Copilăria este o lumea infinită, plină de miracole, este tărâmul fără margini al fericirii închipuite, este cea mai prețioasă perioadă a vieții omului.

Această prezentare necesită JavaScript.

Primele prietenii, trăiri și relațiile cu oamenii sunt cele pe care le cunoaștem în copilărie. Și, de cele mai multe ori, prieteniile din acea vreme sunt cele mai sincere și rămân în viața noastră pentru totdeauna.
Am multe amintiri din copilărie și momente pe care nu le voi uita. Am petrecut mult timp la Osica, la bunica mea. Deși nu am terminat școala primară în sat, vacanțele mi le petreceam aici împreună cu prietenii mei de pe strada Călușarilor. Numele străzii nu cred că a fost ales întâmplător – cei mai mulți bărbați se costumau în perioada Rusaliilor și dansau Călușul cât îi țineau picioarele. Vătaful Călușului, în vremea copilăriei mele, era vecinul nostru, nea Ilie al lui Oace. Deși avea o vârstă înaintată, reușea, anual, să adune în jurul lui toată ceata de călușari din sat, alături de care dansau toată săptămâna Rusaliilor. Dansul acesta mă fascina, mă întorcea în vremuri ancestrale cu care simțeam că dau mâna, acum. Călușul începea în târgul de la Osica, în duminica Rusaliilor, și timp de câteva zile era primit în curțile oamenilor doritori, în semn de respect. Îmi doream în perioada aceea să intre și în curtea noastră și să ne bucurăm cu toții de acele momente. Într-un an s-a întâmplat asta și am fost cel mai fericit copil.
Locul meu de suflet este acasă, la țară. Aici îi așteptam pe părinții mei la sfârșitul fiecărei săptămâni și tot aici am învățat ce înseamnă tradițiile. Credința o am tot de aici. În fiecare seară făceam rugăciunea, înainte de a dormi, iar în perioada sărbătorilor mergeam la biserică. Cel mai mult îmi plăcea de Paște pentru că erau Deniile, iar luni, a doua zi de Paște, în curtea bisericii, se făcea pomană. Toate femeile din sat găteau, mamaie se trezea dimineața, devreme și făcea pâine în țest și ciorbă de curcan. Eu, împreună cu ceilalți copii, ne jucam în jurul mesei improvizate. Preotul ieșea din biserică și ciocnea ouă roșii cu noi. Când ne întorceam acasă, stăteam în fața porții cu tații noștri care jucau cărți și împărtășeau amintiri.
Mamaie avea grijă să știu să fac totul prin casă. Atunci când muncea la câmp, eu eram cea care o înlocuia. Încercam să fac treburile cât mai bine pentru ca atunci când ajunge acasă să stăm cât mai mult împreună. Ea nu spunea niciodată că e obosită și se dedica pământului și casei în egală măsură. Uneori o dureau picioarele, iar eu îi făceam masaj și spunea că nimeni nu îi face atât de bine. Îmi plăcea să îmi petrec timpul cu ea – avea răbdare și mă asculta, indiferent ce prostie spuneam. De multe ori îi povesteam că vreau să ajung cântăreață atunci când voi fi mare, iar ea mă ruga să fredonez melodii, în timp ce curățam porumbii. Mamaie m-a ajutat să devin un om bun și să-mi construiesc un univers bogat de sentimente și înţelepciune.
La sfârșitul săptămânii, duminica, mergeam la târg și de acolo cumpăram tot ce aveam nevoie pentru următoarele zile. Mie îmi lua întotdeauna halviță, vată pe băț sau bomboane cu nucă și turtă dulce. Retrăiesc acele momente ori de câte ori mi se face dor de copilărie sau de oamenii dragi care au fost în viața mea, dar astăzi nu mai sunt. Sentimentele pe care le am când mă gândesc la acea perioadă sunt pline de emoții, iar ochii îmi trădează de fiecare dată simțurile.
Ploile de vară mi-au marcat copilăria. Mergeam cu prietenii de pe strada noastă să luăm vacile lor de la câmp și deseori un nor negru azvârlea asupra noastră un ropot de ploaie, caldă, de vară. Atunci aveam sentimentul că cerul se unește cu pământul, iar noi dansam, cântam, ne hârjoneam uzi, dar fericiți. Când ajungeam acasă, Lizi, străbunica mea, era îngrijorată și îmi spunea că nu o să mai am voie să ies din casă, dar nu mă lăsam afectată pentru că știam că este o supărare de moment, iar după câteva ore îi va trece. În lumea copilăriei sunt povești cu final fericit, pace, și bucurie.
Copilăria mea miroase a regina nopții și a iarbă proaspăt cosită. Spun la timpul prezent pentru că o simt atât de aproape de parcă este aici, lângă mine. Vara, curtea noastră, de seara devreme până dimineața, după ce se ridica soarele, mirosea atât de frumos că de multe ori visam să dorm în curte, sub bolta înstelată a cerului. Toamna, mirosul de struguri sau ardei copți învăluiau tot satul ca o armură invizibilă. Primăvara, când înfloreau corcodușii și primele flori, ne doream să stăm cât mai mult timp la poartă, ca noua viață a naturii să ne umple sufletele de bucurie și emoție. Și iarna, cel mai emoționant anotimp, cu sărbători, Moș Crăciun și săniuș, era mirific.
Împreună cu prietenii mei mergeam în fața curții lui nea Mișu Boieru` să ne dăm cu sania și ajungeam acasă roșii în obraji și înghețați, dar ne puneam în fața sobei, iar mamaie făcea mămăligă și scotea bucăți de la garniță. Se încălzea tot timpul atmosfera. Înainte de somn jucam toci și săream în pat.
Sunt convinsă că oricine își aduce aminte cu mare drag de copilărie. Este acea perioadă a vieții în care totul era simplu, frumos și în naivitatea noastră de atunci, credem că viața va fi ca în povești.
Când creștem, ne dorim să fim din nou acasă la bunici, să nu avem griji, să fim răsfățați cu meniul preferat al copilăriei pe care numai bunica sau mama îl știu, să dormim acolo unde ne dorim și cât mai mult timp, să stăm de vorbă cu vecinii și să depănăm amintiri. Tot timpul, casa părintească simbolizează stâlpul copilăriei fiecăruia dintre noi și sprijinul pentru sufletele triste și însingurate.
Îmbătrânim și suntem într-o continuă căutare a copilăriei, visând că într-o bună zi, ea va reveni. Alergăm fără încetare să ne potolim setea idealurilor din acea perioadă a vieții, căutăm dragostea și frumusețea lucrurilor de-atunci și constatăm într-un târziu că nu le vom regăsi niciodată. Dar visul e frumos.