Ștefania, cunoscută ca Fila, a treia dintre cele patru fiice ale familiei Costică și Constanța Polizu, s-a născut și a crescut în Comuna Osica de Sus. De profesie inginer chimist și doctor în inginerie biomedicală, este acum pensionară. A studiat ingineria chimică la Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi din Iași (1975-1980). A profesat ca inginer chimist la fabrica Flamura Roșie din București. În 1994 a emigrat cu familia în Canada și locuiește în orașul Montreal. În 1997 a absolvit un master în inginerie chimică aplicată cu lucrarea de cercetare în chimia amestecurilor de polimeri la Școala Politehnică din Montreal, iar în 2009 a obținut PhD (doctorat) în inginerie biomedicală, la aceeași universitate. Teza de doctorat cuprinde tema de cercetare în domeniul biomaterialelor și al bio- nanotehnologiei. A ocupat poziția de cercetător asociat la Școala Politehnică din Montreal.

 

Revenirea acasă

Vara ce-abia a trecut m-a adus acasă, la Osica, după doi ani de absență în care s-au întâmplat atâtea evenimente. Pandemia produsă de virusul Covid-19 precum și toate consecințele generate de aceasta au înăsprit viața noastră. Ne-am trezit, dintr-o dată, că trebuie să fim atenți la traiul nostru de zi cu zi, la modul cum ne întâlnim și când o facem, la cât de aproape sau departe ar trebui să fim unii fată de alții. Mai mult ca niciodată, a trebuit să înțelegem ce se întâmplă în jurul nostru, să fim informați, să ascultam de autorități, chiar și strângând din dinți, să ne conformăm unor reguli comunitare. Evenimente în lanț au produs un adevărat cutremur în modul nostru de-a înțelege viața cu toată diversitatea ei, dar și în a privi moartea, ca un ultim popas în drumul nostru creștinesc pe acest pământ. Popas trist, însoțit de ritual religios și tradiții culturale! Au fost curmate atâtea vieți nevinovate! Dar cel mai greu a fost atunci când, chiar și acel trist « ADIO », ce ne cotropește la pierderea unei ființe dragi, a fost umbrit! Căci mulți dintre noi nu au putut fi alături de cei apropiați și îndrăgiți în clipa despărțirii noastre pe acest pământ. Rapiditatea cu care mulți au plecat dintre noi ne-a lăsat împietriți și suparăți. Și-apoi, cu sufletele împietrite, mângâiați doar de lacrimi, ne-am resemnat căutând binecuvântarea, înțelepciunea şi speranța. După un an și jumătate de viață sub titlul pandemiei petrecută la Montreal, am fost binecuvântată să am parte de o oază de lumină, plină de zile minunate pe meleagurile natale.
Ajunsă în Romania pe la mijlocul lunii iulie, m-am îndreptat spre Cernavodă pentru a o vedea pe sora mea, Jana. Fiind singura care a mai rămas în viață din familia directă Polizu nu aș fi putut trăi altfel călătoria revederii. Am căutat-o pe Jana să plângem alături, așa cum nu putusem s-o facem în 18 aprilie, 2019, să ne reculegem împreună. Am regăsit Osica tristă și fără ecou după decesul sorei mele dragi, Luxa. Chipurile blajine din fotografiile agățate pe perete m-au primit blând, dureros de blând. Și totuși, în toată această neclintire, oaza noastră strămoșească păstrase încă destulă lumină pentru a mă primi prietenos și a-mi dărui ceva din căldura casei părintești. Viața zilnică m-a ancorat în ritmul ei de Osica, îmblânzindu-mă cu răsăritul soarelui, îndemnându-mă cu lumina zilei până seara târziu. Abătută fiind, la gândul că firescul și rostul vieții sunt de neclintit, la ceas de seară, mă mulțumeam cu o zi împlinita în fapte și evenimente. M-am luat repede cu grija rostului de-acasă hrănindu-mă mereu cu seva familiei, a locului. Chiar și cuprinsă de tăcere, m-am întâlnit cu toți ai noștri, plecați la ceruri, prin rugăciune și tradiție religioasă. Și, mai ales, în casa și curtea noastră, am trăit smerită despărțirea de Luxa, plecată în drumul ei fără întoarcere. Cu îndrăzneală culegeam raza dimineții, păstram tăcută frumusețea florilor, pentru a i le dărui, în liniștea serii, în semn ca suntem tot noi, neschimbați, neînfricați. Răspunsul Luxei, auzit numai de mine, mă umplea de iubire în cântec de liniște și pace! Am învățat astfel să trăiesc tăcerea la Osica! În liniștea aceasta m-am plimbat pe toate ulițele și străzile ce duceau într-un singur punct, familia. Am revăzut turnul bisericii și clopotnița ca un tablou al rechemării în trecut, cu vieți nou născute, cu glas de copii și duioșia bătrânilor, cu arșița verii și frumusețea grânelor, cu parfumul florilor și freamătul toamnei, cu sărbători de neuitat. Am ascultat sunetul clopotului din turlă amintindu-mi de încă o moarte, de fiecare sărbătoare anunțată. Am revăzut clădirile școlilor din sat, acolo unde am învățat în școala primară și clădirea liceului, cu anii de gimnaziu și cei de liceu. M-am întâlnit cu oameni cunoscuți și locuri știute. Din toate acestea am înțeles că, în Osica, nu voi fi niciodată în singurătate.

