VIAȚA SPIRITUALĂ

Icoana – chemare a oamenilor la sfințenie

Sărbătoarea trecută în calendar cu numele de DUMINICA ORTODOXIEI, a fost rânduită astfel cu 1180 de ani în urmă, când în ziua de 11 martie 843 a fost reașezată în temeiurile ei închinarea la sfintele icoane. Duminica Ortodoxiei, prăznuită de atunci şi până astăzi în prima Duminică din Postul Mare, este încununarea luptelor şi jertfelor creștinilor pentru apărarea sfintelor icoane în timpul persecuțiilor împăratului LEON al III-lea Isaurul şi al urmașilor săi (730 – 787 – prima perioadă iconoclastă şi 813 – 843 – a doua perioadă iconoclastă). În perioada respectivă mii de icoane au fost smulse cu furie nu numai de pe pereții bisericilor, ci şi din casele dreptmăritorilor creştini, au fost sfărâmate, batjocorite şi arse în piețele publice, iar apărătorii sfintelor icoane au fost întemnițați, schingiuiți, uciși ori arși de vii, pătimind astfel pentru dreapta credinţă, care este temelia cinstirii sfintelor icoane.
Prigonitorii icoanelor nu acceptau adevărul că Mântuitorul Iisus este în același timp Dumnezeu şi Om, afirmând că firea omenească a fost întru totul absorbită de firea dumnezeiască. Ei pretindeau că Dumnezeu nu poate fi zugrăvit deoarece este duh care nu poate fi văzut.


Ortodoxia învaţă însă că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut văzut prin chipul Său uman, adică Iisus Hristos este Dumnezeu – Omul. Iată de ce, în pofida tuturor prigonitorilor şi suferințelor la care au fost supuși, apărătorii icoanelor nu au contenit să arate tuturor adevărul cuprins în Sfânta Evanghelie după Ioan, în care se spune: „Filip i-a zis (lui Iisus): Doamne arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl“ (Ioan 14,8,9). Prin urmare potrivit mărturiilor Sfintei Evanghelii Dumnezeu Cel Nevăzut S-a făcut văzut prin Fiul Său, care S-a făcut Om, având chip sau faţă de om. Iar dacă Fiul Cel ce S-a făcut Om este chipul sau icoana văzută a Tatălui ceresc, atunci chipul văzut al Fiului poate fi pictat în icoană. Astfel, în icoana lui Hristos vedem pe Dumnezeu Omul, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. În acest sens icoana are temei principal Întruparea Fiului lui Dumnezeu, după al cărui chip a fost făcut primul om (cf. Geneza 1, 26). Acest adevăr este tălmăcit în cuvinte simple de către părintele CLEOPA ILIE, care ne spune că Dumnezeu poate fi pictat în icoane, pentru că S-a arătat oamenilor în chip vizibil şi le-a vorbit prin cuvinte înțelese de ei: icoana devine chip al lui Dumnezeu, întrucât întreaga Sfânta Treime S-a arătat oamenilor. Glasul Tatălui se face auzit la Botezul Fiului, ca şi la Schimbarea la Faţă. Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat şi astfel L-au putut vedea ucenicii Săi, adică Sfinţii Apostoli, precum şi primul mucenic ŞTEFAN, iar DUHUL SFÂNT a fost văzut în chipul limbilor de foc la POGORÂREA SA peste ucenici.


