„Tăcerea e amară și sufletul aproape se stinge,
Nici puterea în glas nu mai am ca să strig.
S-a stins ca prin vis copilăria mea dulce,
Lacrima-mi curge și în mine… e frig.”

Această prezentare necesită JavaScript.

Timișoara, septembrie 2021. Plimbându-mă pe holul UVT (Universitatea de Vest) în așteptarea validării documentelor pentru înscrierea la cămin, la un moment dat într-o vitrină îmi văd cartea expusă, „ISTORIA COMUNEI OSICA DE SUS”, la „lucrări ale studenților UVT”. Mare îmi este mirarea, dar la fel de mare îmi este mândria totodată.
Îmi aduc aminte din nou de sătucul meu pierdut în labirintul câmpiei, de oamenii din el…însăși inima mea se află rătăcită într-un labirint imaginar pe ulițele satului revăzând oameni și retrăind momente fără de care viața mea ar fi fost mult mai săracă. Inima mi se oprește dintr-o dată la umbra unor duzi bătrâni, la intersecție de drumuri… De aici începe ULIȚA COPILĂRIEI MELE, un UNIVERS pe care aproape l-am pierdut, dar pe care l-am imortalizat cum m-am priceput mai bine în mintea și sufletul meu.
M-am născut la începutul unei veri secetoase, pe 2 iunie 2001, într-o familie săracă, la marginea satului. Tata mereu spune cu ironie că am fost ultimii oameni ai străzii mai demult. Și așa era, casa noastră fiind ultima de pe stradă.
Părinții mei, Gheorghe și Alina, deși foarte tineri în momentul nașterii mele, au încercat să îmi ofere tot ce aveam nevoie încă din prima clipă, chiar dacă greutățile au continuat pentru ei mulți ani de atunci înainte. Mama a fost nevoită să renunțe la croitorie, care era meseria ei de bază, pentru că nu avea cine să aibă grijă de mine. Tata a muncit de când îl știu eu, ba chiar mai dinainte în turnătoria Uzinei de Aluminiu din Slatina, fiind singurul cu venit stabil din familie.
Primele mele interacțiuni cu lumea au început când aveam câteva luni. Mama ieșea afară să muncească grădina, lăsându-mă adesea singur în casă. Nea Ristea, unul dintre oamenii de frunte ai satului în acea vreme, venea chiar mâncat de boală și îmi cânta la fereastră până când mama revenea. Din spusele mamei, mare îi era bucuria când mă vedea cum ascult cântecele lui și pleca agale spre casă, pregătit să revină ziua următoare. Primii pași pe Ulița Copilăriei Mele, pe drumul vieții mele de fapt i-am făcut alături de o bătrână din neamul meu, Florina lui Pliciu, mătușa tatălui meu, care stătea câteva case mai la deal. Ea nu a avut copii și în mine a văzut alinarea acestei dorințe neîmplinite. Întotdeauna a recunoscut că pe mine m-a iubit cel mai mult dintre toți nepoții. Ea a fost MUMA MEA, înlocuitoarea bunicii pe care nu am cunoscut-o și da… am iubit-o și o voi iubi pentru totdeauna în aceeași măsură. În timp ce ea mă ținea de mânuțe, nea Gheorghe Bostatie stătea pe bancă și ne urmărea.
– „Domnule, atenție la circulație!”, striga de fiecare dată când mă dezechilibram și sărutam colbul uliței. Asta îmi povestește mama mereu în momentele noastre de nostalgie.
Când am împlinit un an, părinții mei s-au mutat în casa mumei, pe care ne-a lăsat-o moștenire. Fără să știe însă, prin casa lăsată mi-a lăsat moștenire cea mai frumoasă copilărie. Aici mama și tatăl meu au fost nevoiți să ia totul de la capăt, de la temelia casei. Grămăjoara de nisip din mijlocul curții îmi era singurul loc de joacă, la umbra unui gutui aproape uscat, pentru că prima jucărie urma să o primesc mulți ani mai târziu.
Peste stradă stăteau moșii tatălui mei, Mărinică și Mița lui Gheorghișor, oameni de frunte, muncitori și respectuoși. După ce am început să merg singur și să vorbesc cât de cât pe înțelesul celor mari, cum prindeam poarta deschisă, cum fugeam la ei. Moșul știa zidărie și adesea îl găseam cu găleata de material, mistria și canciocul lângă el. Ce făcea el cu mistria, făceam și eu cu mână, până mă spoiam din cap până în picioare. Era tot numai bucurie când mă vedea.
– „Nepoată, vino și tu să vezi meseriaș!”, striga peste gard la mama.
Moașa puțin mai chitroasă din fire, mă certa că rupeam boabe de struguri de pe boltă sau luam ouăle din cuibar și plecam acasă.
– „Mai taci, fă, din gură! Lasă băiatul în pace!”, striga moșul autoritar.
