Spovedania este mărturisirea voită și sinceră a păcatelor săvârșite, fără rușine sau îndoieli, ci cu osândire de sine și zdrobirea inimii, în fața persoanei pe care biserica anumit-o pentru iertarea păcatelor.
Spovedania, care poartă semnele pocăinței adevărate și ale părerii de rău, este adevărată și desăvârșită și va aduce roadele ei mântuitoare. Cei care au păcătuit și de rușine nu se spovedesc își dau sufletul lor morții. Aceștia suferă la fel ca bolnavii care, de rușine, nu se duc la doctori și se îmbolnăvesc din ce în ce mai grav, până când boala îi va duce cu repeziciune în iad. Înțeleptul Sirah îndeamnă, spunând: „Nu-ți fie rușine a mărturisi păcatele tale și nu sta împotriva curgerii râului” (Întel. Sir. 4: 28).

Cei care se duc să se spovedească din obișnuință sau doar de văzul lumii și nu-și mărturisesc cu sinceritate păcatele, cei care din rușine își micșorează faptele și le găsesc scuze, cei care se îndreptățesc pe ei înșiși, dar îi învinuiesc pe alții, tot aceștia în judecata lor greșită, Îl batjocoresc pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu se lasă batjocorit; căci pe toate le cunoaște. Demonii voiesc să ne facă să ne pierdem sufletele. Însă atunci când ne pocăim și ne spovedim, nu li se face voia și se împlinește Scriptura care zice: „Pofta păcătoșilor va pieri” (Ps. 111: 10).
Despre cel care voiește să se mântuiască, Sfântul Vasile cel Mare spune: ,, Cel ce voiește mântuirea, nu are nevoie de multă vreme pentru ea. Tâlharul nu s-a mântuit pentru că a avut timp, ci numai prin credința lui a câștigat comoara necheltuită a Împărăției Cerului”.
Spovedania este necesară fiindcă este porunca lui Dumnezeu, deoarece readuce și reface pacea dintre Dumnezeu și om, și pentru că îi este de folos omului din punct de vedere moral – duhovnicesc. Mărturisirea a devenit ușa de intrare în creștinism și aceasta se arată îndestulător prin mărturisirea celor care erau botezați de către Sfântul Ioan în râul Iordan, botezul acestuia fiind un preambul al creștinismului, căci el spunea: ,,Eu unul vă botez cu apă spre pocăință, dar Cel ce vine după mine, vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc“ (Matei 3: 11). La spovedanie îndeamnă și Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului, spunând: ,, Mărturisiți-vă deci unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului’’ (Iac. 5:16).
Cel care a păcătuit față de Dumnezeu are nevoie de un împăciuitor. Aceasta o mărturisește și venirea Domnului nostru Iisus Hristos și puterea dată apostolilor de a ierta păcatele. Fiindcă dacă iertarea păcatelor oamenilor nu ar fi fost necesară, nici nu ar fi fost nevoie ca apostolii care au fost trimiși să propovăduiască, să primească o asemenea putere. Ar fi fost îndeajuns credința întru Hristos și botezul, și Dumnezeu ar fi putut să țină la El puterea iertării păcatelor. Dar a dat puterea apostolilor nu numai de a dezlega păcatele, ci și de a le ține. Le-a dat puterea să le lege și să le dezlege: ,,Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute’’ (In. 20: 23). Puterea de a ,,lega și dezlega’’ este și va rămâne puterea care păstrează Biserica sfântă și fără de prihană. Pentru aceasta, Biserica nu a încetat să își exercite această mare autoritate, din timpurile apostolice și până în zilele noastre. Iar cei care se îngrijesc de mântuirea sufletelor lor trebuie să alerge către Biserică, singurul leac, fiindcă altminteri, nu este mântuire. Domnul îi cheamă pe toți cei osteniți și împovărați de poverile vieții ca să-i odihnească.
Folosul celui care se spovedește des este îndoit: moral și duhovnicesc. Îi este de folos moral pentru că abaterile sale morale sunt din ce în ce mai puține, și duhovnicesc, fiindcă primește învățătura părintelui său duhovnicesc. Simțirea rușinii față de părintele duhovnicesc este ca o piedică pusă păcatului, fiindcă stăvilește pornirile păcătoase și taie poftele nefirești. Cel care se spovedește sporește duhovnicește deoarece prin învățătură, cunoștințele dascălului îi sunt transmise încet, încet, ca unui învățăcel și mintea lui, curățită fiind de întunericul păcatului și al înșelării, se luminează și înțelege minunile lui Dumnezeu și astfel crește duhovnicește.
Spovedania este leacul izbăvitor al societății, fiindcă poate scăpa de la pieire multe suflete rătăcite din pricina înșelării, a amintirilor necurate și a cugetelor viclene. Duhovnicul este cel pe care îl caută sufletul, în fața căruia cel care a păcătuit dorește să-și deschidă inima, să se destăinuie, să își scoată la iveală rănile sufletului, să-și caute vindecarea și despovărarea. Duhovnicul este dascălul duhovnicesc al societăților, paznicul moralității familiei, mângâierea celor îndurerați și limanul celor care străbat mările vieții.
Este necesar ca mărturisirea să fie precedată de o pregătire, pentru că cel care vine nepregătit la duhovnic, conform logicii necesității, nici nu-și mai amintește de lipsurile sale și nici nu își cunoaște cu exactitate excesele. Adică nu știe pe care dintre datoriile sale le-a îndeplinit și nici care este mulțimea păcatelor sale. Căci este cu neputință ca acela care nu și-a cercetat în zilele de dinainte faptele, socotindu-le cu dreaptă măsură și apreciindu-le la justa lor valoare, simțindu-și astfel gravitatea vinovăției, să obțină roade dintr-o mărturisire de moment și nepregătită. Căci dacă îi spune duhovnicului despre virtutea și bunele lui fapte, neglijând patimile care-l îmbolnăvesc și ascunzându-le cu sârguință, el se aseamănă cu un suferind care-i vorbește doctorului despre bunăstarea și sănătatea sa trupească, dar nu-i spune niciun cuvânt despre boala care îi roade măruntaiele.
După Sfinții Părinți, pregătirea potrivită pentru spovedanie și pentru Sfânta Împărtășanie se face prin post și rugăciune. Însă prin post adevărat, nu unul fariseic, ci cel rânduit de către Biserică, care are ca scop potolirea patimilor sufletești și trupești, adunarea cugetului nostru rătăcitor și înălțarea acestuia deasupra materiei decăzute, care ne distrage atenția și ne atrage cugetul către cele vătămătoare de suflet și deșarte.
Postul creștinesc și rugăciunea sunt singurul mod de pregătire pentru mărturisirea adevărată. Suntem datori să păzim cu grijă aceste rânduieli ale Bisericii, pentru a ne spovedi cum trebuie și pentru a avea siguranța că nu vom da greș în scopul nostru de a ne împăca cu Dumnezeu.