Eroi căzuţi pe Frontul de Vest – 1945

Într-o epocă a globalizării, în care elevii români (viitorul ţării) sunt obligaţi să studieze evenimentele nefericite din trecutul altor naţii, iar istoria românilor tinde să devină o disciplină aproape opţională în programa şcolară, se cuvine ca periodic să aducem în atenţia cititorilor nume şi fapte ale unor români care n-au ezitat să-şi jertfească viaţa pentru patrie.
La 80 de ani de când lumea a scăpat – sperăm definitiv – de coşmarul nazismului, am ales să evidenţiez doi eroi adevăraţi care au căzut la datorie în luptele care s-au dus pe Frontul de Vest, după eliberarea ultimei brazde de pământ românesc.
Cele două personaje pot fi considerate legendare în istoriografia celei de-a doua conflagraţii mondiale, prin prisma faptului că motivarea participării lor la acţiunile militare s-a circumscris aceluiaşi ideal, chiar dacă unul era militar de profesie iar celălalt (o fată) era un om simplu fără pregătire militară.

General Gheorghe Avramescu (1884-1945)

Personaj legendar al Armatei Române, supranumit „războinicul de fier“, decorat cu cele mai înalte distincţii militare în cele două războaie mondiale.
Şi-a clădit cariera militară prin efort inteligent, a fost un exemplu de disciplină şi de umanitate, un militar veritabil, conştiincios, „excesiv de corect“, care nu ezita să ofere pâine adversarului învins şi să se opună agresiunilor împotriva civililor din teritoriile în care a dus bătălii. Era supranumit de către soldații săi „Tătuca“.
De numele generalului Avramescu se leagă eliberarea nordului Bucovinei în 1941, dar şi eliberarea nord-vestului Transilvaniei, la 25 octombrie 1944.
S-a născut pe 26 ianuarie 1884, la Botoșani, într-o familie de agricultori. Scoala primară şi liceul „A.T. Laurian” pe care l-a absolvit în 1906, le-a urmat la Botoșani. Ulterior, a urmat cursurile Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie de la Bucureşti, pe care a absolvit-o, în 1908, cu gradul de sublocotenent.
Ca ofițer a făcut o impresie foarte bună în unitățile în care a activat, avansând destul de repede în grade şi pe funcţii superioare.
A participat la campania din 1913 din Bulgaria (Al Doilea Război Balcanic) şi ulterior, la Marele Razboi, unde s-a evidenţiat pe câmpul de luptă din Dobrogea. Avea gradul de căpitan şi a luat parte la luptele de la Parachioi (Băneasa), Calaici, Mulciova (Abrud), Perveli (Moşneni) şi Muratan, unde a fost rănit pe 7 octombrie 1916 şi a fost evacuat la Brăila.
A revenit pe front pe 9 noiembrie 1916 şi a participat la bătălia pentru Bucureşti şi la asigurarea retragerii în Moldova, fiind comandant de batalion în Brigada 40 Infanterie. În Bătălia de la Mărășești a rezistat atacurilor inamice din zilele de 15 august și 2 septembrie 1917.
Pentru faptele sale, a fost decorat cu Ordinul „Coroana României“ clasa Ofiţer cu panglică de Virtute Militară şi la 1 septembrie 1917 a fost avansat la gradul de maior, apoi a fost trimis la Şcoala Superioară de Război.
În perioada interbelică a avansat constant pe scara gradelor militare: locotenent-colonel (1 aprilie 1923) apoi colonel (31 martie 1929) fiind numit provizoriu, la 4 septembrie 1939, la comanda Diviziei 10 Infanterie, iar la 8 iunie 1941 a fost înaintat la gradul de general de divizie.
La intrarea României în al Doilea Război Mondial generalul Gheorghe Avramescu era la comanda Corpului de Munte. S-a distins în luptele pentru eliberarea Bucovinei de Nord, în iulie 1941, şi a primit cele mai înalte distincţii militare româneşti şi germane: Ordinul „Mihai Viteazul“ clasa a II-a şi a III-a şi „Crucea de fier“ clasele II şi I şi „Crucea Germană” de Aur.
S-a evidenţiat în luptele de la Marea Azov, contribuind decisiv la înfrângerea Armatelor a 9-a şi a 18-a sovietice. A condus apoi operaţiunile din prima linie de la Feodosia şi a contribuit decisiv la cucerirea Sevastopolului în 1942. A eliminat cu o pricepere şi un curaj fantastice Divizia 109 Puşcaşi a Armatei Sovietice din capul de pod de la Balaclava.
La Simferopol, în septembrie 1942, la iniţiativa sa a fost înființată o cantină pentru hrănirea populației sovietice, denumită Cantina Românească, unică pe front, care a fost aprovizionată cu alimente cumpărate din banii ofițerilor Corpului de Munte, deoarece armata română nu avea permisiunea de a face rechiziții, fiind aprovizionată de germani. Cantina a hrănit zilnic, timp de un an și jumătate, la început 350 de persoane, ajungând repede la efectivul de 2.000 de copii, femei, bătrâni, invalizi și mari mutilați sovietici. Cu două ore înainte de a se servi masa, copiii învățau carte cu învățători sovietici.