Reîntoarcerea in timp

Pentru o săptămână am plecat din Osica la Iași unde aveam să retrăiesc, după 41 de ani, avântul tineresc din vremea studenției. Am regăsit Iașul din începutul legăturii noastre, Iașul de care mă îndrăgostisem din lectură și poezie sau din fotografii. Iașul pe care îl iubeam dinainte, fără să ne fi dat încă întâlnire! Prima mea călătorie spre Iași ar fi trebuit să fie în anul 1974, când, după terminarea liceului și absolvirea bacalaureatului, în pur idealism adolescentin, pregăteam marea mea întâlnire cu orașul culturii și al romantismului, cu orașul iubirii. Liceană fiind, eram îndrăgostită de poezie, și gândul de a studia în orașul Teiului lui Eminescu a început să-și facă loc în spiritul meu. Fiind pasionată de chimie, îmi propusesem să studiez chimia industrială într-un scop bine definit: să pot contribui la înfrumusețarea exterioară omului, a femeii în particular, prin cosmetice sau îmbrăcăminte. Nu știam ce ar fi mai frumos și mai folositor : chimia organică cu destinație pentru cosmetice și parfumuri sau chimia textilă pentru țesături și haine înnobilate?! În vara lui ’74, după bacalaureat, am decis pentru Facultatea de Chimie industrială, specialitatea Chimie textilă, la Iași. După ce tata mi-a cumpărat biletul de călătorie spre Iași am urcat în tren cu gândul că mă voi întâlni cu frumosul Iași, cu Domnul Eminescu și poezia lui păstrată în coroana bătrânului tei. Era visul meu de adolescentă pornită în căutarea sensului vieții, stăpână pe cunoștințe și convinsă că voi reuși. Un vis frumos ce trebuia împlinit! Fără destul curaj m-am abătut însă de la primul meu gând și am spulberat, pentru o vreme, acest vis, în Gara de Nord din București. Acolo mă aștepta sora mea, Nana, și cumnatul meu, Nicu, care mă găzduiau peste noapte, eu urmând să iau trenul de Iași, a doua zi. Gândul meu s-a schimbat în discuțiile cu ei, căci Nana m-a convins să rămân în București și să mă înscriu pentru admiterea la chimie industrială, specialitatea chimie organică; spunea ea că viața mea de student va fi mai ușoară în București, având un suport din partea lor, în condițiile în care, situația materială a familiei noastre se deteriorase mult. Am vândut biletul cumpărat de tata unui domn ce aștepta în rândul din fata ghișeului să cumpere un loc pentru Iași. Când palma mea întină se întâlnea cu mâna lui care prindea biletul cu bucuria că-și scurtase timpul de așteptare, am simțit cum pierdeam în lacrimi visul drag mie. Și admiterea mea a fost fără succes! Iar atunci când a vrut să fie, în vara lui ’75, cu ocazia admiterii la facultate, cu sfiala copilului de la sat, dar cu credința că visul meu trebuie înfăptuit, am plecat la admitere la Iași însoțită de mama. În drumul acela plin de necunoscut am început să mă descopăr pe mine. Reușita la facultatea de inginerie chimică mi-a redat încrederea pe care o pierdusem, mi-a dat puterea să continui drumul întrerupt cu un an în urmă. Și de aici, în toamnă, la începerea anului universitar, m-am introdus singură în lumea Iașului universitar. Treptat, cu îndrăzneală și curaj, dar și cu multă disciplină, am descifrat rigorile și exigențele unei facultăți de o complexitate aparte. Am căpătat, astfel, mândria de a studia ingineria la Iași, oraș al primei școli de ingineri fondată încă din 1814 și al primei universități din țară, construită în 1866. Mândria aceasta o port și astăzi cu mine, oriunde aș fi. La începuturile mele universitare, intrând într-o lume cu totul și cu totul nouă, mi-am însușit cerințele și regimul facultății de inginerie chimică, program care mi-a dat posibilitatea să mă formez într-o profesie pe care o îndrăgesc și astăzi. Începutul fiecărui an universitar îmi aducea o bucurie imensă la reîntâlnirea cu Iașul meu drag. Trăind în Complexul Studențesc Tudor Vladimirescu, căminele T2, T3 şi T4 am început să mă deprind cu viața social-comunitară, învățând să trăiesc alături de colege venind din toate regiunile țarii. Între noi, fete și băieți din Grupa 1111, facultatea de Chimie și Tehnologie Chimică Textilă, din care am făcut parte, s-au legat prietenii de-o viață, care, în ciuda timpului trecut, vorbesc peste ani. La întâlnirea din vara aceasta, ne-am regăsit neschimbați în relațiile noastre, chiar dacă peste noi trecuseră 41 de ani.
