General de brigadă (rtr.)
Grigore BUCIU
istoric, vicepreşedinte al Asociației Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”

Cântecul deșteptării noastre, devenit după 1990 Imn Naţional, s-a născut pe Câmpia Libertăţii, la Blaj, în timpul Revoluției de la 1848. Andrei Mureșanu a auzit îndemnul lui Avram Iancu adresat românilor de a se deștepta că sunt mulți precum „cucuruzii brazilor” şi a scris marșul revoluției – „Deșteaptă-te Române”. Anton Pann l-a pus pe muzică şi l-a cântat în Zăvoiul Rm. Vâlcii în același an. A început acţiunea preoților şi dascălilor de educare şi de pregătire a conștiinței naţionale pentru Unire.
Din multe motive, mai ales de natură conjunctural-politică, românii nu s-au putut „deștepta”, nu și-au găsit curajul, forța de acţiune şi mai ales momentul favorabil pentru a se uni.
Unirea cea mare de la 1 Decembrie 1918 este cel mai mare şi mai minunat dar pe care românii şi l-au putut face, în întreaga lor istorie. Acest lucru trebuie reținut de toate generaţiile, deoarece darurile se păstrează cu sfințenie şi se transmit prin moştenire celor ce vin. Mai ales cele clădite pe sacrificiu.
Românii au intrat în Primul Război Mondial din prima lui zi – 28 iulie 1914, la ordinul împăraților lor din Ardeal – Bucovina – Banat şi din Basarabia. România însă, ca entitate statală, a stat în neutralitate, spre mâhnirea regelui Carol I, care ar fi vrut să fie alături de germani în baza unui mai vechi tratat încheiat cu aceștia. Consiliul de Coroană a mizat pe Ardeal şi a respins alianța cu Puterile Centrale. A intrat în război la 15 august 1916, când prin sate se prăznuia Sfânta Maria Mare. Bărbații au rupt horele şi s-au dus cu entuziasm la război. Nu se ştia cine va câştiga. Era un risc asumat de Ion C. Brătianu, dar nu se putea altfel. Din neutralitate, România nu putea câştiga nimic.
Vrem Ardealul şi știm de ce îl vrem, era dorinţa exprimată public. Era o stare de spirit potențată şi de credinţa că Dumnezeu ne va ajuta să câștigăm, deoarece dreptatea era de partea noastră. Încercarea de asimilare a românilor, prin toate formele ei, prea durase o mie de ani. Era prea destul!
Guvernul Brătianu a dus ţara în război la momentul potrivit, dar nu era sigur că vom câştiga şi că Puterile Centrale vor fi învinse. Însă dacă era să învingem, a cerut Antantei garanţii că vom obţine Ardealul, Banatul, Maramureșul şi Bucovina – toate ținuturile înstăpânite de Imperiul Austro-Ungar. De aceea, înainte de a suna goarna pentru mobilizare, s-a încheiat un acord prin care erau stabilite aproape cu exactitate graniţele de nord-vest care înglobau toate teritoriile locuite majoritar de români. Cu mici excepţii, mai ales în ceea ce priveşte Banatul, acel acord s-a respectat prin Pacea de la Paris.
Nu putea fi vorba de Basarabia. Rusia țaristă era membră a Antantei şi semnase actul de la București. Nu puteai solicita unui aliat să-ți dea înapoi teritoriul furat în 1812, prin negocierile de război dintre Rusia şi Imperiul Otoman, nici cele trei judeţe sudice ale Basarabiei furate prin Pacea de la Berlin, după Războiul de Independenţă!