Spre sfârșitul campaniei din est a organizat apărarea României în faţa contraofensivei sovietice.
După 23 august 1944 generalul Gheorghe Avramescu a fost numit comandant al Armatei a 4-a şi împreună cu noii aliaţi, a trecut la eliberarea nordului Transilvaniei.
Se distinge, apoi, în campaniile din Ungaria şi din Cehoslovacia şi este apreciat, cel puţin declarativ, de comandanţii ruși care-l bănuiau de legături cu inamicul și cu legionarii din Guvernul lui Horia Sima de la Viena.
În aceste condiții, sovieticii au decis să-l elimine.
Pe 2 martie 1945, Avramescu a fost chemat de urgenţă la comandamentul sovietic din oraşul slovac Divin, unde i s-a comunicat că va pleca cu generalul Nicolae Dragomir (seful lui de stat major) la Bucureşti, pentru a primi o funcţie deosebită. Cei doi generali au fost despărţiţi de ceilalţi membri ai delegaţiei care îi însoţeau şi au fost arestaţi. Din acel moment nu s-a mai ştiut nimic de el. Contextul arestării şi eliminării generalului Avramescu este unul controversat, avansându-se mai multe ipoteze, cea mai credibilă fiind aceea că deşi Regele Mihai ar fi dorit să-l numească prim-ministru în locul lui Rădescu, atotputernicul Vîşinski l-a impus pe Petru Groza.
Generalul Gheorghe Avramescu a murit pe 3 martie 1945, condiţii neelucidate. În documentele FSB se menţionează că decesul a survenit în urma unui atac al aviaţiei germane, care a surprins maşina în care se deplasa pe o şosea din Ungaria (A fost lovit de un glonţ în cap, prin parbriz – cum consemnează un raport al șefului NKVD). A fost aşezat într-un mormânt fără nicio cruce, piatră funerară sau alt însemn, în cimitirul din Soshalom, un cartier al orașului Budapesta.
În aceeaşi zi (3 martie 1945), soţia lui, Adela, era chemată la Sibiu printr-o scrisoare plăsmuită, pentru a se întâlni cu Avramescu. Era însoțită de fiica sa Felicia Sturdza și copilul acesteia, Paltin, de 11 luni. Soţia a fost arestată și deportată în URSS, de unde a revenit în ţară după 11 ani (ianuarie 1956), iar Felicia Sturdza s-a sinucis în dimineața zilei de 6 martie 1945.
Pe 23 octombrie 2000 rămășițele pământești ale generalului Gheorghe Avramescu au fost aduse din Ungaria în România și reînhumate, cu onoruri militare, în Cimitirul Militar din Cluj.
Generalul Gheorghe Avramescu a rămas în conștiința Armatei române ca un exemplu de militar competent și dedicat misiunii lui pentru Patrie. Jertfa lui îl așează la loc de cinste alături de ceilalți eroi ai Armatei române.

Sergent Elena Chiriţă (1917 – 1945)

