Multe credințe, obiceiuri, tradiții, meșteșuguri…sunt amenințate astăzi cu uitarea și, din păcate, tot mai puține persoane sunt interesate de moștenirea culturală a poporului român. Toate acestea vor fi trezite la viață și redescoperite prin intermediul oamenilor iubitori de tradiții și al poveștilor lor de viață.
Continuând drumul pornit în uimitoarea aventură a cunoașterii vechilor meserii ale satului românesc și a celor care le-au practicat, astăzi, într-o frumoasă zi de primăvară, am poposit la Greci, sat aparținător comunei Osica de Sus și am trecut pragul casei unor oameni gospodari și foarte primitori pentru a afla câte ceva despre confecționarea tavanelor din trestie. Acestea erau suport pentru tencuială.
Fiecare casă păstrează în ea amintiri prețioase care așteaptă să fie descoperite. Asta am încercat azi, să-l cunosc pe nea Andrei Gheorghe, omul care a adus faima satului său prin confecționarea tavanelor de trestie ce erau căutate pentru meșterul care le executa cu seriozitate, măiestrie și precizie, fiind cel mai bun din zonă, împreună cu fiul său, Andrei Nicolae. Cu nostalgie, dar și cu mândrie, nea Nicu a început să depene amintiri plăcute despre tatăl său.
Nea Gheorghe era meșter iscusit și renumit în confecționarea tavanelor din trestie, dar și a rogojinilor. Era o afacere din care își întreținea familia, mai târziu preluând-o nea Nicu, pasionat de acest meșteșug pe care-l deprinsese de la tatăl său. Dumnealui îmi povestește cu sinceritate despre bucuriile simple pe care le-a trăit și le-a simțit alături de familie. Statornică bucurie care uneori era însoțită de un suspin și chipul său luminos se întuneca pentru o clipă, pentru durerea și suferința pe care le va purta până la sfârșitul vieții sale, pentru pierderea fulgerătoare a lui Victor, fiul cel mare, care acum este în lumea drepților alături de bunicul său.
„Trăiam simplu, eram fericiți și aveam timp pentru toate”, îmi mărturisește nea Nicu.

Nea Nicu Andrei

Trestia este o plantă perenă cu tulpinile înalte, netede, goale înăuntru, cu noduri din loc în loc, pe care o întâlnim în preajma bălților, mlaștinilor și locurilor cu apă dulce.
În trecut ea era folosită ca material izolator în construirea tavanelor și pereților clădirilor.
Trestia folosită de nea Gheorghe era luată din bălțile Ostrovului, sat vecin cu Greciul, iar mai târziu când afacerea a devenit înfloritoare ea era adusă cu trenul de la Cățelu și Cernica din București.
Exista un lung procedeu: trestia era recoltată prin august – septembrie, era pusă la uscat pe o suprafață netedă, apoi se sorta, era decojită și aranjată pe dimensiuni.
Confecționarea propriu-zisă consta în așezarea trestiei alternând cotorul cu vârful plantei pentru a se crea o uniformitate astfel încât atunci când era prins de grinzi să nu existe o diferență de grosime într-o parte sau alta.
La împletirea trestiei pentru tavane era folosită papura care se „spărgea” în două fâșii, împletirea făcându-se la o distanță de 40 cm în 40 de cm, pe o lungime nu mai mare de 4m. Nu existau goluri între bucățile de trestie deoarece era așa de bine împletită încât nu se observa înnădirea dacă se rupea cumva vreuna.
Cuvântul papură provine din grecescul vechi papyros, preluat de la egipteni și transmis nouă de către romani și este o plantă cu o tulpină înaltă, dreaptă și fără noduri; de unde zicala „a căuta nod în papură” care înseamnă „a căuta greșeli, cusururi, acolo unde ele nu sunt”, cu frunze fibroase, lungi de până la 2 m şi un spic înflorit în capătul tijei. Papura are tulpini subacvatice și o întâlnim la câmpie în lacuri, bălți și heleștee unde vegetația înaltă este formată în general din trestie și papură.
Odată confecționate tavanele din trestie se prindeau pe stacheți cu lățimea de 5 cm la 20 de cm distanță unul de altul, care la rândul lor erau prinși de grinzile camerelor. Prinderea tavanului pe stacheți se realiza cu sârmă subțire, specială care se răsucea pe cuie urmărindu-se ca tavanul să fie cât mai întins și cât mai drept. Apoi tavanele erau încărcate cu material și finisate prin drișcuire.

