Un articol de Mădălina Stângaciu

Valentina Țîțu (Vanta lui Boacă) a fost soția lui Ion al lui Boacă, mama lui Bebe şi a Gabrielei, bunica mea, a lui Claudiu şi a lui Bobiţă. S-a născut la Osica în anul 1939 şi s-a căsătorit cu bunicul meu când avea 20 de ani.
Nu i-a plăcut niciodată să îi spunem bunica sau mamaie. Ea a fost MAICA noastră şi a întregului sat. I-a iubit pe toţi copiii care i-au trecut pragul, a hrănit toate gurile înfometate, a fost alinare pentru oricine își spunea oful și adăpost pentru sărmani. Și o făcea într-un fel atât de natural, încât nu aveai cum să nu o iubești și prețuiești.
Maica a fost comoara mea, iubirea vieții mele. Am acum inima sfârtecată, mă simt mai săracă, tristă şi sufletul gol. Au rămas bucăți din ea la Osica, în casa mea dragă, casa copilăriei mele, pe urmele pașilor ei și pe drumul spre cimitir. Acolo unde şi-a găsit, în sfârșit, odihna. A iubit Osica de Sus cel mai mult. La fel de mult cum o iubesc şi eu pentru că e locul copilăriei mele. Locul acela liniştit cum numai în povești există. Am avut o copilărie fericită, marcată de bucurii, de mirosul pâinii coapte pe vatră şi-al laptelui din tuci, de serile calde petrecute împreună cu vecinii la poartă, sub cerul plin de stele și, mai presus de toate, de iubirea nemărginită a ei.

Nu-mi amintesc să-și fi arătat vreodată afecțiunea faţă de noi, prin cuvinte. Dar orice gest mărunt: o farfurie cu mâncare caldă, o haină cusută cu mâinile ei obosite sau un simplu strigăt: “Mădălino, hai acasă, că ai înghețat”, erau dovada unei iubiri profunde, cum numai la o bunică întâlnești.
În copilărie mă trezea freamătul pașilor ei prin curte. De mii de ori se ducea şi se întorcea până la poartă, de când se iveau zorii şi până când ei apuneau. Avea grijă de animale, le făcea curat, uda grădina, mătura curtea, făcea brânza, spăla rufe şi ne pregătea mâncarea. În ochii mei de copil, maica a fost cea mai puternică femeie din lume. Şi a dovedit asta până în ultima clipă.

Muncea de dimineață până seara fără să se plângă, iar mâinile ei crăpate de trudă erau simbolul sacrificiului pe care îl făcea zi de zi pentru noi. Ea a fost stâlpul copilăriei mele. Și tot ea m-a învățat ce înseamnă răbdarea, bunătatea, modestia și respectul față de ceilalți.
Golul pe care ea l-a lăsat în urma ei nu poate fi umplut, iar o parte din sufletul meu s-a dus odată cu ea. Îmi va fi tare dor de ochii ei verzi care s-au stins triști de suferinţă, de poveștile spuse la gura sobei și de felul în care mă striga pe nume, cu acel glas pe care nu-l voi mai auzi niciodată.
Maica mea a fost și va rămâne cea mai bună și iubită femeie din lume.