„Trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri
Şi niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,
Pierdut e totu-n zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec!”
(Trecut-au anii, Mihai Eminescu)

Trăim traiectorial și visceral, sentimental și obscur pe alocuri, cu teamă de începuturi noi și nonconformiste, cu dorința unei eternități și cu graba unui timp neiertător ce se scurge amarnic și agale în defavoarea noastră, căci ce n-am da să-l oprim pentru câteva secunde, minute, ore și zile întregi? Ce n-am da să putem să întoarcem timpul nestatornic și să ne găsim din nou în mijlocul forfotei triumfale a tot ce am devenit, întreruptă însă de sunetul unui clopoțel, care anunța pe atunci începutul parcursului nostru ca oameni într-ale vieții, care anunța însăși clasa I?
Începe totul cu o călătorie în trecut care a durat mai puțin de un minut, acele câteva secunde în care îți trece toată viața prin fața ochilor în ritm rapid de parcă ar fi un tren accelerat care-ți flutură părul si paltonul în timp ce astepți netulburat pe peronul unei gări, să dai curs rutinei zilnice.
O idee împărtăşită la început de pandemie şi o întâlnire întâmplătoare între doi foşti colegi într-o zi de târg, face ca din ziua aceea totul să fie diferit: ecranul telefonului se luminează, se aude un clinchet, un nou grup whatsapp este activ – „Clopoțel 52”. Începe o nouă aventură, o călătorie în trecut, în viitor și mai ales spre sine. În acele câteva secunde în care dai curs invitației, reușești cumva să cuprinzi o jumătate de secol și toate amintirile care l-au animat.
Mulți au participat la întâlniri ale foștilor colegi de liceu sau facultate, însă puțini au auzit și chiar și mai puțini au organizat o revedere cu colegii din clasele primare. Nimeni nu s-a gândit că vom redescoperi prietenii adevărați din copilărie, când toate întâmplările vieții sunt pure și frumoase, fără încărcătura simbolică a anilor maturității.
Numele care încep să apară pe ecran sunt nume pe care poate nu le-ai mai rostit de prea mulți ani. Am împărțit împreună profesori geniali, teme pentru acasă, biscuiți, multe râsete, câteodată supărări și multe întrebări la care unii mai caută încă răspuns. Apoi, după absolvire, fiecare a mers pe drumul său. Pe unii, drumul i-a dus departe de locurile natale, dar mereu aproape cu sufletul, pe cei mai mulți i-a păstrat acasă, acolo unde au restituit comunității în care au crescut și s-au format, toate cunoștințele capacitățile și valorile lor. Fiecare în felul lui unic și prețios.
Începe reperarea tuturor colegilor, generația 1971-1975 prin țară și prin lume iar complicitatea căutării ne teleportează în timp, într-o clasă decorată cu flori, literele alfabetului, sunet de clopoțel și râsete de copil.
Emoția creștea din ce în ce mai mult și pe alocuri se transforma în teamă, aceeași teamă pe care am simțit-o și acum 50 de ani când am pășit pentru prima dată în clasa I, unde doamna învățătoare ne aștepta cu zâmbetul ei cald și cu abecedarul pe bancă.

Clopoțelul a sunat din nou după 52 de ani, pentru noi, copiii de atunci, care am trecut pragul școlii pentru prima dată, sub privirile plânse ale mamelor și sub zâmbetul cald al doamnei învățătoare Trecere Tudorița, zâmbet peste care au trecut mulți ani, dar care a rămas la fel de drăgăstos. Precum puişorii pe lângă cloşcă, ne-am adunat de prin ţară: din Bucuresti, Pitesti, Timisoara, Slatina, Osica sau din Italia, virtual, mulţumită tehnologiei.
Pentru zece dintre colegi (unii dintre ei ni s-au alăturat pe parcurs), clopoțelul a sunat în ceruri, dar amintirea cu noi toți, împreună, va rămâne vie în inimile noastre, pentru totdeauna, reprezentând debutul unui vis propice, al unei speranțe futuriste asupra existenței noastre.
Când trecutul bate la ușă te constrânge să îți pui toată viața în balanță, să tragi o linie și să analizezi daca parcursul a fost cel visat. Dar visul este o dimensiune îndepărtată ca și poveștile care ne-au legănat copilăria, este personal, subiectiv și este doar o continuare a vieții pe paliere preferențiale. Adevărata existență este palpabilă și imperfectă, cu bune și cu rele.

Ne-am regăsit astfel, după mai bine de 50 de ani, cu chipurile schimbate de trecerea anilor, în aceeași școală ce ne adăpostea odată sufletele naive de copii și așteptați la fel de înduioșător de învățătoarea noastră, a cărui chip a fost traversat de greutățile vieții, dar a cărei frumusețe interioară nu s-a lăsat atinsă de trecerea ireversibilă a timpului. Doamna Trecere ne-a primit așa cum ne primea cândva, călduros și cu o sclipire de milioane în ochi, iar cu emoție în glas și în suflet, a strigat catalogul clasei I a anului 1971, în același mod în care o făcea la fiecare început de zi. Ne-am spus fiecare în câteva cuvinte povestea vieții de la despărțirea noastră când eram doar niște copii de 14 ani și până la reîntâlnirea noastră de acum. Ne-am lăsat purtați de val în ziua întâlnirii și de multe îmbrățișări străbătute de dorul unui timp trecut. Ne-am despărțit când eram niște copii de 14-15 ani si ne-am întâlnit peste 43 de ani!!! Oameni adulți, cu copii realizați şi chiar cu nepoți.

