluntară , mai ales că acolo unde erau copii, părinţii trebuiau să presteze câteva zile de muncă. Nu trebuie uitat că inima şi iniţiatorul acţiunii de a construi acest liceu a fost domnul învăţător Pavel Ionescu. A fost un om deosebit, un dascăl desăvârşit şi un mare caracter. Trecea pe stradă şi noi copiii, când îl vedeam, ne opream din joacă şi aşteptam cuminţi să treacă. Ne saluta dânsul primul apoi răspundeam noi. Îmi aduc aminte că instruia două echipe de călușări, cu care a câştigat multe concursuri.
De fapt, despre respectul şi buna-cuviinţă de care dădea dovadă omul de la ţară se vedea şi când o femeie voia să treacă strada şi venea un bărbat. Îl aştepta să treacă şi apoi trecea şi ea. Tot la fel dacă vedea trecând un car cu boi aştepta să treacă întâi carul şi apoi dânsa. De menţionat că în perioada despre care amintesc erau mai mult atelaje cu boi şi foarte rare cu cai.
După terminarea celor opt clase am dat examen la liceu şi am intrat al doilea, după Fila Polizu. Am continuat cu o parte din colegii din clasele I-VIII. Tot printre colegii de clasă i-am avut pe Anghel Nicolae din Şopârliţa, coleg de bancă, Nuca Voiculescu şi Cornelia care erau în spatele nostru, Oncică Ion zis Blondu, Naicea Ion zis Puşcă, ambii din comuna Fălcoiu, Trancă Victoria din Greci, Titi Ivan care cânta foarte frumos din muzicuţă, Buculei Janeta, Nită Dumitrana, Muşă Maria, Irina Mărculescu, Florian Dumitrescu, Raicea Emanoil, Trecere Ştefan, Saca Janeta, Amza Ioana, Stanca Victorița, Mandă Maria, Gică Petrică etc. Când veneam seara acasă de la liceu, pe linia mare, umpleam strada. Eram eu, Emil, Florică, Fila, Gică, Maria, Victorița și Nucă (Voiculescu) care stătea în gazdă vis-a-vis de Maria Mandă. Era tot un râs şi veselie pe noi şi toată lumea era a noastră. Nu uit ce mândru eram de uniforma de elev, cu şapcă şi număr matricol la haină sau palton. Când veneam sau mergeam la liceu trebuia să salutăm pe toată lumea, pentru că ne ştia tot satul cine suntem şi apoi ar fi vorbit că ne ţinem cu nasul pe sus şi nu-i băgăm în seamă. Portul uniformei a fost cea mai bună metodă de educare pentru că toţi eram egali. Cei care aveau părinţii mai înstăriţi mergeau în pauze şi-și cumpărau eugenia sau altceva de la chioşcul unde vindea tanti Bibica Andreescu.
Am avut profesori deosebiţi: Puiu Raicea, diriginte în clasa a-IX-a, Bărbulescu Nicolae la limba rusă, Dina Ovidiu la limba latină, Teofil Vanda la istorie şi diriginte până în clasa a XII-a, Dina Angela la limba română.
În clasa a X-a am făcut limba rusă cu d-l Corcoveanu Ilie care ne zicea:”ternați”’ şi ne spunea că „într-un mediu mediocru te mediocretizezi”. A fost profesorul care ne-a învăţat tainele dezlegării cuvintelor încrucişate. Cumpăram revista Rebus că să rezolvăm careuri. Era prezent în revistă cu creații proprii foarte grele.
La fizică am avut-o doi ani pe domnișoara Badea Maria din Şopârliţa care era spaima liceului, dar de la care am învăţat fizică. Am urmat o facultate tehnică la care mi-a folosit fizica. La educaţie fizică l-am avut profesor pe Vasilică Mierlăcioiu, iar la agricultură pe domnul director Amza.
Chimia am făcut-o cu doamna profesoară Oprițescu, iar matematica cu domnul Oprițescu, iar limba română cu domnișoara Barbu Viorica. Dânsa a pus în scenă piesa „Eroina de pe Jii” cu Fila Polizu în rolul Ecaterinei Teodoroiu şi eu în rolul ofiţerului neamţ Otto Weib, cu Florian Dumitrescu, Jana Polizu şi alţi colegi din alte clase. A avut un succes deosebit. Eram angrenaţi în tot felul de activităţi culturale: dansuri populare, cor, echipa de teatru a căminului cultural…
Aveam un micro-C.A.P. în care fiecare clasă era o brigadă, întocmai ca la C.A.P. şi aveam 10 hectare de teren pe care îl cultivam cu diverse culturi pe care le îngrijeam noi, elevii.
Doamna ing. Corbu Ileana coordona toată activitatea, eu fiind preşedintele micro C.A.P-ului.
