Această prezentare necesită JavaScript.

Frumusețea nostalgică a sobelor mă face să mă gândesc astăzi la oamenii care au participat direct la construcția lor, la cioplirea și mângâierea plăcilor, la chituirea și curățarea lor, până le-au făcut să sclipească în lumina rece a becurilor din încăperile unde își au locul sau în lumina caldă a soarelui ce pătrunde prin ferestre.
Scrierile istorice spun că primele sobe au fost construite cu mult timp în urmă, prin anii 1400. O îmbunătățire a lor avut loc la mijlocul anilor 1700 când sobelor clasice, făcute din metal pe vremea aceea, li s-au adăugat în focar pereți din cărămidă, care au ajutat la creșterea temperaturii și la o ardere mai bună. Și de atunci, acestea se află într-un continuu progres.
România n-a fost departe de această evoluție, astfel că de-a lungul timpului, sobele n-au fost doar mijloc de încălzire al căminelor. În timp ele au fost transformate în adevărate opere de artă prin pictura manuală imprimată pe cahlele din micile ateliere cu tradiție, dar și prin forma și culoare diversificată. Unele ateliere de teracotă din țara noastră datează chiar dinaintea Primului Război Mondial.
Despre apariţia sobelor în interioarele caselor româneşti, știm multe din cărțile de istorie sau din literatura clasică. Vatra de foc a fost dintotdeauana centrul vieţii familiale, în jurul ei gravitând diverse activităţi, de la cele economice, la cele spirituale. Masa pregătită la gura sobei, copiii roind în jurul ei, jucându-se și alergându-se, discuțiile lungi în aceeași atmosferă de poveste creează un tablou mirific. Soba transformă locuinţa într-un loc de tihnă, distracţie şi odihnă, în timp ce pe fereastră fulgii de zăpadă îmbracă natura în mireasă.
Primele sobe au fost făcute pe sistemul „orb”. Mai exact, soba are forma dreptunghiulară și are în partea superioară racordat coșul de fum. Dezavantajul acesteia era că o mare parte din căldură ieșea pe coș din cauza transferului termic de mică durată.
Avantajul era că în soba oarbă țăranul băga cocenii de la oi, de la vacă sau de la cal după ce aceștia le rumegau frunzele. În jarul cocenilor de floarea-soarelui se cocea cea mai bună pâine în spuză, făcută fără drojdie, care se mânca toată într-o seară de o familie cu părinți, bunici și copii. Cu brânză, ouă și murături țărănești.
După acestea au apărut sobele cu canele de fum denumite popular „fumuri”. În interiorul dreptunghiului, există un labirint pe care gazele arse trebuie să îl străbată înainte să meargă la coș.
Acum 100 de ani sobele au fost făcute din lut, din pământ, nisip și apă.
Ele erau construite manual de un număr mic de maeștri sobari, care erau pasionați de munca lor. Sobele erau construite cărămidă cu cărămidă, incluse fiind centrul refractar și pereții interiori. Construcția manuală a unei sobe implică un nivel ridicat de precizie, cunoașterea materialelor și munca în sine este o meserie cu reguli precise. Erau construite în mod tradițional folosind numai trei feluri de material: pământ galben de carieră, nisip… și apă. Cărămizile de pământ ars ale sobei nu erau foarte durabile și astfel în 5-10 ani întreaga sobă trebuia refăcută. Aceste sobe au fost plănuite pentru încălzirea unei singure camere.
Ele se văruiau în fiecare primăvară în săptămâna Paștelui, după care nu se mai făcea focul până în noiembrie când iarna următoare bătea la ușă. Între sobă și perete exista un loc de maxim 70 cm lăsat pentru a se construi un pat micuț unde, de obicei, dormeau copiii. Spațiul dinte sobă și perete era locul care oferea siguranța părinților că micuțul lor nu va cădea noaptea și va avea suficientă căldură până dimineața următoare.
Sobele tradiționale din pământ au fost depășite de popularitatea sobelor din teracotă.
