Cristina Petre
inginer

Un om mare nu uită niciodată străzile copilăriei, acele străzi unde fiecare apus de soare îl surprinde în ceață, prin praful lăsat de zgomotul pașilor grupului de copii adunați la colțul străzii. Acele străzi care făceau ca fiecare zi să se scurgă la fel cum se scurg minutele dintr-o oră.
Îmi aduc aminte de verile petrecute la acest colț al străzii. În fiecare zi când ceasul suna ora 18 noi, copiii, un grup de 8-9, ne adunam la colț la nea Ion. Ne jucam orice, de la jocuri cu mingea la jocuri cu pietricele, de la vechiul șotron de mult uitat, până la săritul corzii.
Râdeam și țipam din toate puterile noastre, până când nea Ion alerga după noi cu bastonul lui din lemn. Nu pot uita acel baston care odată ridicat în aer împrăștia toată ceata de copii. Bineînțeles că ne întorceam după câteva minute când se liniștea și ne lăsa să ne adunăm iar și iar la joc.
Devenise distractiv să îl facem să ridice bastonul pentru a alunga țipetele noastre. Cred că și el se distra pentru că începea să o facă cu zâmbetul pe buze.
Îmi amintesc de iernile pe care le petreceam pe dealul nostru la săniuș. Alunecam cu sania cât era ziua de lungă. Părinții mă luau cu greu acasă. Eram plină de zăpadă în cizme și în haine, uneori udă până la piele. Seara adormeam cu gândul la următoarea zi de săniuș.
După ce am crescut și am plecat de pe strada noastră de copii, de fiecare dată când reveneam, nea Ion stătea pe un scaun în fața porții cu același baston pe care îl ridica, dar spunea: „Să trăiești, tică !”
Acum când mă reîntorc pe strada mea nea Ion nu mai iese la poartă. Nu mai poate. Noi, copiii strânși altădată la colțul străzii am crescut, am plecat fiecare purtați de cărările vieții. Nici strada nu mai este cum era odată, nu este pământul care lăsa în urma noastră un strat mare de praf atunci când ne jucam. Nici iernile nu mai sunt ca atunci. Nu mai zăresc copiii pe deal la săniuș, nu mai zăresc copii pe stradă…
Însă când trec pe strada copilăriei mele aud glasurile de copii care se jucau. Îi văd cum aleargă spre colțul străzii. Îi aud cum râd, cum țipă, cum se strigă unul pe celălalt… Se joacă așa cum nu o mai fac copiii astăzi.
Strada copilăriei mele a rămas cu suflet de copil!

https://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2020/07/radacini-nr-10-27-579x1024.jpghttps://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2020/07/radacini-nr-10-27-150x150.jpgRevista „Rădăcini”INFOCristina Petre inginer Un om mare nu uită niciodată străzile copilăriei, acele străzi unde fiecare apus de soare îl surprinde în ceață, prin praful lăsat de zgomotul pașilor grupului de copii adunați la colțul străzii. Acele străzi care făceau ca fiecare zi să se scurgă la fel cum se scurg minutele...Osica de Sus