Valurile de pământ din vechime ce în tradiția populară poartă diferite denumiri ca „Valul lui Traian’’ sau „Brazda lui Novac’’, au fost lucrări vaste cu scop militar despre care istoria deține puține date. Cert este că ele s-au construit în primele secole după cucerirea Daciei, fiind legate de vremea necontenit primejduită. Aceste nume au fost date celui mai lung val, care trece și prin hotarele comunei noastre. Numele de „Brazda lui Novac’’ este un nume de legendă dat de oamenii din popor după sute de ani, nemaiștiind de cine și în ce împrejurări s-a construit. Azi, datorită activității antropice intense și îndelungate în teren, urme vizibile din aceste lucrări de fortificații se găsesc din ce în ce mai puține. În zona noastră se mai păstrează urme numai într-o pădure de stejar pe o distanță de circa 2 km lângă satul Blaj, pe o direcție vest – est.
Construcția valurilor de pământ ar fi început din timpul vieții lui Traian și ar fi continuat până în timpul lui Constantin cel Mare (sec. IV e.n.). Istoricul Nicolăescu Plopșor, în anul 1927, în revista „Arhivele Olteniei’’ scria că valul menționat cu numele de mai sus începea de la Turnu Severin, trecea prin Craiova (cartierul Brazda lui Novac), Pielești, Popânzălești, Greci, Coteana și se putea urmări până la Mizil de unde i se pierde urma.
Istoricul moldovean Miron Costin amintește în lucrarea sa „Opere’’ pag. 263, că el personal a trecut acest șanț și val de pământ aproape de râul Nistru, lângă localitatea Vciorașnoe și că s-ar întinde până la Don.
Pe teritoriul comunei noastre, valul venind din direcția Blaj – Dobrun, traversa Șopârlița în diagonală, trecea prin spatele Haltei C.F.R., prin Ostrov, Greci, continuă peste Olt, la Coteana și apoi mai departe. (Aceste localități nu existau atunci).
În plan general, valul păstra direcția vest – est, dar sub formă de linie frântă. După toate posibilitățile ar fi avut circa 3 metri înălțime, iar șanțul o adâncime de 2 metri și lățime de 3 metri. Pământul scos a fost pus pe partea sudică, ceea ce denotă că lucrarea era pregătită contra invadatorului din nord care trebuia mai întâi să treacă șanțul și apoi să escaladeze malul de pământ ca pe o redută. Aici în Oltenia, era menit să protejeze de invazii părțile sudice ale Daciei în care se găseau 3 așezări importante pentru acele timpuri (Romula – capitala Daciei sudice, Sucidava și Drobeta, plus două păduri peste Dunăre la Drobeta și Sucidava).
Pe traseul valului se găsesc în general soluri brun – roșcate de pădure din clasa argiloase, soluri specifice pădurilor de stejar. A fost construit mai mult prin păduri care acum 2000 de ani creșteau masiv prin aceste locuri și care până în zilele noastre au fost defrișate în cea mai mare parte lăsând locul culturilor agricole. Lucrările agricole au distrus valul de apărare. Nu întâmplător, construcția s-a făcut prin aceste soluri argiloase, deoarece fiind mai rezistente la acțiunea de distrugere a apelor, lucrarea se degrada mai greu, și nici întâmplător prin păduri unde apărarea era mai eficientă. Dacă valul principal se proiecta mai la nord de linia menționată, se intra în zona cu teren mai accidentat, care punea problema construirii lui. Dacă se proiecta mai la sud, se intra în zona cu soluri moi, puțin rezistente la eroziune și în același timp se îngusta fâșia de apărare până la Dunăre. Din satul Osica până la cetatea Romula sunt, în linie dreaptă, cel mult 8 – 9 km.
