Porumbelul lui Noe a stabilit prin testament ca urmașii săi să devină, în veci vecilor, ambasadori ai păcii pe pământ, iar de atunci, porunca sa a răzbit și s-a împlinit în cele patru colțuri ale pământului. Dacă povestea Potopului rămâne totuși una controversată, prezența porumbelului, în acele vremuri, este dovedită științific. Ea este aproximată la 10.000 de ani înainte de Hristos. De atunci și până în zilele noastre, porumbelul a demonstrat cu prisosință simbolistica sa de mesager al păcii, frumuseții și al reînnoirii, fiind adoptat în toate culturile și civilizațiile umane ca înger păzitor al iubirii, al familiei. Urmarea calităților sale-inteligență, memorie-conjugate cu atașamentul nezdruncinat față de cuibul în care s-a născut, a făcut ca în Grecia Antică porumbelul să aducă cetăților vestea învingătorilor de la Olimpiade, iar romanii să-l înroleze pe câmpul de luptă, în serviciul de curierat, iar armatele moderne să-i încredințeze și misiuni de spionaj.
Relația sa cu omul începe în copilăria acestuia când apropierea lor, la propriu și la figurat, apare spontan ca urmare a unei atracții reciproce, bazate pe lipsa violenței și continuate de mirajul zborului, în care porumbelul poartă pe aripile sale visul omului de a se avânta și el în înaltul cerului.
Tot în copilărie a început și dragostea mea pentru porumbei, într-o lume în care nu apăruse televizorul, aparate de radio erau doar câteva și marea majoritate a oamenilor trăiau pe cont propriu, adică fără serviciu. Munca pentru cele necesare traiului era mai intensă de primăvara până toamna, iar odată cu venirea frigului se strângeau toți pe lângă soba încălzită cu paie, pe care adulții o părăseau din când în când, purtând de grijă vitelor și orătăniilor. Monotonia acestui anotimp o întrerupeam noi, copiii, încăierând câinii sau zburând porumbeii, acțiuni la care se asociau adolescenți și adulți în număr destul de mare. Spectacolul se încheia totdeauna cu un clasament îndelung contestat, privind cel mai puternic câine sau cel mai acrobat porumbel, de regulă cei jucători. Din păcate eu nu m-am regăsit niciodată în aceste clasamente, deoarece câinele nostru avea o statură modestă, incompatibilă cu podiumul, iar la capitolul porumbei nu mă calificam fiindcă tatăl meu nu i-a acceptat în gospodăria noastră pe motiv că îi distrug tabla de pe casă.
În vremea aceea astfel de activități erau considerate recreative, intens repetate, ușor de organizat având timp liber neîngrădit, iar câteva perechi de porumbei se găseau pe la multe case, astfel încât spectacolul aerian să aibă continuitate. El era întreținut de micii crescători, cei cu până la 20-25 de porumbei. Cei mari, erau câțiva. Fană al Lii, vecin cu Romică Coțofană și fratele său Tomiță din Modorani aveau efective mult peste suta de bucăți, motiv pentru care noi copiii ne adunam frecvent la casele lor, ca la expoziție, sa admirăm mulțimea de tablouri vii.
Pentru că aceștia din urmă nu participau la competițiile sportive columbofile-zboruri de la distanțe mari, faima lor nu depășea cu mult limitele comunei. Probabil că strădania lor avea doar motivații comerciale. În zonele urbane mici, încă de atunci, mulți crescători de porumbei erau orientați pe rasa de voiajori, capabili să-și regăsească casa venind de la sute sau mii de kilometri. La începutul anilor 60, asemenea performanțe au avut menirea să înflăcăreze imaginația numeroșilor pasionați de sportul columbofil. În anul 1964 eram în gazdă la dl. Dinu Constantin din orașul Balș pe care l-am însoțit la un eveniment, în premieră în această așezare. Președintele clubului columbofil din oraș, dl. Ionel Terente, cumpărase cu suma de 900 lei o pereche de porumbei voiajori participanți la un zbor de la Varșovia. Atunci, în curtea acestui om am avut imaginea clară a unui pelerinaj. Erau acolo oameni de diferite vârste și profesii, de la cizmari, frizeri, la medici, profesori, militari, care îl priveau cu invidie pe organizatorul evenimentului.
De acolo am plecat întristat și răvășit. Acei porumbei care au îndurat foamea, setea, imprevizibilul vremii, răpitorii văzduhului, în loc să fie recompensați pentru performanța lor, au fost condamnați să nu mai vadă niciodată albastrul cerului, așteptându-și moartea închiși într-o volieră, unde trebuiau să se reproducă în beneficiul proprietarului. Alt motiv al bulversării mele era acea sumă de bani, 900 de lei, mult peste leafa lunară a tatălui meu, acar la calea ferată, sumă care ar fi acoperit cheltuielile mele cu internatul pe mai bine de jumătate de an școlar. Ce se întâmpla acolo era pasiune sau viciu ?