Cu nostalgie, nea Nicu, fiul lui nea Gheorghe îmi relatează că vânzarea tavanelor din trestie se făcea atât prin comenzi de acasă, cât și prin vânzarea în târgurile săptămânale de la Osica de Sus, Caracal, Balș, Slatina.
De asemenea a rămas cu amintiri frumoase când cutreierând satele învecinate, în convoi de 7,8 căruțe oamenii strigau pe ulițe:
„Au venit tăvănarii!”
„Pe atunci lumea era bună și nu exista invidie că unul vinde mai mult decât altul.”
Iar sufletul i se umple de bucurie când spune cum era căutat de clienți.
Comenzile se înregistrau pe caiet unde se nota: numele cumpărătorului, localitatea de domiciliu, dimensiunile tavanului și arvuna adică avansul de bani plătit înainte de a primi marfa.
Confecționarea tavanelor din trestie era o sursă mare de venit și se număra printre singurele activități independente la acea vreme. Acestea au fost la „modă” până prin anul 1996 când în locul lor au apărut altele mai moderne și mai ușor de executat.
Deoarece iarna nu exista cerere pentru confecționarea tavanelor din trestie, familia Andrei se ocupa cu făcutul rogojinilor din papură „câinească”, numită rogoz sau țeperig. Papura era recoltată (tăiată) prin iulie-august din baltă de la Ostrov, și se lăsa la uscat. Era folosită doar tulpina ei. Cea crudă nu era bună pentru țesut. După uscare papura se despica în fâșii înguste sortate pe categorii și se făceau snopi. Toamna târziu și începutul iernii era răsucită la „sucală” și apoi se urzea pentru a fi țesută într-un război special pentru rogojini care avea o „spată” pentru a se bate bine una în alta, să nu se vadă urzeala. Papura folosită pentru rogojini trebuia să aibă un anumit grad de umiditate, să fie moale ca să se poată bătea bine cu spata. De aceea se stropea cu apă înainte de folosire dacă nu îndeplinea aceste condiții. Dimensiunile unei rogojini variau între 2m – 2,20m lungime, cu 1,50m lățime. La țesutul rogojinilor nea Nicu era ajutat de soția sa, tanti Lucica, care lucra câte zece bucăți pe zi. În fața războiului, în foșnetul plăcut al papurii ce se modela în mâinile măiestre ale sale, oare câte povești pe care nu oricine le va afla au fost țesute în război de tanti Lucica și lăsate libere să zboare în toate părțile odată cu gândurile sale ? La capete firele de papură se împleteau astfel încât rogojina să nu se deșire. În acele timpuri rogojinile erau folosite în casă, pe pat, pe jos sau ca protecție pentru răsaduri și sere. Astăzi ele sunt folosite ca decorațiuni artizanale în restaurante și pensiuni cu specific românesc. Rogojinile confecționate de familia Andrei erau vândute în târguri: Osica, Slatina, Caracal…, dar și la comandă la clienți diferiți, de la procurori, judecători, doctori … până la țărani. Pe lângă practicarea acestor frumoase meșteșuguri erau și oameni gospodari, ocupându-se cu creșterea oilor, porcilor, vacilor, vițeilor, dar și a păsărilor. Casa lui nea Gheorghe era situată în Greci pe „Linia Bălții”, care era renumită pentru meșterii tăvănari.
Nea Nicu mi-a povestit că în Greci mai confecționau tavane din trestie Soare Gheorghe, Băluță Ionel zis al lui Becu, Tănase Nicolae și Neagoe Ion, iar astăzi, frumoasa tradiție a confecționării rogojinilor, din fericire este continuată de Boștină Iulian. Este nevoie de iubire pentru a lucra și respect pentru tradiție.

Iulian Boștină

Este ceea ce am descoperit acasă la nea Iulian, care mi-a împărtăşit din experienţa dumnealui despre confecţionarea rogojinilor, şi mi-a făcut o frumoasă demonstraţie, lucrând la războiul de peste o sută de ani, război plin de poveştile frumoase ale oamenilor simpli, curaţi sufleteşte, harnici și respectoşi, de la ţară, ducându-mă cu gândul la vremurile de mult apuse. Frumoşi oameni, frumoase vremuri!
Acest război arată foarte bine: „A aparţinut mai întâi lui Stancu Alexandru, zis Lisandru lu’ Codin de la care l-a luat tatăl meu, Boştină Alexandru prin 1970, iar din 1995 m-am apucat eu de făcut rogojini”, mi-a mărturisit nea Iulian.
Trei generaţii şi-au arătat măiestria în confecţionarea rogojinilor mari şi mici la acest război. Boştină Iulian lucrează din papură şi paporniţe pe care le vinde celor veniţi în vacanţă din străinătate pentru a le duce cu ei. Așa ajung să fie cunoscute în lume.
Din anul 2017 în locul urzelii din papură nea Iulian foloseşte urzeală din fir textil deoarece este mai rezistent şi-şi menţine culoarea. Celălalt dacă rogojina se umezea, se înnegrea cu timpul, schimbându-i aspectul. Rogojinile le vinde de obicei la târg la Osica. Lucrează cu atenţie şi migală şi îi place ceea ce face. De la vârsta de 12-13 ani lucra împreună cu tatăl său. Astăzi, bătrânul, la venerabila vârstă de 91 de ani i-a lăsat locul fiului să ducă mai departe această tradiţie, dânsul ocupându-se cu dusul oilor la păscut. Acum este mai greu să procuri papura deoarece multe bălţi au secat.
Am părăsit casa lui nea Iulian de pe „Linia Bălţii” din Greci, încărcată de emoţie şi bucurie, fericită că am redescoperit un alt meşteşug, cel al confecţionării rogojinilor, într-o altă casă cu oameni primitori, de la ţară, dornici să-ţi relateze din experienţa lor de viaţă.
Oricât de mult ne-ar durea, trebuie să recunoaștem că satul nu mai este ce a fost odată. Oamenii buni și simpli de odinioară au plecat în călătoria veșnică fără întoarcere și fără dor. Și totuși… cât de mult îl prețuim!
Este păcat să cunoști lumea satului și să nu lași eternității românismul regăsit în tradiții, obiceiuri, meșteșuguri vechi și mai noi. Fiecare casă de la țară este un tezaur care trebuie descoperit.

Această prezentare necesită JavaScript.