Ne-am regăsit schimbați de trecerea timpului, însă a fost o revedere inedită, mult prea scurtă pentru a putea să rememorăm toate amintirile minunate ale copilăriei, să povestim despre parcursul vieții fiecăruia, despre familii și, unii, chiar despre nepoții lor care sunt la vârsta pe care noi o aveam la începutul anilor 1970.
Generația noastră a crescut și a studiat în contextul unui regim politic diferit de cel de azi, context care fără nici o intenție de a-l contempla, ne-a stimulat să credem în sacrificiu, în munca susținută din greu atât individual, cât și în echipă.
De aceea, pentru noi întâlnirea aceasta, chiar dacă a avut loc după atât de mult timp, ne-a dat senzația că parcă nu ne-am mai văzut de ”ieri” când ieșind pe poartă, am spus sărut’mâna mamă, sărut’mâna tată și ne-am întâlnit cu toții în curtea școlii de unde am pornit pe drumul fără întoarcere al cunoașterii, al prieteniei, al omeniei, al devenirii, alături de doamna noastră învățătoare pe care frumusețea și noblețea spiritului au purtat-o pe aripi în această lume făcându-i lină și demnă onorabila vârstă de 93 de ani fiindu-ne alături cu aceeași căldură, aceeași iubire și aceeași privire duioasă în care parcă se oglindeau toate florile din lume.
A fost o zi frumoasa de primăvară, în care ne-am străduit să fim pentru câteva ore iar copiii din clasa întâi, uitând că au trecut anii (oare când / prea mulți), că acum avem griji, responsabilități, că ne apasă povara maturităţii, că ne doare ceva, că majoritatea și-au pierdut părinții ori pe alți membrii ai familiei.

Pentru fiecare dintre noi, această revedere a fost o gură de aer proaspăt, a fost o reîntoarcere a vremurilor bune, a fost nu numai o reîntâlnire colegială, a fost mai mult o întâlnire cu prieteni de demult, o întâlnire cu familia anului 1971. A fost exact ce aveam nevoie pentru a umple golul sufletesc marcat de dor și de nostalgia timpurilor vechi. A fost puțin, dar speranța ca ne vom revedea curând ne dă putere.
Pe alte meridiane, evenimentele şcolare se „conservă” cumva prin aşa-numitele „capsule ale timpului”, în care fiecare elev / absolvent pune câte ceva (o fotografie, un mic obiect de care se simte legat, un mesaj către generaţiile viitoare etc.) după care acea capsulă se închide în cadrul unei solemnităţi şi se îngroapă / zideşte într-un loc marcat din şcoală, urmând a fi deschisă de regulă după 50 de ani.
Noi nu am avut atunci o asemenea posibilitate şi nici nu ne-am fi putut-o imagina, însă acum, din dorința de a marca acest moment unic și pentru a le oferi următorilor elevi un punct de reper cu încărcătură emoțională, împreună cu actualii elevi ai clasei I şi cu doamna învăţătoare Marinela Călina, am plantat în curtea școlii, încărcată cu povești trecute și viitoare, un stejar – simbol de putere asupra timpului, de permanență, de stabilitate și durabilitate a educației asupra noastră. În fond, o „capsulă a timpului” vie şi la vedere. Am vrut să lăsăm un pic din rădăcinile noastre, din bucuria de a fi acolo pentru cei ce vin și l-am predat celor mici, care acum deprind „buchile cărții” în clasa I. Vor avea grijă de el, îl vor ajuta să crească și-l vor păstra verde pentru noi, ca simbol al eternității copilăriei. L-am botezat „Stejarul generațiilor viitoare”, la umbra căruia, peste mulți ani, vor lăcrima și ochii altor mame la începuturi noi de școală.

Şi pentru că nimic nu este întâmplător, exponenții celor două generații au fost colega noastră Ciocan (Constantin) Gheorghiţa /Guţa şi nepotul ei Constantin Maximilian – Ionuţ.
Mulţumim încă o dată doamnei învățătoare Tudorița Trecere pentru răbdare, implicare, dedicare, muncă și blândețe, doamnei Marinela Călina – profesor învăţământ primar, pentru disponibilitatea necondiționată şi implicarea în activitatea organizată de noi, doamnei directoare Mihaela Marin, domnului director adjunct Emanuel Nițu precum şi personalului didactic şi nedidactic din cadrul Liceului Teoretic „Ion Gh Roşca”, pentru receptivitatea la doleanțele noastre facând posibil ca acest eveniment sa aibă loc.

Gânduri şi impresii împărtăşite de
Raicea (Mitran) Maria, Radu-Gheorghişor Mioara, Calotă Romică şi Iacob Florian