La 30 noiembrie 1917 într-o casă țărănească cu cerdac în satul Suseni, din comuna Bogați, județul Dâmbovița, se năștea Elena Chiriță, fata care avea să scrie o pagină de glorie în istoria desfășurării celui de-al doilea război mondial.
În anul 1941, este angajată la Spitalul Militar din Târgoviște în cadrul personalului de serviciu, unde a rămas până în primăvara anului 1943, când s-a transferat la Spitalul de Zonă Interioară Nr. 303 din București. În urma absolvirii unui curs de Crucea Roșie, devine sanitară infirmieră.
În primăvara anului 1944, Spitalul de Zonă Interioară Nr. 303 a fost dislocat la Lipova împreună cu întreg personalul, astfel încât, luptele din Banat o găsesc lucrând în farmacia Spitalului de linie unde dovedește abnegație în îngrijirea răniților. După șase luni a părăsit spitalul în 17 septembrie 1944 și a plecat voluntar ca sanitară în sectorul Batalionului 1 al Regimentului 96 Infanterie, în zona Păuliş, unde se desfăşurau lupte grele, lăsând o scrisoare medicului șef, în care scria: „Am plecat pe front. Este nevoie aici de mine, dar e nevoie de cineva și acolo. Soldat Elena Chiriță”
Despre eroismul infirmierei Elena Chiriță, amintea într-o adeverință din 25 septembrie 1944, comandantul Batalionului 1 al Regimentului 96 Infanterie, maiorul Cristache Stănescu: „Se adeverește prin prezenta că domnișoara Elena Chiriță funcționează ca infirmieră sanitară benevolă în linia întâi de luptă a Batalionului 1, cu tot curajul și devotamentul, salvând vieți și pansând răniții, pentru care vă rugăm să o propuneți la Meritul Militar clasa a 2-a cu panglică de virtute militară, meritând cu prisosință această recompensă. A fost idolul soldaților și va rămâne nepieritoare în memoria lor. Batalionul îi aduce laudele cuvenite”.
Primul contact armat cu inamicul l-a avut în sectorul înălțimilor Bordu, când a tras prima oară în atacator, primind astfel botezul focului și devenind soldat luptător de prima linie.
Despre curajul și eroismul fetei din Bogați, amintește Alexandru Petrescu, care evocând luptele purtate de către Detașamentul Păuliș în perioada 14-20 septembrie 1944, spunea: „Dintre sutele de eroi ai acelor lupte, m-a impresionat într-un mod cu totul deosebit prezența unei tinere voluntare, pe nume Elena Chiriță. O fată, cu arma în mână, în primele rânduri ale luptătorilor”.

Elena Chiriță a insistat să fie înrolată ca militar combatant și astfel, la 12 octombrie 1944 s-a prezentat la Batalionul 1 al Regimentului 96 Infanterie. Elena Chiriță nu s-a dezlipit nicicum de armă și grenadă, strigând adesea soldaților: „Înainte ostași! Încă nu s-a născut glonțul care să mă lovească”.
La numai 3 luni de când era pe front, Elena Chiriță primise ca recompensă decorația Virtutea militară, clasa a II-a, alături de Meritul Sanitar, clasa a II-a și clasa I-a, iar la 30 noiembrie 1944, a fost avansată la gradul de sergent.
După eliberarea pământului românesc de sub ocupația fascistă, copila din Bogați, continuă cu același regiment lupta pentru eliberarea Ungariei. Prezentă unde era mai greu, cu vorbele încurajatoare ale camarazilor de arme ea a luptat dincolo de Tisa până la Budapesta.
În prima zi a anului 1945, în zona Forrasmajori, la periferia estică a Budapestei, Elena Chiriță, cu trusa de sanitar pe umăr și automatul în mână s-a prăbușit, în timp ce se pregătea cu compania căpitanului Camil Popescu să facă un nou asalt spre un cuib de rezistență între pârâul Rakoș și strada Kerestur.
Deși se afla în vreme de război, la 1 martie 1945, Elena Chiriță a fost dusă în sala de operații a spitalului din Arad, unde i-au fost amputate ambele picioare. Tragedia nu avea să se oprească aici, iar la 8 martie 1945, de ziua internațională a femeii, i se face a doua operație chirurgicală, unde, din nefericire, chiar pe masa de operație, inima „eroinei cu două codițe” a încetat să mai bată pentru totdeauna, după 2 luni de suferință.
Ca un omagiu pentru faptele sale glorioase de arme, Elena Chiriță a fost înmormântată în Cimitirul Eroilor din Radna, lângă ceilalți viteji ai detașamentului Păuliș, căzuți în luptele din defileul Mureșului, acolo unde ea primise focul pentru prima dată. Pe piatra de mormânt de la Radna, sunt gravate pentru eternitate: „Sergent Elena Chiriță, căzută pentru patrie în lupta pentru eliberarea Budapestei”. Post-mortem, pentru faptele de arme săvârșite de Elena Chiriță împotriva Germaniei naziste, statul român i-a conferit ordinul „Apărarea patriei”, clasa a III-a.

Surse: Documentarul elaborat de Asociaţia Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” pentru planul de timbre poştale 2025, Internet – Wikipedia, Eroii uitaţi: generali români morţi în al Doilea Război Mondial: schiţe biografice, Col. (rtg.) Remus Macovei, Editura Moroşan, 2024, pag. 113 – 123.