Teracota este materialul cel mai comun din care sunt făcute sobele în România.  Avantajul ei este oferit de aspectul plăcut pe care îl are, de multitudinea de culori, de forma deosebită pe care o putem da și de faptul că poate aduce dublă căldură atunci când este zidită între două camere. Aceste sobe pot avea formă de cizmă, cu plită atașată pe care se poate găti sau pot avea încastrate în ele cuptoare unde se poate coace pâinea. Cele mai moderne sunt mobile, cu sistem pe roți care pot fi manipulate ușor dintr-o încăpere în alta. Elemente originale de decor, sobele conferă interioarelor un aer aparte, un soi de intimitate din vremurile trecute. Nici sobele de teracotă nu au o viață veșnică. Ele trăiesc până la 20-25 de ani, perioada după care soba se poate reconstrui din propriile materiale de 2-3 ori când pot fi desfăcute bucată cu bucată, spălată fiecare placă și un meșter sobar priceput o poate face din nou, mult mai rezistentă decât una nouă care nu are același material din care este făcută cea veche. În funcție de construcție, intensitatea și corectitudinea folosirii, precum și de modul de întreținere, o sobă va însoți și încălzi generații întregi.
Părțile componente principale ale unei sobe de teracotă clasică pe 7 rânduri sunt: cupola formată din plăci și colțuri de cornișă (bordura de sus, care acoperă soba); rândurile alcătuite din plăcile mari și colțurile aferente; soclul cu plăci și colțuri (bordura de jos); burlanul care leagă soba de hornul de evacuare; ușa din fontă ; medalioane; etajere. Este de preferat ca soba să se facă primăvara ca să aibă timp să se usuce până toamna târziu când aprinzi focul în ea.
Și pentru că soba e indispensabilă în casele noastre unde clima nu ne permite să ne lipsim de ea din cauza iernilor aspre, fiecare gospodărie are nevoie de cel puțin o sobă. Aceasta a făcut ca în comuna noastră să apară și meșterii sobari. Probabil că generații întregi de sobari s-au perindat și pe la Osica așa cum în toate orașele și satele românești ei și-au construit o breaslă respectată. Sobarii au învățat meserie în familie și au transmis-o mai departe generațiilor viitoare. Primul sobar despre care am aflat că a existat în Osica a fost Lisandru lui Cuza, apoi cei trei băieți ai lui: Romu, Ion și Mita. Nea Lisandru lucra sobe din cărămidă. Nu știu dacă a apucat să lucreze cu teracota. Mai târziu, băieții lui au transformat plăcile de teracotă în obiecte de decor nu numai la Osica, ci și în toată țara, acolo unde găseau de lucru.
Nică al lui Maciu a fost alt sobar osicean. Nea Nică a apucat să lucreze și cu teracota. I-a învățat meserie pe băieții lui, Lilă și Mitică, ce lucrau împreună. Un alt sobar bun a fost tatăl lui nea Costică Tiglici. El l-a învățat și pe băiatul lui să facă ce făcea el. Dar nea Costică nu a făcut doar sobe, a făcut și case. La vremea lui era cel mai căutat meseriaș. Făcea echipă cu Mita. Erau buni prieteni și au lucrat împreună o mare parte din viață. Nicu lui Mocanu a fost un sobar foarte bun în Osica. A fost și veteran de război. Nicu și Gheorghe ai lui Aripă au practicat această meserie toată viața. Să nu-i uităm pe Mărin Ceacăr, Stelică al lui Cioc și pe Gheorghe Lole.
Prin anii 1980 o parte dintre meseriași, constructori de case, s-au specializat și în a face sobe. Astfel a apărut o generație nouă din care făceau parte Costel al lui Olaru și Marian al Calotesei. O parte dintre meșteri trăiesc și astăzi și se bucură de evoluția sobei sau de apariția centralei cu lemne, cărbune sau cu gaz. Marian al Calotesei a reușit să transmită și copiilor frumusețea meseriei pe care au făcut-o brațară de aur. La ora actuală foarte căutat este și Ion al lui Cute.
