Era urgie. Nu mai știa de cât timp fugea, pe unde?…
Știa doar că trebuie să scape din acest iad și să ajungă pe pământ românesc.
Fugea… Și nu era singur. Erau mulți ca el. Disperarea, frica și în același timp îndârjirea îi transformaseră în roboți. Moartea le sufla nu doar în ceafă. Era prezentă peste tot și abia aștepta să-i înhațe. Era un avion, un tanc, un tun, o pușcă, o grenadă îngropată uneori sub talpă…
Unii mai norocoși urcaseră în câte un camion, alții ca el se bizuiau pe propriile puteri. La un moment dat a văzut că șoferul unui camion încărcat până la refuz cu soldați era din Osica. I-a făcut disperat semne cu mâna și timp de câteva secunde a sperat că se va sfârși calvarul. Însă camionul și-a continuat drumul în viteză.
Avea norocul că era încălțat. Alții rămăseseră desculți. Își înfășuraseră în jurul tălpilor pline de răni fâșii rupte din cămașa de soldat. Era obosit și flămând, dar trupul său asculta doar comenzile creierului: mergi fără întrerupere…, aleargă cât poți! Au ajuns în Delta Dunării. O parte din ei, în special cei care nu știau să înoate și-au făcut bărci de salvare: snopi din stuf și trestie. Alții printre care și el s-au aruncat drept în apă în încercarea disperată de a traversa mai repede brațul Dunării.
Fiecare lupta pentru propria-i viață. Povestea cum treceau avioanele pe deasupra și cum șuierau gloanțele în jurul lui. Nu mai știa ce se întâmplă cu ceilalți. În mijlocul apei era doar el, care înota cu disperare și care, când auzea avioanele dispărea sub apă. Din trestie își făcuse o „răsuflătoare” cu ajutorul căreia respira când era nevoit să rămână mai mult.
Călătoria multora dintre ei s-a sfârșit acolo, în brațele primitoare ale apei Dunării. El a avut norocul să scape. A ajuns la mal. Spre bucuria lui, undeva, pline de țărână și furnici a descoperit câteva coji de lubeniță pe care le-a mâncat cu poftă. Un adevărat festin la momentul respectiv.
Drumul l-a dus la casa unor lipoveni care l-au omenit: i-au făcut o ciorbă pescărească atât de bună „cum n-am mâncat în viața mea”, spunea el. Nu mai avea pe el decât lenjeria intimă, însă aceștia din puținul lor i-au dat câteva obiecte de îmbrăcăminte. Încălțări nu au avut de unde. Ne povestea că mereu și-a dorit să se întoarcă în acel loc și să le mulțumească iarăși, din tot sufletul. Viața însă l-a purtat pe alte cărări.
Ajutat de oameni de pe-acolo, mai întâi cu barca, apoi cu căruța, pe jos, dar nu cu trenul, după zile lungi, a ajuns la Lehliu. În gară a fost arestat fiind considerat dezertor. L-a rugat pe șeful gării să-l lase să dea un telefon la București, fratelui său, Gheorghe Drăgan, avocat. Cu acordul tacit al jandarmului care îl păzea a luat legătura cu Gheorghe și au fost puse în mișcare relațiile. A fost urcat alături de jandarmi în trenul care mergea la București. Murdar, desculț și aproape dezbrăcat îi dădea lumea de pomană.
Era și plin de păduchi așa că se simțea stingher și rușinat. Avea frisoane. Îi era din ce în ce mai rău.
A ajuns la București unde l-a așteptat fratele său, dar după ce a coborât din tren a leșinat. Făcuse tifos exantematic. A stat în spital o lungă perioadă, „bolile chemându-se una pe cealaltă”, dar a scăpat cu viață și de data aceasta. Povestea că îi căzuse părul tot și spre surpriza lui cel nou crescut era creț. Cât timp a stat în spital i s-a clarificat și situația militară.
Întâmplările trăite și povestite de Nicu Drăgan au fost puse în text de mine.

Notă: Corpul său era obișnuit cu efortul susținut, câteodată dincolo de limită. Când era elev la Școala Agricolă din Slatina fusese selecționat în lotul de juniori la box, sport pe care l-a practicat o perioadă și după terminarea liceului. Se antrena la INCA, sală ce se afla în locul unde astăzi funcționează magazinele din piața „Frații Buzești”.
A renunțat după un meci cu campionul Patriciu Milcoveanu. Se considera bun, dar abia atunci și-a descoperit adevărata valoare. „Am fost bătut măr. Mai mult, am simțit că i s-a făcut milă de mine, că directele erau mai reținute. Eram prea plin de mine atunci. M-a coborât cu picioarele pe pământ.”