Construcția trebuia să constituie și o surpriză pentru barbari când ajungeau aici. De exemplu năvălind în cascadă, deodată întâlneau șanțul ce le crea probleme. Ei nu erau pregătiți (suind în goana cailor) cu lopeți, cazmale și altele pentru astuparea șanțului. În multe locuri pe traseul șanțului existau mici depresiuni naturale ale terenului, unde se creau praguri care făceau să stagneze apa din ploi, complicând și mai mult trecerea lui (Anexez o fotografie cu o porțiune a șanțului unde stagna apa, din pădurea Piscupia de lângă Blaj).
Multe drumuri din Dacia se îndreptau către Dunăre, venind perpendicular pe direcția șanțului. Traversarea se făcea pe podețe din lemn, care în timp de primejdie erau distruse, apoi refăcute. Construcția era supravegheată și întreținută de armată. Ea a necesitat un mare efort de muncă, mai ales că totul se făcea manual și cu o mare mobilizare umană.
Tot cronicarul Miron Costin face pe la anul 1650 o apreciere a activității umane care a efectuat lucrarea, idee preluată de la istoricul antic Dio Cassius, ce a trăit între anii 155 – 236, după Christos, cam în perioada când se făceau aceste valuri în Dacia și care a scris lucrarea „Istoria Romei’’ de la începuturi până în zilele sale. Spune că la această fortificație ar fi lucrat circa 600 000 de oameni. În fiecare zi săpau 100 000, venindu-le rândul la săpat, prin rotație, la 6 zile. Era o muncă istovitoare, pentru că lucrarea se făcea manual, cu toporul, cazmaua, lopata, târnăcopul și targa. Mai întâi se defrișau copacii seculari de pe traseul șanțului. Pământul excavat se așeza pe mal spre partea sudică printre copaci și se bătătorea. Copacii scoși din rădăcină se așezau pe partea opusă șanțului și constituiau la rândul lor o baricadă împotriva barbarilor, pentru a-i împiedica să se apropie prea mult de șanț.
În timpul construirii acestei fortificații, pentru administrația romană era o problemă dificilă privind hrănirea zilnică a sute de mii de oameni și de asigurare a logisticii respective. Și barbarii la rândul lor aveau de înfruntat situații dificile. Să nu ne închipuim că invazia se făcea numai sub formă de cavalcadă, adică treceau în iureș, făceau distrugeri peste aceste meleaguri și se duceau mai departe. Atacul în iureș era numai o secvență a invaziei și era cea mai înfricoșătoare. În urma călăreților venea grosul populației barbare, format din familiile lor, cu femeile, copiii, bătrânii, cu căruțele cu prada jefuită pe traseu, cu turmele de animale ce le asigurau hrana zilnică, cu rezervele de cai și nutrețuri pentru ele. Făceau popasuri prelungite în tabere pentru odihnă, pentru completarea efectivelor de cai, de arcuri și săgeți etc. Din aceste tabere, luptătorii barbari porneau în iureș la distrugeri, pradă și cruzimi în zonele înconjurătoare. Groaza față de acestea, a determinat pe romani să ia măsuri de apărare și prin aceste valuri de pământ.
În încheiere, menționez că dacă cineva este curios să cunoască rămășițele acestei fortificații militare romane, personal îi pot sta la dispoziție ca ghid, fiindcă cunosc aceste locuri.

Bibliografie cosultată
Ciucă Ion, Predescu Bianca – „Priorități istorice oltene și romanațene’’, 2006;
Costin Miron – „Opere’’, 1958, Ed. de Stat pentru Literatură și Artă;
Giurescu C., Giurescu D. – „Istoria românilor’’, 1975, Editura Albatros;
Iorga Nicolae – „Istoria românilor’’, vol. I, partea a II-a, 1988, Editura Științifică și Enciclopedică, București;
Panaitescu Petre – „Istoria românilor’’, Editura Didactică și Pedagogică, 1990;
Plopșor Nicolaescu – „Troianul’’, Arhivele Olteniei, 1927;
„Geografia României’’, vol. I, Editura Academiei, 1983.