Că Marius Sebastian Dumitrașcu este un munte de sensibilitate și hărnicie cărturărească, știm bine cu toții. Ne-a convins deplin prin cele scrise și publicate până în prezent. Era inevitabil să scrie și versuri. Acesta este cred debutul poetului M.S.D. într-o revistă. Nu știu dacă va persevera pe drumul poeziei, se vede limpede că are mulți pași de făcut, multe lecturi de asimilat, pentru atingerea nivelului de expresie al unui autor nou, modernist. Deocamdată, se situează la începuturile liricii noastre tradiționaliste și scrie cu o voce și bagaj cultural de atunci, contemporan cu V. Alecsandri, când Eminescu abia se năștea iar până la marii interbelici racordați la poezia europeană mai aveau să treacă decenii. Îi urez un parcurs cu lecturi norocoase, împlinire cu multe satisfacții, până la a deveni – absolut necesar la un poet – el însuși, cu titlu unanim recunoscut, proprietarul vocii sale unice în literatura de mâine. Ar merita efortul, însă – trebuie să-l avertizez – ușor nu e! (M.D.)

La poarta curții străjuite

La poarta curții străjuite
De pruni și crini și bolți de dor,
M-așteaptă un bătrân cuminte,
Cu ochii plânși și pas ușor.

Mi-l amintesc din alte timpuri,
Înalt, puternic și glumeț,
Bunicul meu mâncat de chinuri,
Și uneori petrecăreț.

Prin neaua ninsă peste stradă,
Mă lua pe sanie, fugea
La cârciuma din colț de altădată,
Să-și răcorească inima.

Și mă-nvăța în fapt de seară,
Cu glas încet să zic și eu
Lângă icoana din perete,
Tu, Înger, Îngerașul meu.

Trecură anii ca o ploaie,
Eu prea departe am plecat...
Bunicul meu de dor se-ndoaie
Și stă cu lacrimi lângă gard.

Spre nesfârșirea străzii mari,
Se uită lung răz’mat de poartă,
Poate mă vede cum mă-ntorc,
Cum mă vedea și altădată.

Și am să vin, am să mă-ntorc,
Dar cine îmi promite, Sfinte,
Că voi găsi tot crini și pruni
La poartă – și-un bunic cuminte?

Tablou de toamnă

Se așterne peste curte ocean de frunză ruginie,
Cu miros de brumă rece la fel ca-n copilărie!
Struguri stafidiți atârnă-n bolta 
cea de mult culeasă,
Fum mărunt se ‘nalță iute, spre cer peste casa noastră.

E tăcere sus pe dealuri, prin zăvoaie și izlazuri...
Numai cârduri lungi de rațe străjuiesc plutind pe iazuri.
Și așteaptă ziua-n care va cânta privighetoarea,
Dulce cântec pentru Soare, când veni-va revărsarea!

Paznici mândri-n uși de templu, par în depărtări copacii...
Însă dezarmați de frunze, sunt cuprinși de dor... săracii.
Dor se simte și din ceruri, norii se adună iară...
Stau să plângă peste lume, rece... pân-la primăvară!

22 octombrie 2021