Târgul dulce al Iașilor m-a cucerit încă din primul semestru al anului I. Cu prestigiosul său patrimoniu istoric și cultural, Iașul m-a îndemnat la cunoaștere și studiu. Aici mi-am șlefuit, puțin câte puțin, stângăciile mele în pregătirea sistematică, științifică, la întâlnirea cu tăcerea profundă din frumoasele și luminoasele biblioteci ale orașului. Astfel, începeam să depășesc învățatul lecțiilor din liceu, ca un proces de acumulare de cunoștințe. Începuturile acestea au croit în mine o mentalitate nouă; mă simțeam o privilegiată la gândul că pot păși în asemenea sălașuri de cultură și gândul acesta se transforma într-un imbold pentru mine. O mare emoție am trăit în vara aceasta când am pășit pe scările Bibliotecii Mihai Eminescu, acolo unde am studiat pe timpul celor cinci ani de studenție. Lângă bibliotecă se află și azi Casa Studenților din Iași. Mi-am amintit cum mergeam acolo în pauzele de studiu la o cafea sau ascultam muzică. Și tot acolo, l-am întâlnit, într-o seara de toamnă târzie, pe Marian Drăghici, colegul meu de liceu. Câtă emoție, căci, vedeam pe cineva din Osica! Astăzi, Marian, un mare iubitor de Osica, este scriitor recunoscut nu numai în țară, dar și la nivel internațional. Talentul și dăruirea lui necondiționată pentru Revista Rădăcini, este o binecuvântare pentru osiceni, pentru Osica.
Oraș al celor șapte coline, Iașul rămâne cetatea culturală și spirituală a Moldovei. Cu nenumărate muzee, cu teatre și operă, cu galerii de artă și librării spațioase, orașul te îndeamnă la istorie, literatură și artă. De îndemnul acesta am ascultat și eu în vara aceasta, plimbându-mă pe străzile cu arhitectură veche, unde, descoperi la tot pasul, clădiri istorice și culturale. In centrul Iașului se ridică măreț Palatul Culturii, o adevărată emblemă a orașului. Clădirea ce-și ridică silueta turnului cu ceas în peisajul cetății imprimă orașului o expresie unică de romantism. Cu cele patru muzee de istorie și artă, Palatul este un adevărat centru cultural. Pe perioada anilor ‘70-80 clădirea palatului a suportat lucrări majore de restaurare și, din acest motiv, eu nu putusem vizita interiorul; am rămas cu mâhnirea că, deși aflată în apropiere zi de zi, platul îmi era inaccesibil. A fost așadar o mare mângâiere sufletească că, după atâta așteptare, puteam vizita o asemenea capodoperă, în toata splendoarea ei.
În Iașiul livresc, viața educativ-academică și cea culturală se întâlnesc, în tăcere, cu spiritualitatea. O adevărată catedrală a ortodoxiei, Iașul este orașul din România care are cele mai multe biserici, 71 la număr, dintre care, 30 sunt incluse pe lista monumentelor istorice. Petrecând șapte zile la Iași, vara aceasta am înțeles rolul ce l-a avut viața spirituală a Iașului asupra evoluției mele ca tânăr. La reîntâlnirea cu bisericile recunoscute, m-am dus cu gândul la apropierea mea de biserică chiar din primul an de facultate. In plin regim comunist, pândiți de ateism la toate colțurile, la Iași am identificat, chiar de la începuturi, cupola înnobilată a bisericii, a ritualului religios. Rând pe rând, descopeream câte o biserică și de fiecare dată mă umpleam de lumină. Mi-am amintit cum, înainte și după fiecare examen mergeam la Mitropolie să mă rog și să mulțumesc divinității pentru împlinirile mele. În lăcașul Catedralei mă simțeam smerită și puternică, încrezătoare și temătoare, recunoscătoare și altruistă. Înlăuntrul acela sfânt a dăltuit în mine sufletul credincios al unui tânăr ce voia să-și croiască viața. Întâlneam acolo tineri credincioși, ca și mine, așa cum nu mai văzusem până atunci prin părțile noastre.