Această prezentare necesită JavaScript.

După o jumătate de secol, pasiunea pentru porumbeii voiajori a căpătat dimensiuni de neimaginat, altădată concretizându-se într-un calendar competițional la nivel european care prin selecție și antrenamente intense a făcut ca distanțele de zbor să depășească, în mod repetat, mia de kilometri, iar prețul de vânzare al acestor performeri să cocheteze frecvent cu suta de mii de euro. Anul acesta, domnul Liviu Vieru, de la Clubul Columbofil Caracal a refuzat suma de 60.000 euro pentru un porumbel care a câștigat, de trei ori consecutiv, locul întâi la Maraton (1200 km), unde numărul participanților a urcat până la 17.800.
În acești cincizeci de ani selecția a trecut de la porumbei la crescătorii acestora. Pe vremuri, crescătorii erau firi romantice care se delectau privindu-și stolul de porumbei în zbor cum dădeau ocol propriei case la doar câteva sute de metri. Azi, firea acestor oameni este una dură, fără sentimente. Supun bietele făpturi înaripate la stres și efort inimaginabil. Într-un an competițional, le supun la patru cinci zboruri de peste o mie de kilometri fiecare, luptând pentru titlul de AS MARATON. Mulți dintre bieții porumbei nu reușesc să se mai întoarcă! Pentru premianți urmează captivitatea pe viață, iar pentru ceilalți participanți, câștigători a două-trei maratoane, care nu s-au mai întors de la ultimul zbor, nu există prea mare regret. Este considerată o nouă treaptă în procesul unei neîntrerupte selecții.
În iureșul acesta, cu dimensiuni continentale, este cuprinsă și Osicata noastră, cum ar spune poetul Marian Drăghici. Firește sportul acesta, la noi este practicat de oameni tineri, din altă generație, cu altă scară de valori, în care câștigul material este cel mai adesea simbolic. Cel mai reprezentativ dintre aceștia este domnul Remus Cernătoiu, osicean get-beget, cu domiciliul în orașul Balș, ale cărui performanțe l-au făcut cunoscut și apreciat de către columbofilii județului Olt, motiv pentru care, de câțiva ani a fost ales președinte al Asociației Columbofile a județului nostru. Asociația pe care o conduce are cluburi columbofile în Slatina, Balș, Caracal, Corabia, Voineasa și Cioroiu, care și-au intensificat participarea în competiția sportului înaripat, obținând rezultate tot mai bune de la un an la altul. Domnul Cernătoiu este un reputat medic veterinar în zona noastră, a cărui pasiune a evoluat în mod constant și echilibrat spre performanțele care l-au făcut cunoscut, în 2011 locul 1 pe județ și locul 35 național la concurs pui viteză, 2013 locul1 pe județ și locul 4 național, iar în anul 2016 a obținut AS FOND PALMARES locul 2 național.
În această competiție, Osica este reprezentată de Cochințu Constantin, Stănculescu Lucian, Vlădaia Nicușor, Gubendreanu Alexandru, Diba Constantin, Bălan Cristi, Begeacă Constantin și de la Greci domnul Crăciunică. În total se apropie de mia de porumbei voiajori. Dintre aceștia, recent, dl. Cochințu a trecut în fruntea formației. Dovadă sunt diplomele și cupele prezentate foto, pe care fiul său vrea să le facă și mai strălucitoare. Rezultate notabile a obținut anul acesta și dl. Lucian Stănculescu care la Maratonul de la Toknak (980km) unde s-au lansat 17.000 de porumbei, a lansat 13 și, spre meritul lor, s-au întors cu toții la cuiburile dragi.
Aceste performanțe reprezintă haina de duminică, dar dincolo de ele arde un foc continuu, de cele mai multe ori într-o discreție conspirativă, cu un buget rareori cunoscut de familie, cu pierderi înăbușite și bucurii fulgerătoare. Aceasta este lumea lor care se adună și se răsfiră în căutarea performanței asemeni unui furnicar, în permanentă mișcare, firește, spre mai bine. Chestionați cu privire la cheltuielile financiare, fiindcă acest sport nu este unul ieftin, ei au o justificare ermetică: „Nu merg la cârciumă, nu joc la păcănele”, ba mai mult, sunt printre cei mai buni familiști, întrucât mai tot timpul sunt în voliera de lângă casă și visează întotdeauna la vreme bună și vremuri mai bune.