Telefonul a sunat îndelung. Un număr necunoscut: alte oferte, alte chestionare… Am răspuns politicos şi fără să vreau am zis „Salut!”. Puţin derutat şi surprins, apelantul s-a recomandat: „Sunt Preda Constantin” şi n-a mai apucat să continue. Vocea lui m-a dus imediat în curtea Şcolii din Vale şi-am continuat cu un „Ce faci Cocoana? Nu te-am văzut de mult” (de fapt ne-am mai întâlnit în octombrie 2015 la concertul susţinut cu vioara lui Enescu de Gabriel Croitoru şi Horia Mihai). De ce Cocoana? În clasa a V-a (1957) ne purtam puţinele cărţi şi rechizite (un creion şi o gumă) într-o traistă agăţată de gât, cu care , la nevoie, ne apăram de câini sau ne duelam în drum spre casă. Într-o zi, Costică a venit cu o trăistuţă la care cineva îi pusese nişte mânere arătoase. Semăna cu a geantă şi el o legăna preţios. Eram cu Ioana Voinea, Floarea Buznă (a lui Murători) şi Vica lui Miercan, când a trecut pe lângă noi şi m-a privit sfidător. I-am susţinut uitătura şi le-am zis fetelor: „Uite-o pe Cocoana!”, şi aşa l-am strigat apoi, încă doi ani.
Mi-a propus să încercăm să ne adunăm cei din promoţia 1959 care mai suntem, care mai putem … Cu un entuziasm copilăresc am şi făcut un plan de a acţiona. Parcă încropeam un meci în curtea şcolii, aşa de zburdalnice alergau gândurile şi cuvintele noastre. Eram iar copii şi ne legănam între imaginaţie şi real. M-am implicat cu toată energia (ha, ha, ha) vârstei. Norocul meu că memoria îmi este încă bună prietenă. Am apelat la colegii noştri: Costică Tutelcă, Ileana Păun şi Costel al lui Olaru. Am aşezat pe hârtie, în ordine alfabetică, cei 41 de absolvenţi. N-a mai fost nevoie de catalog. În dreptul multora a apărut o cruce. Dumnezeu să-i odihnească!
Puţini dintre cei care ne mai bucurăm de lumina zilei, de culoare, de cântecul păsărilor, de copii, de nepoţi, au mai păstrat legătura. Din aproape în aproape, am aflat adresele şi-am strigat „Adunarea!”. Ne-am întâlnit pe 27 august la „La Popas”, în Vlăduleni. Au lipsit din varii motive (nu le-am aflat adresa, nehotărâţi, greu deplasabili): Dobre Maria, Bârzeanu Constantin, Mohor Maria, Nedelcovici Cecilia, Buznă Floarea, Ciurel Victoria, Maxut Ioana, Maxut Ion, Surdu Maria, Mărculescu Teodor, Iacob Ilie, Sandu Alexandru (al lui Turuiac). Lixandru Nicolae (al lui Fâţaru) ne-a trimis o poezie:
La școala din Vale
Cu castanii înfloriți
Veneau cu ghiozdanul în spinare
Colegii mei iubiți.

Prin ceața timpului pierdut
Văd dascălii și catalogul sfânt,
Mă văd copil la tablă în picioare.
De luam un (trei) 3, era o sărbătoare.

Toate s-au dus de-o veșnicie.
Unde-ai plecat așa curând copilărie?
Anii s-au dus cu toții rând pe rând
Și-acum avem părul cărunt.

Părul alb e lucru mare
Pentru cine vrea să știe
Și a ști să-l porți e, poate,
Cea mai grea filozofie.

Lixandru Nicolae, august 2021
(Între timp autorul poeziei a plecat în lumea celor drepți)
După 62 de ani, revederea a fost cu emoţii, bucurie, curiozitate. Şi ziua a fost frumoasă: soare, căldură, calm. Vorbeam unul peste altul (ca-n bănci), de-a valma: ce-am făcut, ce ştim despre alţii, sănătate, picanterii. Au primat însă amintirile: şcoală, profesori, situaţii hazlii, secvenţe dureroase, lipsuri. Fraţii Petrică (ai lui Cărbune) au recitat versuri de Vasile Militaru, au relatat situaţii din viaţa familiei lor; Tâlvan n-a uitat că domnul Dincă, profesorul de matematică, l-a depunctat la o teză; Costică Tutelcă, cu o memorie vizuală perfectă, avea clară poziţia noastră în bănci; Săftoiu (al lui Ţigli) ne-a povestit întâmplări şi realizări din serviciul lui. Ioana Voinea era mulţumită că-şi realizase visul: a îndrumat de la catedră generaţii de copii. Fugaru ne-a spus printre altele cu ce probleme se confruntă în frumoasa lui grădină de zarzavat. Ne-am amintit că Ileana Păun (a lui Pecie) a avut prima din clasă uniformă, că Viorica Constantin (a lui Stupăriță) era cea mai cuminte dintre noi, că Dorel Mărculescu (băiatul popii) înţărca dracii. Am vorbit despre colegii de la Greci, care veneau la şcoală şi pe ninsoare şi pe ploaie rebegiţi de frig îşi luau notițele pe lângă soba care da mai mult fum decât căldură.
După un pahar, două, râdeam de sandvişurile din trăiştile noastre: mămăligă prăjită, ceapă, mai rar ou, brânză şi carne de la garniţă. Ne-am amintit cum a speriat-o şi-a luat-o în braţe Nicu lui Fâţaru pe doamna Cotaie (profesoară cu doctorat luat în Germania, la Heidelberg), crezând că pe uşă va intra Cocoana. Când ne-a predat Teorema lui Pitagora, domnul Dincă a lipit cu cocă pe tablă un triunghi făcut dintr-un ziar. L-a desfăcut apoi şi pe fiecare latură a apărut un pătrat. Pătratele mici le-a suprapus pe cel mare. Am văzut cu ochii noştri că suma pătratelor catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei. Interesantă a fost problema apărută în pauză. Făina rămasă în strachină a zburat prin clasă şi ne-a albit pe toţi. Când a venit Nea Mărin, omul de serviciu, şi–a văzut dezastrul, a aplicat corecţii cu mătura unde a nimerit. A fost certată Viorica Constantin, singura care nu se implicase și care sta cuminte în bancă. Doar ea nu avea făină pe haine.
Ne-am adus aminte şi de martie 1953 când doamna Suzana, învăţătoarea noastră, ne-a spus că a murit Stalin şi că trebuie să plângem. Pe mine m-a dat afară c-am râs. M-am uitat la Dorel al Popii şi la Costel Calotă care plângeau urât şi le mai curgea şi nasul.
S-a vorbit despre meciurile de fotbal, despre bătăi, despre mici idile, despre serbările din curtea şcolii, despre şi despre şi despre. Ne-am simţit bine, am primit bucurie în suflet, am fost tineri.
Esenţa a exprimat-o în câteva cuvinte Nicu al lui Cărbune: „Am venit moş şi-am plecat flăcău”.
Vreau să mulţumesc lui Costel Calotă, patronul localului „La Popas”, care ne-a acordat o atenţie specială.