Dar cu trecerea timpului s-au dus… Mi-i amintesc pe toți, de la primărie până la poarta târgului. Nu aș vrea să trec mai departe fără să îi pomenesc, pentru că mi-aș ignora o parte din copilăria mea și nu am niciun drept să fac asta. Încep cu tanti Lenuța lui Failă și Măria lui Gaiță, alături de care bunica mea își petrecea timpul liber la poartă, fiecare spunându-și durerile și bucuriile. Femei văduve, parcă de când lumea, atât de mulți ani de singurătate erau așternuți pe umerii lor. În fața casei stătea nea Nicu lui Niculăiță, care ne-a traumatizat copilăria, atât mie cât și celorlalți copii. Nu vorbea cu mulți dintre vecini, iar atunci când prindea momentul se răzbuna pe noi ( Într-o seară, în timp ce fierbeam porumb la poartă, ne-a urmărit peste gard până când porumbul a fost fiert, a venit la noi și ne-a răsturnat tuciul cu piciorul, apoi a plecat).Târziu am înțeles că frustrarea de a nu avea pe nimeni, de a fi un singuratic toată viața l-a făcut să devină așa. Mai spre islaz stătea nea Mitică Simion. Dumnealui mi-a dat cele mai frumoase sfaturi pentru viitor, despre încredere și iubire, dar și despre efortul de a schimba lucrurile. Peste drum de el stătea nea Sande al lui Toacă, un om de o bunătate ieșită din comun, muncitor și respectuos. Dintr-o banală căzătură, i s-a amputat piciorul și se mai putea deplasa cu ajutorul unui cărucior, doar până în spatele gardului de la drum. Acolo ne adunam toți copiii, sub umbră de corcoduș și îi ascultam poveștile. Urmau apoi nea Gheorghe Beu și nea Tonie al lui Lane, cu nevestele lor pe amândouă chemându-le Leana. Familiile lor nu au vorbit niciodată între ele, deși obiceiurile fiecăruia dintre ei erau asemănătoare. Doar bătaie din partea bărbaților, blesteme asupra vecinilor și multă dușmănie. E tot ce mi-a rămas amintire de la aceștia. Mai sunt și astăzi nea Niculae Ninache și nea Nicu Raicu cu familiile lor, oameni muncitori, respectați de întreaga societate. În fața dorinței lor de a nu duce lipsă de nimic, nu au stat nici căldurile infernale, nici zilele mohorâte. Au muncit până la epuizare. Îi mai văd și acum când merg acasă trecând pe stradă, aplecați de vreme și de muncă, dar în ochii lor încă se vede dorința de a nu lăsa lucrurile nefăcute. Peste drum de ei stă nea Ionel Laborantul, iar lângă el nea Gheorghe Ninache, care cumpărase casa lui Bostatie după moartea lui. Aceștia din urmă au fost mereu oameni liniștiți și la locul lor, glumeți, fiecare văzându-și de bunăstarea și armonia familiei lui. În casa unde m-am născut eu a rămas fratele tatei, Florin Dumitrașcu, zis Futinu. Tata a refuzat să mai intre în curtea aceea ani de zile, deoarece îl durea sufletul să vadă că din zi în zi, casa copilăriei sale se ruinează tot mai mult. Din neglijență poate, sau cine știe? Pe partea stângă care se continuă până la târg mai stăteau ai lui Ciotec, trei frați care deși munceau cu drag și bine, din cauza băuturii viața lor a devenit un chin. Apoi stă doamna educatoare Culița cu familia, iar mai departe Leana lui Mamet, femeie liniștită, care trăiește și astăzi. Lângă dumneaei, ai lui Ciopîc, care se vor stinge unul câte unul într-o mizerie greu de imaginat. În capătul dinspre primărie al străzii locuiește Ana lui Șchiopu, cu cei doi fii ai săi, nepotul și nora, iar peste drum, ocupând tot colțul până la Pințoaga, avea averea nea Ion Țiganul, meșter fierar remarcabil, un bun vecin pentru toată strada, un exemplu de dăruire față de familie și față de meșteșugul pe care îl practica. Meșteșugul slujit cu sfințenie de nea Ion va fi continuat de copiii și nepoții acestuia, care în prezent dețin cele mai moderne ateliere din zonă.
Ei au fost oamenii copilăriei mele, o parte din sufletul meu. BUNI sau RĂI. Îmi e imposibil să îi uit vreodată, chiar și despre cei mai răi, pot spune că mi se înmoaie sufletul când mă gândesc cât de repede au apus.
