Invitat: Marius Sebastian Dumitrașcu

Motivație

Osica noastră există, spun documentele, de peste jumătate de mileniu, dar o carte-mărturie despre memoria locului nu s-a scris. Vasăzică suntem o mare comună fără istorie scrisă.
Vă propun s-o scriem acum, împreună.
La drept vorbind, o piatră de temelie s-a pus cu Monografia editată în urmă cu câțiva ani. Aceea, lucrare excepțională, în parte științifică, în parte mai puțin, este un instrument de lucru util. Ce îi lipsește fatalmente oricărei lucrări de acest gen, dincolo de rigoarea unor informații, este sufletul, omenescul, memoria afectivă, povestea celor mai cu moț, de vază și bază, dintre osiceni. Reprezentativi, în sensul că le pasă de comuna lor, că, pe unde se află, la baștină sau la zeci-sute-mii de kilometri, nu și-au făcut de râs obârșia, ci dimpotrivă. Și uite, acum, sunt chemați, în fine, să-și înșire povestea „proprie și personală”, cu sau fără pic de umor, despre viața lor rostogolită din satul în care văzură lumina zilei.
Exact asta e Osica de Sus: suma identităților celor ce au văzut lumina zilei în ea; suma identităților noastre, suma faptelor și mărturiilor noastre – oriunde ne-am afla; nu doar casele, ulițele, instituțiile, cimitirul etc., ci memoria oamenilor, spiritul lor.
Toate la un loc se numesc patrimoniu.
Oriunde te-a trimis viața, la Montreal, la Reșița, la București, la Deva, la Suceava sau Craiova, la Caracal, Rm. Vâlcea sau la Paris, etc., vrei-nu vrei faci parte din memoria comunei, din patrimoniul ei. Această memorie culturală, acest patrimoniu spiritual asigură, într-un mod foarte subtil, supraviețuirea comunității din care te tragi, rădăcina ei vitală adâncită în peste cinci secole de existență. Fără această memorie activată, valorizată, comunitatea precum bolnavul de Alzeihmer diminuează, dispare. Iată de ce avem nevoie de mărturia fiecăruia, de la vlădică la opincă, de la țăran la intelectual: ca să nu dispară, să nu se șteargă de pe hartă, simbolic dar și la propriu, mai devreme sau mai târziu, locul nașterii noastre.
Trebuie să recunoaștem: e o datorie, nu un moft.
Aceasta ar fi motivația prezentei invitații.
Dacă aveți și alte argumente, vă rog să le aduceți, răspunzând la următorul

Chestionar

1. Când și unde ați văzut lumina zilei, acasă sau la casa de naștere? Cine v-a fost moașă, ce medic a asistat nașterea dumneavoastră? Care sunt primele amintiri legate de sat – de familie, grădiniță, școala primară? Cu cine vă jucați în curte, pe uliță? Frații, surorile, dar și câinele, pisica, cum se numeau? Unde lucrau „ăi bătrâni?” Cine v-au fost bunicii? Dar vecinii? Aveți amintiri cu ei?
2. Ce vă mai amintiți despre învățătorul dumneavoastră? Cum îl descrieți?
3. Dar despre profesori, care dintre aceștia a contat mai mult în formarea dumneavoastră?
4. Axul comunei, dintotdeauna, este Linia Mare. Ce reprezintă aceasta pentru dumneavoastră, ce emoții vă trezește când reveniți acasă pe Linia Mare ? Sau, altfel spus, care vă este drumul cel mai drag din satul natal? De ce?
5. Cum era satul în copilăria și junețea dumneavoastră, ce personaje v-au rămas în memorie, cu bune și mai puțin bune, că, de!, oameni suntem? Ce întâmplări deosebite, din Osica acelor ani, păstrați în amintire pentru totdeauna?
6. Cunoașteți cazuri de rezistență la colectivizarea forțată, oameni care au dat dovadă de demnitate în fața opresiunii ideologice comunist-atee? Dar lașități care vă dezgustă și azi?
7. Ce rețineți din tradițiile locale, dacă ați participat la ele – sau nu? Cum era munca de copil/adolescent în gospodăria familei, cum se relaxau și distrau copiii și tinerii din vremea aceea? Dar adulții și bătrânii? Ați fost dus la biserică, la horă, la bâlci?
8. Care este orașul văzut pentru prima oară? Cum a fost plecarea de acasă, ruptura de sat? Ce a urmat, mai departe? Unde v-ați stabilit, ce ați lucrat, care este familia dumneavoastră?
9. Ce oameni mai deosebiți ați cunoscut în viață? Care este cea mai importantă zi din viața dumneavoastră, cea mai de seamă realizare?
10. De-a lungul anilor, cum ați păstrat legătura cu satul, cu rudele, cu prietenii din copilărie? Cât de interesat ați mai fost de comună, de întâmplările, oamenii și locurile de acasă?
11. Ce credeți despre starea comunei, despre cum arată acum localitatea, primăria, liceul, cele două biserici, dispensarul, sediul poliției, gara, BankCEC-ul, morile, târgul duminical, farmacia, străzile/ulițele satului?
12. Ce mai face casa părintească, mai există? Ce înseamnă pentru dumneavoastră, acum, cuvântul acasă?