Vacanţele de vară îmi plăceau cel mai mult pentru că acum eram mare şi ne jucam la țaica Lenuța lui Cae, în spatele casei, până seara târziu. Uneori ajungeam cu joaca la Cheleștină. Eram acolo cu Bibi şi Mitică, Vică al Trănichii, Miuţa lui tanti Suzana, Anda lui tanti Maria lui Sulger, Nicu lui Sulger, Marina şi Magda lui Viorica lui Avram, Paulică al lui Mișu lui Cioflan şi alţi copii din zonă. Ieşea tanti Lucica, mătuşa Andei, să o cheme la culcare, și ţaica Lenuta, şi ne zicea să plecăm şi noi că este târziu. Nu înţelegeam că de fapt o deranjam şi nu putea să doarmă de hărmălaia noastră. Mai venea mama şi striga de la poartă să vin să mă culc. Într-un final mergeam la culcare pentru că a doua zi mă scula de la ora şase şi mergeam cu ea la sapă la porumb. Ori, dacă nu mă sculam, seara următoare nu mă mai lăsa să mă duc la joacă.
Uneori mergeam în locul mamei la săpat porumb în lunca Oltului şi prin alte locuri. Echipa era formată din țaica Leana lui Gronea, Leana lui Flancea, Jana lui Gogeală, Neta lui Mijoată, Tanţa lui Tămâie, Lica lui Șorece, Stela lui Dobre, Lenuța lui Cae, doda Tonica şi mama, Miţa.
Rândul avea 500 de metri şi ne sufocam de căldură. Mă tăiau frunzele de porumb, aşa că nu puteam să stau cu mânecă scurtă. Restul femeilor, care aveau antrenament, terminau înaintea mea. Noroc cu ţaica Leana lui Gronea care era cea mai iute, termina prima şi mă ajuta să ies şi eu cu rândul.
În vacanţa din clasa a-X-a şi a-XI-a am lucrat ca sezonier la fabrica de conserve din Caracal cu nea Dragoş şi Nicu lui Samfir, cu nea Stelică Vărzaru, tatăl lui Titi și cu un bun prieten din Şopârliţa, Mihai Iacob, cu care m-am întâlnit şi la Craiova ca studenţi.
Am ajuns la finalul liceului. Am făcut un banchet de rămas bun, a urmat apoi bacalaureatul şi fiecare dintre colegi a plecat pe drumul său. Eu am dat examen la Craiova la Electrotehnică, dar n-am intrat şi în toamnă am plecat militar la U.M 01866D Băcia, județul Hunedoara la radiolocaţie, împreună cu Naicea Ion. Mi-a plăcut această armă, şi m-am înscris în anul următor la şcoala de ofiţeri din Brașov. Am trecut probele sportive, dar am picat examenul medical la oftalmologie, având dioptrii mai mari decât se cereau. După un an şi patru luni, mai precis în februarie 1976, m-am lăsat la vatră. M-am tuns zero şi nu am mai ieşit din casă, am stat să învăţ. Am intrat la T.C.M din Craiova şi pot spune că şi aici am întâlnit consăteni care studiau la diverse facultăți şi mâncau la cantina Institutului Pedagogic. Am întâlnit-o pe Jana Polizu de la Agronomie, Emil Raicea de la I.S.E, Doiniţa Stelea de la medicină, Titi Vărzaru de la I.S.E.s.a…
Am absolvit în 1981, fiind prima promoţie de ingineri T.C.M. din Craiova, am luat repartiţie la I.A. Victoria Floreşti, PH, la secţia,,Construcţii de masini‘’
În fabrică l-am întâlnit pe fostul meu coleg de generală, Ion Cristescu și pe Barză Ion de la noi de la liceu, care făceau instruire pentru Fabrica de anvelope de la Caracal.
În vara anului 1981 m-am căsătorit cu o fată pe care am cunoscut-o într-o tabără la Buşteni și după doi ani de la căsătorie s-a născut fiica noastră.
Muica m-a întrebat de unde este fata şi eu i-am zis că de la Văleni. „Eh, a zis ea, e aproape”, dar eu i-am răspuns că este de la Vălenii de Munte, de la Irina Loghin. „Şi cum ajungi acolo?” „Schimbi trenul în Bucureşti, la Ploieşti şi mergi cu trenul la capăt de linie la Măneciu” i-am zis eu. „Muica, muică, nu se pomenea pe vremea mea să ia băiatul fata din alt sat” mi-a răspuns ea. „Îl laşi pe taică-tu singur şi pleci”, mi-a mai zis ea, pentru că atunci copilul cel mic rămânea în casă cu părinţii.
În decursul carierei am mai lucrat la U.M 02481 Crângul lui Boţ, fabrica de rachete, la A.D.P în cadrul Primăriei Ploieşti şi în final, la S.C.,,24 Ianuarie‘’ Ploiești, fosta fabrică de butoaie din ţară, de unde am ieşit la pensie pe 20 martie 2020.
Dacă am omis pe cineva, n-am făcut-o din rea-voinţă, ci din pricina mulţimii numelor sau că nu-mi mai amintesc cum îi cheamă. Cei care vor citi şi-şi vor aminti că am făcut parte din viaţa lor mă vor ierta că i-am omis din povestirea mea pentru că n-am făcut-o intenţionat.