Lacrimile încep să ude hârtie și … Doamne, cât mai e de povestit…
Amintindu-mi de ceilalți copii alături de care am crescut, sentimentele devin și mai puternice. Ne strângeam toți la mine la poartă, pentru că aici eram în siguranță, nu ne zicea nimeni nimic. Eram mulți… Doamne și câte trăsnăi mai făceam. Iarna, când era zăpada trecută de jumătatea gardului sau poate mai mare, pentru că am avut norocul să prindem astfel de ierni, toată lumea era a noastră. Trenulețe de 10-15 sănii porneau spre Oltețul de cristal, trase fiind de părinții noștri. Căzăturile pe derdeluș parcă erau bătăi de clopot în zi de sărbătoare… Nimeni nu plângea, nu se văita…Radia întreaga uliță de bucurie și dragoste. La sărbători nu plecam oricum la colindat. Tobele și clopoțeii se pregăteau cu câteva zile înainte. Ne pregăteam hărți cu străzile pe unde urma să colindăm și chiar ne făceam calcule cu cât urma să câștigăm la final… Răsunau tobele și clopoțeii de la asfințit până noaptea târziu când intra frigul în oase.
Verile erau de poveste… Fierbeam cartofi prin rotație la fiecare la poartă, alături de părinți și bunici, iar când începea boaba de porumb să aibă lapte, atunci schimbam cartoful cu porumbul. Așa ne trecea toată vacanța, jucându-ne și bucurându-ne.
Cu ce dragoste ne priveau bunicile din poartă…
Revenind cu gândul la cartea scrisă de mine, îmi dau seama cu emoție că totul a început aici, pe uliță, ascultând poveștile bătrânilor, spuse în serile de vară.
Îmi place să spun din tot sufletul că strada mea face parte din centrul istoric al satului, chiar dacă pare puțin prea mult, dar într-un fel așa este. Aici au fost zeci de ani primăria, școala de fete, jandarmeria, grădinița, biblioteca și toate au rămas în sufletele oamenilor, fiind transmise mai departe prin povești. De aici se vede direct în curtea bisericii, se vedea preotul în ușă când ieșea cu cădelnița și toate bătrânele aplecate de timp stăteau în timpul slujbei pe la porți, chiar dacă nu auzeau nimic. Rugăciunea lor modestă se înălța până în adâncurile cerului. La noi în intersecție udau miresele în ziua nunții, chiar și trei sau patru în aceeași zi.
Datoria mea de viitor istoric nu mă lasă să nu amintesc de oameni pe care nu i-am cunoscut, dar care au locuit pe această stradă și au însemnat pentru localitate adevărate exemple de dăruire, omenie, dragoste și bunătate. Încep cu părintele Gheorghe Mărculescu, poate cel mai enigmatic slujitor al Sfântului Altar care a păstorit aproape 40 de ani Biserica din Vale. Numele său creează o puternică emoție în sufletele celor care l-au cunoscut, chiar după aproape cincizeci de ani de la trecerea la cele veșnice. Pe strada noastră mai demult a stat și domnul învățător Catana pentru o scurtă perioadă. Aici și-au avut moșiile oameni înstăriți ai comunei, precum Maria Ghiorghișor și Mișu lui Fană al lui Șucă, care de asemenea au ieșit în evidență prin bunătate, ajutor oferit oamenilor simpli, credință și dragoste. Aici s-au născut frații Marcu, fiii lui Niculaie al Mitri, care vor ajunge în funcții importante în mai multe domenii: general de armată, profesor universitar, profesor, învățător emerit și director de școală
Așa era ulița copilăriei mele până mai demult. Un rai din care nu voiam să ies niciodată, o poveste care speram să nu se termine, cu personaje care îmi doream să fie nemuritoare. Era un zumzet continuu de bucurie, de iubire și de dor… Chiar și noaptea era mai înstelată deasupra uliței copilăriei mele. Așa mi se părea atunci și așa mi-o amintesc.
O caut acum cu lacrimi prin toate curțile și în toți oamenii care au mai rămas, de la primărie până pe malurile Oltețului. Oamenii mai sunt câțiva. Mai triști și mai tăcuți. Tăcută este toată strada și amintirile urlă în orice colț de curte. Copii mai sunt câțiva, singuratici, abia vorbindu-și, infectați peste putință de tehnologie. Biserica nu se mai vede, pentru că o nouă hală industrială a apărut între noi și ea, iar miresele nu mai udă, pentru că fântâna a secat și duzii din jurul ei au început să se usuce.
Cu sufletul cuprins de dor ajung la Olteț și mă așez pe nisipul din mijlocul lui. Aud parcă de niciunde:
– Ai venit înapoi…Și totuși simt că nici tu nu mai ești la fel!
– Ai putea să îmi aduci înapoi prin apele tale tot ce mi-ai luat?
– Apa trece prin albia râului o singură dată!
Tăcere…. Atunci am știut că ulița copilăriei mele, copilăria mea toată a devenit doar o amintire, așezată pe un raft al sufletului meu, de al cărei dor nici praful nu se poate așterne și doar moartea îl va mai putea vindeca.