În dulcele vers clasic
catren
ninge fără tine… ochii tăi de scrum
boabe negre-n vie, pe coline,
sanie de lemn căutând un drum
pe cărările pierdute-n mine.
evocare
e iarba-n crâng, iubito, rămasă la genunchi
și-ți mai așteaptă talpa fugită în sanda,
săruturile noastre ce-n aer stau mănunchi
le-adună o codană, încet într-o basma.
vara iubirii noastre e’naltă acolo, încă,
deși e toamnă, plină,
cu vii care te-mbată,
sub cerul nostru, Doamnă
e liniștea adâncă,
nu-i niciun nor deasupra și zarea-i fără pată.
Ia un artist
într-o Slănină pitică,
sus, pe Malul cu livezi,
și sub via străbunică
păstorind parcă zăpezi
șade-un pictor nepereche
într-o casă ca un melc,
spiralat în frunza vremii
ca-ntr-o margine de cerc
domnu’ Vergulescu-n casă
te primește ca pe-un rege,
te invită doamna Gunka,
să refuzi e făr’delege
lângă ei uitată-i zgura
de pe viața noastră șuie,
ne iubește iar natura,
ea în inima ne suie
cel mai des le trece pragul
Nae, cel cu vorbe-alese,
versul lui sugrumă ștreangul,
mâna lui fată „mirese”
într-o urbe pezevenche,
sus, pe Malul cu Livezi
șade-un pictor ne-pereche
păstorind parcă zăpezi.