Revederea Iașului: întâlniri de suflet între trecut și prezent

Cunoscând aceste lăcașuri culturale și spirituale, universitare și comerciale, cutreierând pe străzi și pe coline, s-au deschis și mai larg aripile visului meu, dorința mea de cunoaștere și de izbândă, de înțelegere în fata credinței, a culturii, a artei. Am realizat cum Iașul calm și profund a știut să preia sufletul adolescentei plecate din Osica ca apoi să-l îmbogățească în candoare și dăruire. În Iași nu m-am simțit niciodată pierdută! Chiar și atunci când mă topeam de dor de Osica sau treceam printr-un impas, în calea mea se ivea un colț de liniște și de frumusețe care mă alina. În Iași mi-a fost teamă o singură dată! Eram în anul întâi de facultate când, în fața științei și a tehnologiei, m-am speriat de stângăcia mea, după care am simțit nevoia imperioasă de a mă ridica la un anumit nivel de performanță. De-atunci am început să-mi deschid mintea și ochii spre ceea ce școala îmi oferea. Iar locul temerii a fost umplut cu muncă, cu dorința de cunoaștere, de studiu și de instruire; am pornit să fac apel la chibzuință și să nutresc năzuința. În Școala Politehnică de la Iași am început, încet, încet, să mă formez ca un intelectual tehnic și să aspir spre devenirea mea ca om. În tot acest timp, Iașul m-a inspirat în cunoașterea oamenilor, a vieții culturale și spirituale, reușind astfel să mă întregesc ca om. Am învățat sa iubesc și să dăruiesc mai mult decât descifrasem în șoaptele adolescenței. Știam că pot să dau viață la visele născute încă din adolescență și astfel mă pregăteam să mă ancorez în viața adevărată. Și chiar dacă o parte din zborurile mele s-au izbit de stânci, nu am îndrăznit niciodată să mă îndoiesc de divinitate, de viață. Căci fiecare stâncă de care m-am lovit a fost, mai degrabă, o încercare a vieții, un prilej de a sta de vorbă cu mine însămi, de a mă căuta și a mă redescoperi, privind spre cer, printre oameni.