De-a lungul veacurilor, Părinţii Bisericii ne-au învăţat că, prin cinstirea icoanei, noi nu ne închinăm materiei din ea, adică lemnului sau vopselei, ci persoanei pe care ea o înfăţişază. Icoana devine sfântă atât prin sfinţirea chipului pictat pe ea, cât şi prin sfinţirea pe care preotul o săvârşeşte cu harul Duhului Sfânt. Sfinţii Părinţi vorbesc despre sfintele icoane cu multă evlavie, arătând că noi cădem şi ne închinăm nu materialului din care sunt făcute icoanele, ci la ceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfânt, că cinstea adusă icoanei trece la cel zugrăvit pe ea, că pictura făcută grăieşte de pe ziduri, mult bine făcând, iar noi creştinii, sărutând cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau mucenicului, cu sufletul şi cu gândul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui. În acest sens, hotărârile Sinodului al VII-lea, Ecumenic din anul 787, devenite obligatorii pentru viaţa noastră creştină, mărturisesc coborârea Fiului lui Dumnezeu printre oameni, ca pe oameni să-i ridice la viaţa dumnezeiască, iar rostul icoanei este acela de a înduhovnici pe om şi de a sfinţi materia. Prin urmare, pot fi pictate icoane materiale ale Aceluia Care S-a făcut Om, purtând trup material. Prin aceasta, Dumnezeu ne-a arătat că materia poate fi sfinţită şi transfigurată, adică unită cu Dumnezeu prin har. Hristos a îndumnezeit materia trupului Său, făcând-o purtătoare de Duh. Prin urmare dacă timpul poate deveni locaş al Duhului, tot astfel şi lemnul sau culoarea icoanei pot fi purtătoare de har al Sfântului Duh.
Icoana lui Iisus Hristos ne înfăţişează prezenţa văzută a lui Dumnezeu Cel nevăzut, curăţarea trupului nestricăcios al Dumnezeului nestricăcios, adică ceea ce este vizibil din Persoana Sa divino-umană. Pe de altă parte, în icoana lui Hristos recunoaştem chemarea oamenilor la sfinţenie, la asemănarea cu Dumnezeu – Făcătorul cerului şi al pământului, Care la facerea omului a zis: “Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”. Or, acest verb, folosit la plural, ne arată că, la crearea omului, Fiul sau Cuvântul lui Dumnezeu era împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Prin urmare, omul a fost creat după chipul Preasfântei Treimi, iar Fiul lui Dumnezeu Se Face om pentru a-i dărui omului harul înfierii şi al îndumnezeirii, deodată cu vindecarea acestuia de păcat şi de moarte. În acest sens Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: “precum Hristos era după fire om fără de păcat, având trup şi suflet, aşa şi noi, cei ce am crezut în El, în duh, putem fi prin voia liberă fără de păcat în El.”


În icoana unui sfânt este zugrăvit trupul său înduhovnicit care devine nestricăcios, asemenea trupului slăvit al lui Hristos, deoarece trupul sfântului participă în arvună la starea trupului duhovnicesc pe care îl va primi omul la învierea drepţilor. Aşadar, icoana ne prezintă în acelaşi timp, pomenirea vieţii sfântului din împărăţia cerurilor. Teologul orthodox LEONID USPENSKY vorbind despre sfinţi şi icoane, arată că „forţa care învie sfinţii după moarte este Duhul Sfânt, Care, în cursul vieţii lor pământeşti le cuprinde, nu numai sufletul, ci şi trupul. De aceea spunem că icoana transmite nu chipul de zi cu zi şi banal al omului, ci chipul slăvit şi veşnic”. Aşadar icoanele sfinţilor ne arată că dobândirea sfinţeniei este posibilă în orice timp şi în orice loc dacă omul iubeşte pe Dumnezeu şi caută sfinţenia Lui.
Luând aminte la cele de până acum şi meditând la înţelesul duhovnicesc al sfintelor icoane, care ne cheamă la sfinţenie, îndeosebi în Duminica Ortodoxiei, ne bucurăm că asupra ereziilor a biruit dreapta credinţă, adică iubirea lui Dumnezeu pentru oameni arătată în Iisus Hristos. Sfinţii pictaţi în icoane sunt pentru noi dascăli şi prieteni ajutători. Dascăli pentru că, atunci când vedem chipul lor şi auzim ce se spune despre viaţa lor, învăţăm mult despre credinţa lor vie şi ne întărim în credinţa noastră. Prin câte necazuri, încercări şi ispite n-au trecut ei, şi totuşi au rămas credincioşi lui Hristos! Văzând pilda şi chipul luminos al sfinţilor, ne încurajăm şi noi când trecem prin necazuri şi încercări. Dar sfinţii nu sunt numai modele pentru noi, ci sunt şi rugători pentru noi. Ei se roagă pentru noi şi împreună cu noi pentru mântuirea noastră. De aceea trebuie să-i cinstim mereu, nu doar când avem nevoie de ajutorul lor.
După cum ne întâlnim cu Hristos când ne rugăm cu credinţă şi evlavie în faţa icoanei Sale, tot aşa ne putem tainic întâlni cu Hristos când ajutăm pe semenii noștri care au nevoie de ajutorul nostru. (cf. Matei 25,35 – 36). Întrucât Îl iubim pe Dumnezeu în rugăciune, se cuvine să iubim prin fapte bune şi chipul Său tainic prezent în fiecare om.
Prin urmare , trebuie să fim cu multă luare-aminte la necazurile semenilor noștri, la trebuinţele lor, să ne ajutăm unii pe alţii astfel încât să devenim unii pentru alţii icoane vii ale iubirii jertfelnice a lui Hristos, după cum cerem la fiecare Sfântă Liturghie zicând:
Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.

Lasă un răspuns