Dintre vechile meserii tradiționale care s-au păstrat de-a lungul timpului și care au făcut parte din viața economică și socială a comunităților rurale, cizmăria a început să-și piardă din utilitate odată cu apariția noilor tehnologii.
Încet, încet ele dispar fiind înlocuite de mașini performante, iar producția se realizează în serie.
Cizmarul este un artizan care face pe lângă încălțăminte și accesorii cum ar fi curele, chimire, genți, hamuri și reparații ale acestora.
Din aceste motive, păstrarea memoriei meșterilor cizmari și a universului lor profesional este foarte importantă pentru comunitatea noastră și de aceea voi reaminti câțiva dintre ei cu dragoste pentru meseria practicată în comuna Osica de Sus.
Unul dintre ei a fost Nanu C. Ion cunoscut ca „Boierașul”, născut în anul 1912. A învățat la Școala din Vale. La vârsta de 14 ani fratele său, Fănică, croitor în București, l-a luat cu el și l-a dat în grija unui meșter cizmar unde a învățat meseria.
Era un om foarte priceput, care a învățat foarte repede. La acea vreme bărbații, în general, se purtau cu cămașă și pantaloni, iar nea Ion când a venit de la București era îmbrăcat cu costum „nemțesc.” Atunci cunoscuta moașă Miti Dragomirescu a exclamat: „Ia uite, al dracului Ion, s-a făcut boiernaș – boieraș!”și de atunci a primit această poreclă. După ce a stăpânit foarte bine meseria de cizmar s-a întors acasă și a lucrat împreună cu tatăl său, Marcu Constantin, până la căsătorie, în casa de pe actuala stradă a Parcului, peste drum de fosta Primărie, unde se află casa în care a locuit Mișu lui Marcu, croitorul.
În anul 1939, după căsătoria cu Dumitrescu Elena s-a mutat în casa de vis-a-vis de Biserica din Deal. Și-a făcut atelier pe care l-a dotat cu cele necesare: „tejghea” albastră, mașină de cusut, tip cizmă, șanuri, calapoade etc. Fiind stângaci toate erau pe stânga. Lucra la comandă pantofi, cizme Bilgher, sandale, papuci pentru familiile de boieri ale vremii: Tache, Vladu, Oroveanu, doctorul Rapițeanu, pentru funcționarii Regiei de Tutun Vlăduleni, pentru preoții Ochescu, Mărculescu, Tîrcă și pentru consătenii săi. Era renumit pentru încălțămintea de calitate bună pe care o lucra. Pielea, talpa de talpă sau de cauciuc le procura de la oraș și erau de calitate. Marfa lucrată fără comandă o vindea la târg mai ales în Iancu Jianu, Tia Mare, Izbiceni precum și în târgul de la Osica.
În atelier era ajutat de fratele său, Nanu Jane, care a continuat tradiția după moartea sa. Fiind vestit ca bun cizmar a avut la rândul său ucenici pe Raicea Gheorghe – Gică al lui Pavel care ani de zile a lucrat la nea Ion, pe Gică Voinea, Nanu Jane, fratele și pe Crasan Ion.
Au continuat această frumoasă meserie nea Jane și nea Gică al lui Pavel.
Clienții erau mulțumiți de încălțămintea confecționată de nea Ion, cei mai fericiți fiind nepoții, Vali și Adriana care dormeau încălțați în prima seară, dar și nepoții de la București. Pe toți îi iubea în aceeași măsură. Doamna Dumitrescu Ana, fiica lui nea Ion, își amintește cu nostalgie de cărțile poștale pe care tatăl său le trimisese soției sale atunci când fusese concentrat la Odesa și pe care ei, copiii, le citiseră mai târziu. Erau emoționante ca și amintirile frumoase despre copilărie. A iubit meseria de cizmar și a practicat-o cu multă dragoste și dăruire. Îi plăcea să-și poarte copiii frumos cumpărându-le lucruri bune, de calitate, frumoase, fiind distins prin felul său de a fi. Din păcate s-a stins din viață foarte devreme, în anul 1976, la numai 64 de ani în urma unui astm bronșic. Atelierul a fost preluat de fratele său Jane, care a continuat să practice meseria de cizmar.
