Catrinel Roșu
profesor

– Nea Ionaneeeee!!! Vineeee! Vine aia mare, cheamă-i mataleeee! Tanti Floareeee, cheamă-i că vine aia mare! Și venea uruind pe strada noastră, cu alaiul după dânsa, cu toți copiii satului, care o prindeau din Vlăduleni și făceau coadă până în Vale, la nea Ion țiganul, ca să prindă loc la desfăcut. Dacă desfăceam cu ei, ne lăsau să ne dăm la probe. Cum om fi supraviețuit noi unei copilării în care nu exista nici urmă de protecție, nu se născuse frica, cred că habar nu aveau bunii, dragii de ei, ai tuturor, că oricare am putea ajunge frânți în două, pe puțin, când ne puneau bâlcenii să ne urcăm în tiribomba mare cu lanțuri, ca să îi facem proba, să vadă dacă ține. Chiuia Valea de noi, ai oricui am fost, vorbeam aceeași limbă și ne scăldam sub același soare. Și cu cât ne înălța, cu atât găseam mai multe sensuri noi ale copilăriei. Aveam difuza impresie că mi se așterne la picioare toată Valea Oltețului, când uruia motorul și bâlcenii vedeau că a mers. Se amestecau în anii mei, vreo 6-7, toate crengile zăvoiului, toată iarba nepăscută și toate gâștele care zburau puțin și zgomotos când chiuiau copiii luncii de drag și de nesaț. Dă, Doamne, verdele câmpiei aceleia să aducă an de an bâlciul copilăriei în inimile oricui s-a suit în tiribomba mare ori a mâncat vată pe băț și a adunat lunea bețișoarele de înghețată după ce magia s-a încheiat. Dă, Doamne, veselia copiilor de atunci, adunată toată în tălpile lor goale, înmuiată în sufletul lor curat și descântată de chiuitul lor în tiribomba mare. Or mai fi, nea Ione, urmele lor pe Vale? Or mai fi, nea Ioane, vreodată în astă lume întoarsă pe dos, inimi negre de smoală care să te facă să rupi pământul de-l calci fiindcă niciodată n-a mai fi așa frumusețe în chipurile vii?
Între întrebare și răspuns se adună seceta cuvintelor nerostite, înăbușite de lacrimi și săltate-n zare, ca de lanțurile tiribombei, până la cumpăna anilor aceia ce zburară ori zburdară, ori fuseră mieii câmpiei noastre ori fuseră anii copilăriei tuturor. Niciunul nu avea alt gând, niciunul nu avea alt dor ori altă grijă, dar cu toții aveam același paradis, aveam Oltețul și cu valea lui, aveam malul mic și malul mare, aveam barca lui nea Niculaie, de prindea pește la răgălie și-l mânca fript, barca aceea care a fost și vas și punte și arșiță, de trecea oamenii cu ea pe malul celălalt, când venea Oltețul mare. Inunda și toată Valea în unii ani, că așa voia el, n-avea legi, avea doar maluri în care săpa nervos și cu spume pe care le dezmierda clipocind, când sfârâia iulie peste iarba uscată și prin mărăcinii catârilor.
Nu-i număr, căci îi vreau păstrați fără socoteală. Și-i spun de dragi ce mi-au fost. Și mă umplu de aerul lor prăfuit ori nins oricând mă trage gândul înapoi, la mine pe stradă, pe linie, pe uliță, la nea Paul în curte, unde gardul acela stătea mereu să cadă, unde casa se cojea, îmbătrânită de la an la an, nucul se mai apleca și el, să nu facă notă rea, iar fântâna niciodată nu păstra apa, zicea „tatata” (apelativul consacrat pentru tatăl meu) că are izvorul stricat.

– Are pe dracul, nea Paule, că în fiecare an aruncă copiii matale toți bolovanii în ea. La vară nu mai viu s-o curăț ! Victorele, dăduși de apă minerală? Întreba nea Ion când obosea. Era vorba lui, care însemna, am înțeles eu mai târziu, că trebuie să strângă sculele și să treacă strada spre atelier. Nea Ion stătea lângă noi, peste drum, și greu mi-a fost să știu precis care curte îmi aparținea mai mult…

– Lasă, Ioane, că se fac mari și nu mai aruncă! Și pe urmă n-oi mai fi nici eu și nu mai ai ce curăța. Am tot aruncat bolovani cu anii în fântâna bunicilor, cu gândul că dacă trebuie curățată, o să fie toți nemuritori.
Vino să o cureți, nea Ioane, trage anii vieții înapoi pe cumpăna fântânii, trage matale cu palmele goale de lanțul ruginit, umple-i ciutura de viață, dă-i matale veșnicia fierului, să mai dăinuie copilăria noastră desculță, cu nea Paul cu tot.”
Și strângeam monedele în palmă, sclipeau, precum am spus, erau comori prelinse cu zgomot din palma dreaptă și crăpată a lui nea Paul în mâna mea pătată de iod de la cojile de nuci culese prea devreme. Știam că o să mănânc înghețată, că o să mă umplu de vată pe băț pe față și pe părul veșnic nepieptănat și că, precum nu fusesem niciodată, o să fiu prima la lanțurile mari! Să mă dau cât vreau, cât pot, cât mă lasă soarele. Și soarele mă lăsa, oamenii erau de fel și chip, care mai de care mai avuți, veniți cu toate neamurile în căruțe. Lăsau caii la umbră pe sub vreun dud ori priponiți zdravăn în vreo latură de gard, cu găleata legată la căpăstru și cu apă de unde o da Dumnezeu. Mai cu seamă, de la Momeaua, așa i se spunea, nu știu nici de ce și nici de unde, dar așa o pomeneam eu când punea iarna cenușă pe derdelușul de la poarta-i ca să plecăm. (…)

Când am strecurat-o pe prima în palmă străină de negustor, habar nu am avut că a început sa se destrame ața copilăriei pe mosorul uliței de bâlci. Am dat-o cu poftă pe înghețată pătrată, ambalată ca untul, care se topea mai repede decât puteam eu mânca și al cărei gust nu a mai fost niciodată. A fost ultima înghețată cu gust. Patru mai aveam. Tot făceau ca zurgălăii, dar mai trist. Ele știau, eu nu. Eu aveam tălpile goale, inima plină de bătăi frumoase și ochii scânteietori și tot plini de joc și joacă.