Un articol de Catrinel Roșu, profesor

În amintirea bunicilor mei, nea Paul şi tanti Geta Marcu

– Ia tu, tată, fata în căruță, că vrea și ea cu tine. Vin eu cu Didina pe jos.

Mai trase un fum plin și încă unul pe jumate, că ardea la degetul arătător și mă trase. Un picior pe roată și unul deja peste și gata, duceam calul să culeagă via. Era basmul vieții mele, erau pământul ușor udat și lipicios, erau strugurii copți și cântăriți din ochii lui mititei…mai era și pălăria lui nea Paul, sub care ascundea mereu nevoile și grijile.

– Tanti Getoooo, luași panerul? striga Didina lui Trana, cu fusta ei neagră cu flori mici.

– Luai, fata mea, luai!

Scârțâia ceva mereu, nu știam niciodată ce, că era căruța, că erau neajunsurile sau că era golul ce avea să fie. Întorcea mereu capul când treceam pe lângă, că acolo dormeau ai lui, acoperiți de iarbă și de ani…

Eu ca eu, mă acopeream cu frunze, mă scurgeam în rădăcini și țâșnea mustul vieții din râsul meu viu și copt. Nu știu a spune de ce, știu doar a spune clar și răspicat că râsul mi-a inundat copilăria. Și părul nepieptănat mi-a acoperit ochii plini de alergat după șopârle, spre calea ferată de la vie.

[…]

Râdea nea Paul al meu, râdea cu ochii și cu inima aia de-i bătea când ne lua în brațe și ne alinta anii nețesuți ai vieții ce avea să vină. Și a venit neîntrebată, doar s-a strecurat printre anii copilăriei ca un strugure rătăcit pe o potecă uitată de ani. De dus s-a dus copilăria tuturor, deși toți ne-am tăvălit în colbul uliței ca să nu…

– Cucule, nu mai plânge, fata mea, că strici ochii!

[…]

Într-o zi, mare și tot necoaptă fiind, tot tăvălindu-mă de plâns, am întrebat-o, refuzând alt răspuns… viața mi-e datoare și azi cu o singură virgulă!

[…]

Dă-te jos, ba nu te da. Era ultimul cules. C-au urmat altele, poate, dar acela a fost ultimul meu cules de vie. Se storceau înainte să se culeagă, se jeluiau frumos și se aruncau la poalele frunzelor ca să primească binecuvântarea linului, spre seară. Îi vedeam pălăria de departe. Era înalt, era frumos! Era carnea care mă legănase, erau mâinile coborâte de pe la icoane pentru mângâieri de câlți și era obrazul aspru și cutat! Ce frumos era, dumnezeiesc! Și aplecat și nins frumos, se făcea una cu brazda lui, aia de-o întorcea  când săpa via. Și se făcea una cu umbra nucului la amiază, ori cum fumul de-l sufla în sobă când fuma pe furiș.

– Gica doarme, tată?

– Doarme? Vrei?

– Hai!

Și începea să povestească ori să-mi cânte….

Cântă-mi, tatata^[1], și acum când mă ostenesc să nu te arunc în vreo lacrimă nouă… nu din aceea de o făceam eu să vină…Ci din asta crudă, nepoftită, rudă cu cea din bâlci…Și iar mi se urcă sufletul pe cruce, că mi-ai dat toate comorile lumii și că nu mi le-ai luat când te-ai strecurat iarna la Rai!

[…]

Trenul ăsta, vezi, tu, își are locul lui…mă duse azi unde nici cu gândul nu gândeam…Urât îmi e să mă dau jos…Mi-e frică. Tu să-mi răspunzi, chiar dacă te aud doar eu.

Toată copilăria am iubit poarta deschisă. Uite-o și acum, urlă la steag și suflă în lumânare! Hăulește în mine, mă despoaie și mă îmbracă în negru până la călcâie. Tatata. Un nume. Un tatuaj. Un suflu și doi ochi senini. Ți-am căutat ochii în toţi oamenii lumii! Blând ai fost până i-ai închis.

– Pauleeee! Atât auzeam. Paule și atât.

Știam precis, vorba ta, că te-ai dus ca să nu te mai doară. Până aici înțelegeam și acceptam. Mai departe, bunule, dragule, mai departe, toate erau reci. Mai departe nu mai era ceva de venit. Era de stat, de ascultat, de suportat. Totul căpăta proporții. Eu…eu cred că puteam. Însă ce vedeam în jur era sfâșietor. Tot și toate muriseră odată cu tine. Veneau pe rând toți legănații pe picioare și atunci simțeam că aș da toată durerea surdă a cărnii pe un cules de vie. Fiecare plângea mortul lui, copilăria lui, amintirile lui .Eu eram în toate. Eu credeam că ești nemuritor. Și atunci am văzut-o separat de tine. Atunci am înţeles că era ce erai tu și că era tot prin tine. Dar separat, Doamne, separat rămăsese din ea o urmă a copilăriei tuturor.

– Ce-ai făcut?