Trecut, prezent și viitor: triunghiul timpului

Plecând din Osica și ajunsă la Iași, în vara aceasta a lui ‘21 am retrăit tot acest drum ce s-a extins pe mai multe decenii, traversând două secole. M-am întâlnit cu oameni pe care ii descoperisem acum 41-45 de ani și pe care îi regăseam la fel. Am rezonat împreună la tot farmecul întâlnirii, am depănat amintiri, am cutreierat orașul prin locuri numai de noi știute. Am trăit, timp de câteva zile, în căminul studențesc T8 din Complexul Studențesc Tudor Vladimirescu, unul identic cu T2, cel în care locuisem în studenție. Din bucuria revederii, chiar de la început, s-a trezit în noi dorința de a fi împreună, nedespărțiți, de dimineața până noaptea, târziu. Am petrecut două seri festive de neuitat pe ritm de muzica anilor ’70, cu romanțe și tangouri, cu veselie și prietenie. Am vizitat biserici, Mitropolia, muzee, Palatul Culturii, Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi, Teatrul Vasile Alecsandri, Copoul și terasele din jur. Am cutreierat parcurile, străzile și, prin toate acestea, am retrăit, zi de zi, sentimente și evenimente ce azi mă inspiră. Am realizat așadar, într-o lumină unică, cât de important a fost și rămâne Iașul în devenirea mea ca om. Dăinuie între noi o legătură de neșters care a făcut din Iași, orașul meu de suflet! În cetatea lui m-am pierdut uneori pentru a mă descoperi, m-am rătăcit pentru a-mi îmbogăți sufletul, am căutat pentru a cunoaște, am învățat pentru a construi, am cutreierat pentru a lăsa urme neșterse.
Și mai ales, în vara aceasta, m-am dumerit, mai mult ca niciodată, de unde vine prețuirea mea pentru Iași. Am înțeles abia acum că, atunci, în primii ani de studenție, am găsit în el locul minunat în care m-am cuibărit cu Osica din mine, fără să fi intrat în contradicție cu ceea ce eram și ceea sunt. Fără să mă pierd, fără să mă schimb, ci numai să învăț, să mă cunosc, să înțeleg! Această armonie s-a menținut în ciuda distanței și a timpului. Osica este sufletul meu, iar Iașul este orașul meu de suflet! Între ele există o legătura ce unește trei elemente esențiale din viața mea: familia-comunitatea, școala-cunoașterea, credința-spiritualitatea. Toate s-au întâlnit pe drumul vieții mele, în diverse etape, sub diverse forme, și ele fac parte din mine. Din ele am îndrăznit să întind, peste ani, aripi și mai puternice care m-au ajutat să zbor peste mări și țări, găsindu-mi locul la Montreal, în Canada. Din ele am cutezat să mă inspir să pășesc pe meleaguri străine, fără a mă înstrăina. Recunoscătoare țării mele adoptive, Canada, nu am pierdut nimic din tot ce mi-au dăruit Iașul și Osica. Dimpotrivă, în vara aceasta am trăit sentimentul că, pentru a mă întregi, ca om, a trebuit să se unească drumul Osica-Iași-Montreal într-un triunghi al devenirii mele. Și, cu revenirea mea la Montreal în toamnă, am deslușit triunghiul care leagă cumva primele trei puncte de reper din viața mea: Osica-Iași-Montreal. Nici unul nu este mai important decât altul și fiecare se prelungește printr-o linie continuă întâlnindu-l pe celălalt. În timp ce-n Osica m-am ridicat din rădăcini bine înfipte în pământul nostru, în Iași am continuat să cresc și să caut repere. Astfel am descoperit tulpini, crengi, frunze și flori ce m-au îmbogățit și m-au întărit în creșterea dată de cursul vieții. Iar în Montreal a trebuit să mă identific, să înțeleg și să continui să evoluez într-un mod nebănuit de mine.

Această prezentare necesită JavaScript.

https://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2021/12/FOTO-16_In-fata-la-Biblioteca-Centrala-Universitara-Mihai-Eminescu-Iasi.jpghttps://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2021/12/FOTO-16_In-fata-la-Biblioteca-Centrala-Universitara-Mihai-Eminescu-Iasi-150x150.jpgȘtefania PolizuPRIM-PLANȘtefania, cunoscută ca Fila, a treia dintre cele patru fiice ale familiei Costică și Constanța Polizu, s-a născut și a crescut în Comuna Osica de Sus. De profesie inginer chimist și doctor în inginerie biomedicală, este acum pensionară. A studiat ingineria chimică la Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi din Iași...Osica de Sus