Mi-amintesc că imediat după Revoluție, a apărut la Osica godinul. O sobă din tablă de formă cilindrică, cu suport din 3 picioare din material metalic. În cămăruțele mici ale părinților noștri, cu un făraș de coceni se făcea cald numaidecât. Cred ca vreo 3-4 ierni așa s-au încălzit multe familii de pe-aici. Apoi l-au urcat în pod sau l-au dat la fier vechi. Ultima generație de sobari este cea de astăzi. Câțiva băieți muncitori, harnici și talentați, și-au luat viața în mâini de tineri. Au început cu construcția caselor, după care și-au lărgit sfera de activitate cu mult față de ce știau să facă. Acum fac sobe și nu doar clasice. Fac șemineuri, instalează centrale termice, fac instalații electrice și multe altele. Unii dintre ei construiesc case de lux nu doar la Osica, ci și case de vacanță la munte sau reședințe spectaculoase în orașe mari. Printre ei se numără și Florin al lui Foforici.
L-am întâlnit pe Florin la cineva în casă unde venise să pună două aplice electrice și l-am rugat să-mi povestească despre meseria lui dusă de propriile-i mâini la rang de artă. Cu mintea de inginer, de arhitect. Pentru că mie așa îmi place să-i spun: Florin inginerul.
Florin spune că nu l-a învățat nimeni meserie. Că după școala pe care a absolvit-o ar fi trebuit să fie electrician, dar n-a învățat-o la școală, ci acasă, când un așa-zis electrician nu i-a făcut ceea ce se lăudase că îi va face. Și el a desfăcut toate firele de la cap la coadă, le-a urmărit cursul și a făcut instalația din nou. Și a făcut-o foarte bine.
Tot așa a fost și cu soba: Băiatul unuia din cei mai buni sobari de la Osica a venit să-i facă o sobă, iar când a fost gata, Florin a constatat că soba era strâmbă. Și n-a ezitat s-o desfacă a doua zi și să înceapă s-o refacă. Plăcile de teracotă sunt sensibile, se pot fisura, pot avea crăpături prin care îți iese fumul din sobă. Cu ajutorul unor cuțite și ciocane speciale prin care a netezit, rotunjit și ajustat muchiile plăcilor, le-a potrivit așa cum a simțit el că este mai bine. Și i-a ieșit și frumoasă și dreaptă. Iar de-atunci, când face case sau când le restaurează pe cele vechi, încearcă să facă și instalația electrică și soba sau instalația sanitară ca să fie totul făcut de-aceeași mână. Face totul cu pasiune și e foarte atent la detalii, îi place ca la finalul lucrării să lase totul frumos și curat. Și niciodată nu face o lucrare la fel ca alta pentru mai multe persoane. Îi place să facă numai lucruri unicat.
Îmi spune trist că oamenii nu mai fac sobe. Mai face câte-o sobă pe an. Se cumpără centrale pe lemne, pe cărbune, electrice. Cei care-și permit să închirieze butelii mari au centrale pe gaz. Dar, cu toate beneficiile oferite de noile sisteme de încălzire, acestea nu au reușit să înlocuiască frumuseţea sobelor de teracotă, precum şi mirosul și atmosfera specială transmisă de acestea. Și chiar dacă la Osica viața sobarilor se termină aici, undeva departe, într-un colț frumos al acestei țări, Florin este convins că niște tineri încearcă din răsputeri să desfacă și să facă sobe ca să dea viață nouă acestei meserii nobile.

https://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2021/12/Sobe-lucrate-de-Florin-4.jpghttps://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2021/12/Sobe-lucrate-de-Florin-4-150x150.jpgGabriela IonescuARTE ȘI MESERIIFrumusețea nostalgică a sobelor mă face să mă gândesc astăzi la oamenii care au participat direct la construcția lor, la cioplirea și mângâierea plăcilor, la chituirea și curățarea lor, până le-au făcut să sclipească în lumina rece a becurilor din încăperile unde își au locul sau în lumina caldă...Osica de Sus