Fiecare și-a exprimat durerea cum a știu ori nu, iar ochii mei voiau să nu se mai întâmple pe rând, însă pentru mine a rămas un singur vinovat ….trenul ăsta de 6, care mie mi-a luat ce nu voiam să-i dau…mi-a luat colbul de pe tălpi când m-a dus la școală și mi-a luat ochii tăi și tâmpla-ți ninsă când am avut curajul să te cred nemuritor.

– Coboară, fata mea, că te îmbolnăvești!

Ce frig îmi era! Ce mai vrei să iei cu tine? Nu-ți mai dau nimic! Nu că nu vreau, ci că nu pot! Că nu mă lasă poarta asta de cimitir și nici lespedea asta urâtă ,care aduce a sfârșit de patimi!

– Nea Paule….Paule….Tăticule….toate vocile lumii se adunaseră într-un singur nume….toată tânguirea neamului se pusese contra firii, acceptarea nu cunoștea marginile durerii și nici nu era potrivnică firii omenești.

Când înmormântezi corpul, urli a nebunie și te zbați cu legea firii! Când te salți dimineața, râzi a delir. Apoi se așterne liniștea. Și se scurg ani și amintiri de atunci. Te așezi lângă sobă și încerci să cânți ușor.

– Paule, Paule!

Ziceai mereu… Cucule, mă duc în toamnă, când dă via lui în copt. Mă duc să îi duc struguri și nuci! Paule, Paule… Am râs și am plâns în același septembrie.

Același scârțâit… O ploaie măruntă, din aceea care intră omului în oase. Mie îmi intra. Pe tine te-am acoperit.

– Cine e? Pă cine mai aduci, nea Ioane?

– E tanti Geta, fă. Săraca… și ștearsă ochii cu mâneca de la haină.

Tot nea Ion îi făcuse și ei toate cele pe la groapă, ba cu plâns, ba cu Dumnezei la nea Victor, că prea se sprijinea în rangă când era de ridicat placa… Și uite-l și pe al lui nea Paul.

– Hai, nea Paule, că vine și tanti Geta acuși.

A venit. Nu s-a grăbit. A venit târziu, încet…

– Las-o, nea Ioane, s-o mai văd și eu o dată, că o știu de când trecea cu nea Paul de braț la vie. Și nea Paul ridica pălăria când ajungea la poarta la cimitir, că acolo dorm toți ai lui.

Pentru mine era frumoasă! Era liniștită, chiar și așa, rece și cu ochii închiși, cu mâinile tari și împreunate, cu buzele strânse în rămas-bun și gata să coboare!

Atunci am bătut iar din picioare.

– Cucule, fata mea, înghețași! Tată, ia fata lângă tine până termin de prăjit. Era abur pe geamul de la sală, mâzgăleam mereu pe el și râdeam.

– M-a tras azi, gata, m-a tras. Aveam o cățea, Laica, nu o mai lăsase tatata să se mărite, o păstrase pentru mine, ca să mă tragă iarna cu sania. Și a învățat. Și iarăși toată lumea iernii era a mea, eu o troieneam pe dânsa, mă lăudam că eu îi spun când să vie și când să plece și ce să facă cu flăcăii țurțuri de care nu se îndura tatata să se atingă, de frumos ce mi se părea mie că stăteau seara de pază pe la geamurile noastre.

– Hai să le dăm jos! Mai ești?

– Mai sunt, tatata. Îmi mai pui? Sunt înghețată sloi, dar m-a tras, gata, știe, să n-o mai legi.

Râdea și strălucea și el, flăcău trecut prin sania iernii, păzitor de vise troienite și de gânduri pe furiș. Mirosea a frunză uscată de nuc.

– Hai, vino să te încălzesc!

Și avea o căciulă de miel, cu care mă aștepta sub plapumă și în care îmi ascundeam picioarele veșnic neobosite, îmi spunea să mă culc pe o parte, îmi sufla pe spate cu căldură și simțeam facerea veșniciei in fiecare clipire a ochilor lui blânzi. Bunicul meu a făurit iubirea, i-a pus miros din toate anotimpurile și i-a strecurat albastrul din ochii lui, ca să se încline cu recunoștință pentru toate zâmbetele pe care le-a primit.

– N-auzi că mi-e frig? Nu vezi că mă plouă? Mamama^[2], tatata??!

N-are cine… Doar pustiul ce rămâne după ce tragi poarta după tine. Stau. Strig. Iar stau un pic. Urâte mai sunt lacătele. Încuie nume și limbi. Mai îngân un nume, pe al doilea… Niciunul nu răspunde.

– Gigule, îi e fetei frig!

– Paule, suntem prea reci… vine fata cu căldură, cât o mai veni și ea!

Cucule, pasăre sură, cuc…

---

^[1] Apelativul pe care îl foloseam în copilărie pentru Paul Marcu, bunicul din partea mamei

^[2] Apelativul pe care îl foloseam în copilărie pentru Geta Marcu, bunica din partea mamei