Notă
Nu este obligatoriu răspunsul la toate întrebările.
Relatați cât mai amănunțit întâmplările prin care ați trecut și pe care vi le amintiți, fără grijă pentru stilistica textului. Această grijă o are redacția. Importantă este mărturia în sine, ineditul informației pe care o conține, despre viața și oamenii din sat. Căutați să nu înfloriți, să nu cosmetizați ce ați trăit și auzit. Dacă rețineți expresii, denumiri din graiul local, folosiți-le, acestea sunt o comoară pentru cercetători. Adevărul să primeze, autenticitatea mai întâi de toate.
Răspunsurile publicate mai întâi în revista „Rădăcini” vor fi strânse într-un volum, complementar la Monografia comunei.

Vă mulțumesc.
Text și chestionar de
Marian DRĂGHICI

Nu mă simt bine,
Că nu vă știu lângă mine…
Mă așez pe fotoliul în care,
Timpul obișnuia să zboare.
Aroma din bucătărie,
Poveștile lăsate mie…
Vreau acum într-un minut,
Să vă spun că vă iubesc…
Atât de mult!

Trenul ajunge în Caracal cu doar câteva minute întârziere. În mașină, în drum spre Osica, mă întreb cum va fi revederea cu ai mei. Nu i-am mai văzut de luni bune, doar i-am sunat după fiecare examen să le spun ce notă am luat și îi simțeam fericiți. Îmi e dor de ei și câteodată mă întreb dacă mă vor ierta pentru faptul că am plecat atât de departe de casă. Îmi aduc aminte de vorbele colegei mele, Magda: „Uneori trebuie să revenim acasă, nu ca să vedem cât de tare s-a schimbat locul, ci cât de mult ne-am schimbat noi!”
Ajung repede la Osica și până la casa părinților mei din cealaltă parte a satului, merg pe Linia Mare. Îmi amintesc imediat de celebrul preambul al articolului de fond din revista în care scriu: „Și eu am mers pe Linia Mare…”
„În următorul număr îl voi scrie eu!” – mi-am zis singur. Dacă știam câte lacrimi îmi vor uda foile, m-aș fi gândit de două ori.

Nu numai că și eu am mers pe Linia mare. Am plâns pe Linia Mare, am râs de fericire pe Linia Mare și o bună parte a copilăriei mele am petrecut-o pe Linia Mare, în casa bunicilor mei dinspre mamă. Mereu bunicul se mândrea când îi aduceam revista să o citească…sunt curios cum va reacționa când își va vedea numele trecut aici…Nici nu aș fi putut să îi ofer un cadou mai frumos la împlinirea celor 70 de ani.

