Clipe de neuitat și unice, când seara venea tiptil la Osica. Și nu pot înțelege decât cei care le-au trăit și simțit farmecul. În ceața albăstruie, când soarele asfințise ascunzându-se după Dealul Viilor, poarta mare era deschisă și din ulița colbuită intra încet carul tras de boi. Legănându-și capul, opinteau pe ultimii metri. Unchiul Vlad îi dejuga imediat. După o zi caldă și un drum obositor, venea răsplata binemeritată: odihnă, apă, fân. Câinii veseli săreau lătrând și li se încurcau printre picioare. Nu se temeau de ei, doar erau prietenii lor mai mari care trudeau la câmp și aduceau belșugul în bătătură. Boulenii îi mângâiau cu răsuflarea lor caldă. Mă duceam la ei și-i alintam. În ochii lor citeam oboseală și blândețe. Unchiul nu-i lăsa pe mâna nimănui, cu el plecau la câmp și veneau acasă. Carul se descărca a doua zi și boulenii se odihneau lângă el, în răcoarea nopții. Întotdeauna le-am considerat animalele cele mai truditoare și blânde. Când voi pleca în Eternitate, aș dori din tot sufletul să-i revăd lângă cei dragi.
Cei din casă ieșiseră și priveau bucuroși carul încărcat ce însemna belșugul casei. Și ca întotdeauna, aduceau pentru noi mere pădurețe, o pălărie de floarea-soarelui…Unchii mei dădeau „samă” bunicului : ce făcură, ce adunară… Intram toți în casă „la foc” unde pe măsuța rotundă ne aștepta mămăliga fierbinte, aburindă, tăiată cu ață, brânza, ouăle, laptele… După ce ne închinam începeam să mâncăm. Umăr la umăr, în jurul mesei, ca un zid puternic, alcătuiam unitatea familiei. Era liniște, mulțumire. Mâncarea era simplă, sărăcăcioasă, dar foarte gustoasă. Mai târziu am aflat că, fără să ne dăm seama, suntem conectați la acea putere a pământului prin blidele de lut din care mâncam. Lut sfințit de moșii noștri, ce au iubit și iubesc acest pământ. Tot cu lut se spoiau „podelele”. Ținea de cald iarna și răcoare vara.
După ce se termina masa, ieșeam toți la poartă, cu vecini, rude și prieteni. Când boulenii rămâneau peste noapte în bătătură, unchiul Vlad dormea în prispă, dorind să fie aproape de „băieții” lui. Iar eu îmi făceam loc lângă el. Până să adoarmă, Tica îmi arăta pe bolta cerului stelele, cu numele lor. Îmi vorbea despre Calea Robilor ce ducea în stepele Asiei. După ce adormea Tica, mă uitam la pârmacii din gard și mi se părea că unii au căciuli. Înfricoșată, mă băgam sub pătură și adormeam. Dar dimineața, întotdeauna, mă trezeam în patul meu din casă, străjuit de icoană, așa cum statornicise muma. Iar cuvântul mumii era lege! Pentru că oltencele noastre sunt muieri aprige. Alături de bărbații lor sunt și ele un stâlp al casei. Deșelate de muncă, arse de soare, când veneau de la câmp mai aveau încă putere să pună de-o fiertură și să-și hrănească familia. Câteodată erau arțăgoase. Însă voiau să fie toate așa cum trebuie în bătătura lor. Și să te fi ferit Sfântul să te iei de copiii, omul sau bătătura lor, nu te mai spălau nici șapte ape.
Răbdătoare, trecând uneori prin momente grele, când liniștea casei era în cumpănă, așteptau să vină zile senine, ținând cu dinții de vatra lor. Sâmbătă seara își îmbăiau copiii și îi îmbrăcau cu schimburi curate, spălate la Cheleștină.
La biserică se făleau cu colacii și pâinea cea mai rumenă, cu cea mai mândră ie și cel mai frumos tulpan. Mânuiau destoinice făcălețul, războiul de țesut, furca cu caierul și în vremuri străvechi, flinta. Își jeleau morții din suflet și erau neîntrecute a juca la nunți și botezuri. În această lume a satului am crescut în vacanțe, alături de copiii de acolo.
Osica a fost locul ideal pentru copilărie. În primul rând pitorescul specific al zonei, spațiul acela imens în care pendulau deal-vale, vale-deal; aerul curat, mâncarea naturală, sănătoasă, tradiții puternice venite din vremuri vechi, valori moral-creștine și oameni care mă iubeau.
Cu timpul, crescând, observam și înțelegeam tot mai mult. Când se săvârșea un ritual (pomeniri, slujbe) întrebam și mi se răspundea ridicând palma, grav și cu pioșenie: „Așa am pomenit din bătrâni, așa să faceți și voi, nu altminteri”. Și toate ritualurile păstrau o atmosferă de mister, respect față de Divinitate, de legile pământului, de cei duși. Când veneam la Osica simțeam că pășesc în alt tărâm, eram în „Dumbrava minunată”. Am învățat să iubesc animalele, florile, copacii, pe Dumnezeu, să mă bucur de ploaia ce trezea câmpul la viață și de recolta bogată
Îmi aduc aminte de toate boroboațele pe care le-am făcut râzând și fălindu-mă cu ele. Tot râzând mi le-am cărat în cârcă și … râd și acum. Când făceam câte o năzbâtie, normele educative și pedeapsa erau sistate în ziua respectivă pentru că eram UN COPIL la fel cu ceilalți și aveam o mumă iubitoare. Alergată de unchiul meu cu nuiaua, mă ascundeam în spatele mumii. Acolo, cu cea mai mare plăcere scoteam limba, mă strâmbam, râdeam și băteam din pumni dând cu tifla unchiului, adică: „sâc, sâc, nu mă bați”. Muma mă scotea basma curată, știind că la București încasam destule scatoalce.
Pot afirma că mi-am trăit din plin copilăria la Osica, am fost copil cât pentru șapte vieți. Cine nu și-ar dori așa copilărie? Știu că unii dintre dumneavoastră veți surâde trist și vi se vor aburii ochii la gândul copilăriei duse. Însă farmecul ei s-a cuibărit bine în inimile noastre și ne tonifică viața.