Nea Ion a fost foarte bun prieten cu nea Bebe, un alt bun cizmar.
Badea Gheorghe, cunoscut ca Bebe al lui Rică, s-a născut pe 29 iulie 1921 în Osica de Sus. A fost, deoarece astăzi, sufletul lui mare este sus în ceruri.
Școala primară a făcut-o în comuna natală. Rămas orfan de mamă la vârsta de 9 ani a trebuit să muncească de mic pentru a-și întreține frații, familia. Astfel după terminarea școlii primare s-a angajat ucenic la un meșter cizmar din Caracal unde a învățat meseria pe care a iubit-o și practicat-o până la moarte.
Părea un om tăcut, era discret, vorbea frumos, era cinstit, lucra foarte bine, pe bani puțini și era respectat de consătenii săi pentru calitatea lucrului.
Activitatea de cizmar presupune multă muncă, dar și dificultăți. Atunci când clienții erau satisfăcuți că nea Bebe le lucra ceva frumos, erau mulțumiți și îl recomandau și altor clienți și așa mai departe. Aceasta fiind cea mai bună reclamă pe care ți-o poate face clientul și de aceea tot timpul avea comenzi nu numai din Osica, dar și din alte localități.
Nea Bebe avea o mare pasiune – cititul. Deținea chiar și o mică bibliotecă din care citea mai ales cărți despre război, care-l fascinau cu eroismul personajelor. Cărțile și le cumpăra singur de la librăria din comună. Citea și ziarele vremii având o memorie foarte bună, mi-a relatat doamna Geta Duică, fiica lui nea Bebe.
Ucenicia a practicat-o până la vârsta de 20 de ani, când a obținut și „Cartea de lucrător” în acest domeniu, în 15 noiembrie 1941. Considerând că învățase suficient de multe lucruri despre meseria de cizmar s-a întors la Osica și a lucrat de acasă.
La plecarea din Caracal, meșterul cizmar la care-și făcuse ucenicia, fiind mulțumit de prestație i-a dat drept simbrie pentru munca bine făcută o mașină de cusut încălțăminte, mașină care astăzi are peste o sută de ani și se află la loc de cinste în casa familiei Duică, Geta și Mihai. Având o mare valoare sentimentală pentru Dana, nepoata lui Bebe a lui Rică cum îi plăcea să spună, mașina de cusut încântă privirea și se bucură de aprecierea tuturor celor care le trec pragul casei. Mulțumim Dana, pentru o așa bijuterie!
Pe 10 martie 1942 nea Bebe a fost încorporat la Centrul Militar Caracal, iar pe 12 martie 1942 a fost repartizat la Regimentul 7 Grăniceri din Sibiu. Aici a satisfăcut stagiul militar până în iarnă când aflându-se ce meserie frumoasă practica și câtă nevoie era pentru armata română aflată în război a fost mutat la Garnizoana din București unde și-a făcut cu responsabilitate meseria până la terminarea războiului. Ca să ajungă la București, a plecat pe jos din Sibiu, a traversat munții și după trei zile de mers a ajuns la Osica de Sus. După ce și-a uscat hainele acasă a pornit din nou la drum, spre București.
În anul 1995, președintele Ion Iliescu i-a conferit „Medalia Crucea Comemorativă a celui de al Doilea Război Mondial 1941-1945 pentru serviciile militare aduse statului român.”
După satisfacerea stagiului militar (terminarea războiului) s-a întors acasă și a continuat să lucreze pe comandă pantofi, ghete, cizme, sandale, papuci pentru bărbați, femei și copii, dar repara și încălțămintea deteriorată,o „pengelea”.
Folosea piele de calitate bună pe care o aducea de la Sibiu. Încălțămintea croită și cusută de mâinile lui dibace concura pe cea realizată în fabrică.