Și da! Aș fi putut să scriu acest articol mulți ani mai târziu… Dar ce rost ar mai fi avut dacă nu mai avea cine să îl citească?
Neamul meu dinspre mamă a fost unul numeros. Eroul principal al acestei familii a fost străbunicul meu, Culică al lui Vărzaru. Veteran de război, el fusese toată viața croitor de lux. Unul dintre cei mai buni din zonă, de altfel, cu mândrie precizând că „a fost dat la ziar” cum povestea străbunica mea Aurica. Nu a trăit foarte mult din cauza bolii, dar până la moarte a fost îndrăgostit de o unguroaică pe nume Ilonka, pe care o cunoscuse în timpul războiului. Acum îmi dau seama de la cine am moștenit acest sentiment al dragostei nesfârșite chiar dacă neîmplinită. Străbunicul provenea dintr-o familie săracă și foarte numeroasă, în timp ce străbunica mea, Aurica, provenea dintr-o familie puțin mai înstărită. Era fata unui veteran al Primului Război Mondial, Marin Iordache, care primise pământ după război și avea o situație cât de cât mai bună față de restul țăranilor.

Bunicul meu, Nicu lui Vărzaru… un om cât un munte dar cu un suflet de copil. Mi-l amintesc dintotdeauna calm și cu zâmbetul pe buze. Părăsit de bunica mea naturală, alături de care avea trei copiii până în opt ani, reușind să depășească multe dureri și suferințe, bunicul este exemplul meu cel mai frumos de iubire și dăruire, pe care i l-a transmis și mamei și prin ea l-am primit și eu. Noi trei suntem la fel.
Îmi amintesc de iernile copilăriei, când încă zăpezile erau foarte mari, cum venea și mă lua cu sania pe Linia Mare. Pe drum, se oprea la barul lui Mobra să își ia o jumătate de tărie.
– „ Să nu îi zici nimic acasă! Îți cumpără tataie ce vrei tu!”
După ce îmi cumpăra tot ce voiam, mergeam spre casă. Cum ajungeam, primul lucru pe care îl făceam era să îi zic bunicii mele, Sanda (mama vitregă a mamei),că bunicul băuse tărie.
Acest lucru s-a repetat până am crescut…Nu s-a supărat niciodată și întotdeauna continua să facă același lucru.
Iernile erau de poveste la bunici la poartă. Alături de băieții mai mari din vecini făceam cazemate de zăpadă, iar șoseaua care ne despărțea, favoriza o luptă aprigă de bulgări până ne înghețau oasele.
Dar eu am crescut… zăpezile nu s-au mai așternut niciodată la fel și bunicul nu a mai putut să vină să mă plimbe cu sania.
Seara, pe patul din bucătărie stăteam toți trei și mâncam floricele sau ce pregătea bunica. Acolo, în acel pat am învățat pentru prima dată “Tatăl nostru” și „Înger, îngerașul meu”. Parcă văd icoana din perete care reprezenta Raiul și parcă îl aud pe bunicul meu cum îmi povestea acea scenă cu lux de amănunte, chiar dacă el nu trecuse pragul bisericii niciodată.
Verile erau ca un paradis în curtea bunicilor mei. Curtea din spate era plină de copaci care făceau o umbră deasă, cele două grădinițe din fața casei erau pline de crini imperiali, iar bolțile erau încărcate de țâța vacii.
Când mă trezeam, fugeam cu o cană în spatele casei, unde nea Oane al lui Melencu, tica Oane cum îi ziceam toți, mi-o umplea cu lapte proaspăt de vacă. Mai ceream și a doua cană, dar cu o condiție, să îi aduc o jumătate de țuică. Făceam tot ce puteam eu cu mintea mea de copil până obțineam acea cană caldă de lapte.