Însă minunea s-a produs. Basarabia a fost prima provincie istorică românească care s-a unit cu România, folosindu-se de împrejurările care favorizau acest act. Rușii, care aveau aproape un milion de oameni pe frontul din România, nu prea au luptat cu convingere, nu s-au implicat conform înțelegerilor nici în luptele din Dobrogea, nici în cele de la Mărășești sau de prin alte locuri. Ba mai mult, după revoluția din februarie 1917, soldată cu dizolvarea monarhiei, exilul familiei țariste şi lehamitea generalizată faţă de războiul, pe care poporul rus nu-l considera al lor, a intrat în rândul soldățimii microbul devastator al bolșevismului. Dezertările, refuzul de a lupta, nerecunoașterea autorității comandantului etc. au făcut ca frontul din Moldova să se rupă. Soldățimea isterizată, indisciplinată şi rebelă, pusă pe jafuri şi siluiri se revărsa peste Prut, în drumul ei spre patria răvășită de revoluții. Moldova obținuse în decembrie 1917 statutul de stat autonom, apoi independent. Ei, soldații, voiau să bolșevizeze totul. Sfatul Ţării a chemat, prin regele Ferdinand şi premierul Brătianu, ajutorul Armatei Române. A trecut Prutul generalul Ernest Broșteanu, care a făcut ordine, i-a dezarmat pe dezertori şi i-a trecut Nistrul, protejând astfel basarabenii şi avutul lor. Armata română, programatic nu avea voie şi nici dreptul să se amestece în politica moldovenilor. Moldova a devenit independentă prin hotărârea Sfatului Ţării, pe 24 ianuarie 1918 – ziua când pentru prima dată în istoria lor, moldovenii aniversau unirea înfăptuită de Alexandru Ioan Cuza. A organizat-o generalul Broșteanu şi s-a lansat ideea unirii cu România, ca unică soluţie de salvare a Basarabiei.
Rusia bolșevică forța nota să „înghită” tânărul stat, Kievul se pregătea şi el de cucerire, socotind că Basarabia îi aparţine. În aceste condiţii, singura opţiune era unirea cu România. De precizat că România de atunci era doar de la Focșani la Botoșani şi de la Carpați la Prut, fiind înconjurată din toate părțile de forțe ostile. Dar s-a făcut! Şi era într-un moment nefast. Armistițiul de la Focșani era înjositor. Pacea de la București devastatoare, soarta războiului nu se jucase încă, în acea primăvară când graniţele României ocupate de germani, coborâseră de pe crestele munților la poalele dealurilor subcarpatice din sud. Premier era atunci Marghiloman.
Dar istoria se mișca altfel decât credeau marile imperii, la începutul războiului. Victoriile de la Mărăști, Mărășești şi Oituz au fost foarte importante. Pe noi nu ne-au ajutat imediat, dar au contat la Pacea de la Paris şi au contat în economia generală a războiului. Germanii au fost nevoiți să disloce trupe în România, ceea ce a slăbit frontul din vestul Europei şi a dus în final la înfrângerea lor şi la victoria națiunilor care s-au desprins din marile imperii.
În toamna anului 1918, România a avut inteligența de a decreta mobilizarea generală, cea de-a doua, cu doar două zile înainte de a fi învinse Puterile Centrale, şi de semnarea armistițiului general. Ardelenii, prin fruntașii lor de excepţie, oameni cu carte multă şi gândire rapidă şi de perspectivă, au intuit oportunitatea momentului şi au acţionat impecabil. Iuliu Maniu, ofiţer în armata austro-ungară s-a întors rapid de la Viena la Arad, a făcut mobilizarea fruntașilor, a organizat Consiliul Dirigent, gărzile naţionale şi celelalte structuri românești de la vârf până în ultimul sat. Vaida Voievod, excelentul avocat care vorbea impecabil limba maghiară, era deputat în Parlamentul de la Budapesta. A prezentat în plen dorinţa românilor de a fi autonomi sau independenți şi a Ardealului de a se desprinde de Ungaria (care îl dorea într-o federaţie). Era să fie linșat de extremiștii unguri. Armata Română i-a obligat pe germani să se retragă din teritoriul ocupat printr-un ultimatum, înaintând în urma lor. A trecut munții, dar a stat departe de Alba Iulia – locul Marii Adunări, pentru a nu compromite ideea de exprimare plebiscitară liberă privind unirea cea mare. Minunea românească se întâmpla în cetatea în care Mihai Viteazul încercase cel dintâi o mare unire.
La fel făcuse şi Bucovina, provincia nordică condusă direct de Cancelaria Aulică de la Viena ca parte a unui ducat austriac. Flondor a jucat un rol crucial în organizarea actului unirii, în condițiile în care Ucraina pretindea că provincia românească îi aparţine.

Marea dorinţă a romanității s-a îndeplinit. Unirea însă trebuia apărată cu arma în mână de către oștire deoarece ungurii nu erau dispuși să cedeze Ardealul şi să-și demobilizeze armata, conform realităților evidente. Nici rușii lui Lenin nu erau bucuroși să piardă Bucovina. România unită de facto, dar neconfirmată de actele internaționale prin care se încheia războiul a trebuit să-și apere unirea cu arma în mână. Armata a apărat-o pe Nistru împotriva rușilor bolșevici, în nord împotriva bolșevicilor ucraineni şi în vest începând de pe linia Mureșului, împotriva Ungariei bolșevizate. A fost nevoie ca trupele române să desfășoare campania din Ungaria în 1919, să intre în Budapesta pe 4 august şi să alunge guvernul lui Bella Khun. Apoi, politicienii din delegațiile de la Paris şi de pe lângă delegații, au apărat-o la negocieri, în frunte cu Ion Brătianu, cu Alexandru Vaida Voievod, cu regina Maria şi cu întregul corp de diplomaţi şi experţi care ofereau argumente şi cereau respectarea dreptului istoric şi a celor convenite la intrarea în război. Eforturile diplomației românești au învins!
În concluzie, după intrarea cu entuziasm în război pentru eliberarea Ardealului, a urmat marea înfrângere, marele dezastru, retragerea în Moldova, epidemiile îngrozitoare, frigul, foametea, dar şi revigorarea armatei de către ofițerii din Misiunea Franceză, care au făcut posibile victoriile din vara anului 1917.
Dar nu era destul pentru împlinirea unirii politice. A fost nevoie de unirea administrativă, culturală şi de mentalități, de educaţie şi propășire socială. Toate foarte dificile, dar extrem de necesare.
Anul 1918, din primăvară (27 martie) până în iarnă (1 decembrie) a fost anul astral al românilor.