leru-i ler, lujer de crin
pe la curtea ta mai vin

să te-ntreb de trei ori șapte
de mai suntem unu-n toate

de ți-e sufletul lăută
tot din țeavă de cucută

de mai dormi tot lâng-o stea
cu pernă inima mea

de-ți mai saltă țâțele
tot zglobii, ca mâțele

de-ți mai petreci ziulica
tot prin pădurea Bercica

de ții calea dorului
tot în Dealul Bobului

de ți se-nfioară sânii
când te strig din Valea Stânii

de visezi că-ți petreci ora
tot cu mine, o, Debora

sau de-i altul care-ți stinge
viața ta de cânt și sânge…

spune tu, lumină dreaptă
mă visai când erai fată?

și-n vis ți-eram măr domnesc
sau doar un sterp lemn câinesc?

ți-eram eu o floare rară
buruiană ordinară?

un trifoi cu patru foi
biată salcie-n zăvoi?

o pară cu carnea bună
nemiloasă mătrăgună?

un crin cu flori argintii
mărăcine-n Blidării?

teiul meu din Valea Stânii
urzică-n poarta grădinii?

o fermecată lăută
numai de tine știută?

sau ți-eram doar o liană
încolăcită pe geană?