Purtată de valul amintirilor mă apropii de acel punct luminos și depărtat în timp și spațiu – copilăria mea – o lume de poveste ancorată în mintea și sufletul meu. Când ceața depărtării s-a risipit, zăresc coasta Vlădulenilor scăldată în soarele orbitor al dimineții de vară.
E atâta măreție în acest loc ! Am simțit-o de când eram copil și întotdeauna aici m-am simțit aproape de cer. Parcă toată pacea și lumina lumii s-au strâns aici ca într-o gură de rai, spunea mama. Pășesc prin iarba verde, verde de acasă, unde romanițe și albăstrele răsar la tot pasul. Jos, în vale, acolo unde cerul se unește cu pământul, șerpuiește lucind măreț și etern Oltețul. Poartă pe apele sale cântecul și povestea locului și a oamenilor de aici spre alte meleaguri. Pe câmpia verde și nesfârșită se văd tractoare și căruțe. Sunt trase la umbră, unde vitele pasc în voie plesnind din coadă, bondari zăpăciți. Demult, într-o asemenea dimineață plecasem cu sora mea de la livada bunicilor mei lăsându-i pe ai noștri strângând fânul. Ne duceam acasă, unde mumulica făcea gogoși și scovergi. De sus, de pe coastă, țopăind de bucurie le făceam cu mâna celor rămași în vale. Ajunse acasă, o „ajutam” pe mumulica, adică mâncam aluat din căpistere și ne mânjeam cu făină. Ea nu ne certa și zâmbind întorcea gogoșile și scovergile perpelindu-se la foc, în timp ce afară dogorea soarele.
Iar acum, tot pe aripile gândului, cobor coasta înspre sat și merg pe lângă gard, pe sub pomii încărcați de rod, ca prin tunel. La răscruci, zăresc casa lui nea Stancu lui Bădița. Ajunsă la casa bunicilor, îi văd pe ai mei prin bătătură, la grajd, în grădină. Pe un scăunel cu trei picioare mă văd copil, întorcându-mă cu o păpușă din coceni. Ai mei trec pe lângă mine mângâindu-mă cu palma bătătorită de muncă și caldă de iubire:„ Ce faci fete, te simți bine? Să vii și la anul, mai suntem aici, auziși?” Așa îmi spuneau mereu și până la sfârșitul vieții lor am fost nepoata lor iubită.
Revăd și aud îndrăgitul taifas cu vecinii, când seara se lăsa blândă și albastră peste sat. Era tihnă și liniște, iar fumul alburiu ieșea pe horn. Pe vatră se coceau porumbi și semințe și ne pregăteam să auzim povești de demult, când greierii începeau să cânte și „drag cu drag se întâlnește și dor cu dor se adună” alte dulci și neprețuite clipe ce s-au călătorit pe aripile vremii și al căror farmec nu l-am mai trăit niciunde și nicicând. Focul vesel din vatră a rămas viu în amintirea mea. Și de acolo din lumea de poveste m-a învăluit și ocrotit în clipe grele. Aud și furtuna ce se pornise brusc cu tunete și trăsnete de ziceai că se crapă pământul. Vântul bătea puternic și se pornise potopul, dar eram bucuroși de ploaia ce ne răcorea și aducea la viață câmpul. Dimineața vitele mânate la pășune s-au întors neputând să intre în câmpul plin de apă. Pe linie era un du-te-vino și se strigau unii pe alții; „…nea Mitricăăă…Vladuleee…hai că plouă, nu ne lasă Domnul fără bucate…Văzurăți bia că se frânse pomul …oleleee…căzu portița! …”
Veni și nea Mitică al Câlții, vecinul nostru: „Uailuuu fraților, ce bubuia de-mi venea să mă bag sub pat, crezui că vine sfârșitul !” Ei nu!
Numai la gândul de a-l vedea pe nea Mitică sub pat, râdeam toți de nu ne mai opream. Era mare gospodar, vecinul nostru. După moartea mamei sale, muma Maria, avea grijă de casă: spăla, gătea, muncea în grădină și la câmp. Frământa aluatul în căpistere și cocea o pâine aurie mai abitir decât muierile. Cu nepoata sa Mariana mă urcam în mărul pădureț din grădină și mâncam până ne acream bine. Apoi ne îndulceam la părul mălăieț de la noi. Iar acum, nea Mitică ne chema la un „țoi”, să ne bucurăm de ploaie. Cu țuică, brânză, pecii, acea masă simplă se transforma în sărbătoare. Aerul primenit de ploaie era răcoros și picăturile de apă scânteiau în lumina soarelui. În grădină, melcii ieșiseră la plimbare, lăsând dâre albicioase. Eram veseli și râdeam unul de altul și de poreclele noastre și ale altora, de cățelul ce alerga după mâțe și păsări prin bătătură. Ada, mătușa mea, râdea cu lacrimi, iar noi râdeam de râsul ei. Ada, iubita mea! Tot veselă era când mă ajuta să rezolv la aritmetică probleme mai dificile sau când eram bolnavă și stătea lângă mine povestind întâmplări vesele. Acum, molipsite de râsul ei ne simțeam fericite și bogate, de parcă nu ne mai trebuia nimic. Revăd și noaptea de aprilie când pomii erau înfloriți gătiți ca o mireasă.
Era noaptea Sfântă a Învierii când șiruri de luminițe se revărsau ca o salbă în tot satul. Luminau ulițele , pomii, casele. Era o feerie. Noaptea albastră străjuită de argintul stelelor era sfințită de măreția momentului – Învierea Domnului. Toți aveam în suflet bucurie, căldură, speranță, așa cum aveau și moșii noștri. Și cât timp credința și datina străbună nu se uită, un popor – NU PIERE. Noi, copiii, ne bucuram de ce ne povesteau bătrânii și ne luminau mintea și sufletul.
Și cerul era atât de albastru… Și era floare, soare și lumină.

16.10.2022