Din anul 1973 s-a mutat la Cooperația de consum din Osica de Sus, și a prestat servicii de cizmărie până la pensionare. După pensionare a continuat să lucreze de acasă bucurând oamenii cu încălțămintea frumos lucrată. I-a plăcut atât de mult meseria de cizmar încât a pus în ea pasiune și multă dragoste.
La rândul său a avut ucenici care au încercat să-i calce pe urme: Marin Manicea (al lui Niculăiță), Nicu Badea și Gigi Begeacă zis „Petecarul”.
A murit discret în ziua de 8 septembrie 2012 la fel cum trăise, nobil ca și meseria pe care o practicase.
Nea Marin Manicea s-a născut la 3 octombrie 1935 în Osica de Sus. A învățat la Școala primară din localitate. Fiind al doilea copil al familiei Manicea, a fost nevoit să lucreze de mic ca să-i întrețină pe ai săi. A intrat ucenic la nea Bebe. O perioadă a lucrat și la Cooperativa „Unirea meșteșugarilor ” din Caracal ca cizmar, după care în anul 1974 s-a angajat la Regia de Tutun Vlăduleni, iar în timpul liber repara și încălțăminte pentru consăteni.
Cizmari buni cu dragoste de meseria practicată erau nu numai în Osica de Sus, ci și în satul Greci. Foarte apreciat atât de clienții cât și de consătenii săi a fost Cercel Constantin născut în anul 1924. A învățat la Școala primară din satul natal. Ucenicia a făcut-o la Slatina în atelierul de cizmărie al lui Năstase Oprea de pe strada Lipscani unde își începuse ucenicia și Nicolae Ceaușescu. Patronul atelierului „era un om bun cu mare prestanță” îmi relatează Gabi Trecere ,fiica lui nea Costică. Clădirea se află și astăzi pe strada Lipscani, în centrul vechi al orașului Slatina.
Stagiul militar l-a efectuat la București unde a lucrat ca cizmar confecționând cizme Bilgher pentru armata română. După armată a lucrat o perioadă în Caracal ca cizmar la o cizmărie din centrul orașului unde executa încălțăminte pentru armată, dar și la comandă, încălțăminte de lux care concura pe cea din fabrică. Apoi din cauza navetei s-a mutat la Osica de Sus prin anul 1967 și a lucrat în cadrul Cooperației de consum până la pensionare. În paralel lucra și acasă, în Greci, pantofi, sandale obișnuite, dar și cu talpă ortopedică, cizme, papuci precum și hamuri pentru cai. Procura pielea precum și talpa de talpă și cea de plută de la Corabia și Mediaș. Singur croia și confecționa pantofi cu ramă cusută la mașina Singer pe care o deținea. Realizarea unui pantof a necesitat în primul rând creativitate, dar și numeroase abilități tehnice din partea unui meșter de a cărui pricepere depindea calitatea produsului final. Și Constantin Cercel le deținea din plin. De aceea dăscălimea din Greci era foarte mulțumită de încălțămintea durabilă și bine lucrată de el. Dintre ucenicii săi poate fi amintit Micu Constantin, zis Rusu.
„Abia așteptam primăvara pentru sandalele frumos colorate pentru Paște, pe care ni le făcea tata mie și fratelui meu”: „Când ni le termini?” îl stresam, dar nu se supăra, îmi povestește Gabi, fiica lui nea Costică.
Era un om bun, cinstit, corect, îi plăcea curățenia și era foarte muncitor. Deținea stupi și creștea multe păsări. Avea și o motocicletă care -l ajuta să se deplaseze mai ușor. Inima lui mare a refuzat să mai bată oprindu-se pe 7 martie 2003.
Nobilă odinioară, dar mai ales bine plătită, cizmăria este acum pe cale de dispariţie. Nici câştigurile nu mai sunt ca înainte, când salariul se ridica undeva la nivelul celor care deţineau funcţii de conducere.