După un timp, tica nu mai venea la gard dimineața. Era bolnav și nici vaca nu o mai avea. Am plâns amarnic atunci, chiar dacă bunicul încerca să mă liniștească. De atunci, niciodată nu am mai putut să beau lapte.
Când aveam vreo zece ani, bunica mea a devenit înger, acel înger de care îmi povestise de multe ori că vine să îmi păzească sufletul. Din acel moment eu nu am mai putut dormi în casa bunicului. Mi se părea imensă și stranie, deși nu era deloc așa.
Anii au trecut mai repede decât mi-am putut da seama. M-am văzut doar stând de vorbă cu bunicul în fața casei, crinii nu au mai înflorit niciodată, pomii s-au uscat, iar bunicul meu a început să se aplece… Și a durut atât de tare încât mi-am simțit inima cum se rupe în două. Treceam zilnic pe Linia Mare prin fața curții bunicilor în drum spre liceu, dar ceva nu mă lăsa să intru de fiecare dată. Poate durerea de a o vedea atât de schimbată față ce cea în care crescusem eu.

Când am luat diploma de Bacalaureat de la liceu, primul care a văzut-o a fost bunicul.
–„ Și acum ce faci, tataie?”
– „ Plec la Timișoara să mă înscriu la istorie!”
– „ Să mai dai și tu un telefon din când în când.”
În ceea ce privește istoria, această stradă, care e pe bună dreptate coloana vertebrală a localității, mustește de istorie.
Începând de la casa familiei Ștefănescu, unde aveau și farmacia ridicată la începutul secolului al XX-lea și Monumentul Eroilor în fruntea căruia stă într-un medalion de porțelan sublocotenentul erou Aurel Ștefănescu până la familia Raicea, Linia Mare ascunde dorurile zecilor de generații care au mers pe acolo, urmele soldaților care plecau spre gară și de acolo pe front în cele două războaie mondiale, lacrimile văduvelor și orfanilor de război care plecau de la parastasele de la Monument.

Aproape de bunicii mei locuia familia domnului învățător Costică Marcu, care avea una dintre cele mai frumoase case de pe stradă. Mai spre vale stătea Liodor Mitroi, om înstărit cu o casă la fel de frumoasă, al cărui fiu, Victor, murise și el pe câmpul de luptă în Al Doilea Război Mondial.

Peste stradă își avusese casa familia Georgescu, una dintre cele mai bogate familii din perioada interbelică din comuna noastră, al cărei reprezentant, Gheorghe Georgescu va muri în temnițele comuniste în urmă cu fix șaptezeci de ani.
La intersecția de la mijlocul străzii stătea doamna profesoară Cecilia Păun, personalitatea emblematică a acestei străzi, iar la scurtă distanță domnul doctor veterinar Valentin Saca.
Înainte mi se părea un haos total pe Linia Mare, multă aglomerație, multe mașini, multe magazine. Astăzi au mai rămas doar magazinele, mașinile care trec necontenit… dar lipsesc ei… oamenii copilăriei mele.
Singurii care au rămas neschimbați sunt brazii din curtea doamnei profesoare Păun…
Având atât de multe de povestit, dar spațiul fiind limitat, mă gândesc cum va arăta Linia Mare peste zeci de ani. Cum voi păși pe ea amintindu-mi toată copilăria și ce dor va arde în mine până când îngerul care a fost trimis să îmi păzească sufletul mă va duce printre îngeri.
Terminând de scris, mai ating odată acele brazilor de la colț și în șoaptă le spun:
– „Sper să mă așteptați aici până mă voi întoarce!”
Șoapta lor însă îmi spune:
– „Măcar se va citi despre noi când nici măcar noi nu vom mai exista!”
Trenul pleacă din Caracal cu repeziciune. Mama plânge pe peron…Tata trage cu sete dintr-o țigară și sufletul începe iar să doară.
Oare când îi voi revedea? Am să mai merg din nou pe Linia Mare?

Această prezentare necesită JavaScript.