OSICEANUL DE CINSTE

Asistent maternal între profesie și menire

Profesia de asistent maternal a fost instituită la începutul anilor 2000, printr-o Hotărâre de Guvern. În acest fel, copiilor abandonați prin spitale și prin orfelinate li s-a oferit șansa de a crește într-un mediu familial și de a se bucura de căldura unui cămin. De atunci, mai multe femei din Osica au devenit asistent maternal punându-și afecțiunea sufletească și casa la dispoziția acestor copii năpăstuiți. Vom cunoaște pe rând poveștile lor, ghidați oarecum de următoarele întrebări:

Ce v-a determinat să faceți acest pas?
Cum au reacționat membrii familiei, în special copiii, când au aflat că veți deveni asistent maternal?
Când ați început demersurile și cât timp au durat procedurile?
Ce ați simțit când ați primit primul copil în îngrijire? El cum a reacționat când v-a văzut? Cum s-a înțeles cu membrii familiei? Cât timp a trăit în familia dumneavoastră?
Câți copii au crescut alături de dumneavoastră? Povestiți-ne despre fiecare dintre ei: câți frați avea, cum se descurca la școală, ce năzbâtii a făcut, ce talente are, ce satisfacții ați avut de la el, cu ce v-a dat bătăi de cap….
Ce mai știți despre ei? Mai țin legătura cu dumneavoastră?
Chestionarul nu este nici obligatoriu, nici limitativ, mai ales că fiecare copil este unic în felul său și fiecare familie are propriul set de reguli și de valori.

Această prezentare necesită JavaScript.

  1. Maria (Mioara) Cîrciumaru – prima femeie din Osica devenită asistent maternal

– Lucram la doamna doctor Mazilescu, iar într-o zi a venit Liliana lui Velică la dispensar ,pentru niște probleme și din discuție în discuție mi-a spus că a luat în plasament un copil. Inițial, am fost surprinsă și am întrebat-o dacă s-a atașat de el, dacă îl iubește …. Mi-a răspuns că nu ar mai concepe să nu-l fi avut în grijă și mi-am dat seama că vorbește serios. Doamna doctor, fiind de față la discuție, după ce a plecat Liliana, m-a întrebat dacă voi putea face față din punct de vedere afectiv. I-am răspuns hotărâtă: TREBUIE.

Apoi a început demersurile și fiindcă era nevoie mare de asistenți maternali în acea perioadă de început, copiii se repartizau în regim de urgență, astfel că în maxim o lună de zile a fost anunțată să vină să ia primul copil, pe Marian – Ginu.
Se întâmpla prin mai-iunie 2000, pe când Ginu avea 8 luni. Practic, copilul a deschis ochii în familia care l-a primit în plasament.
– Când am intrat cu el în curte, m-am închinat și m-am rugat la Dumnezeu să-l iubesc pe acel copil.
Cu ochii în lacrimi îmi relatează momentul în care, în opinia sa, a realizat că aceasta îi este menirea. Cam când avea 3 ani, Ginu fiind la grădiniță a răcit și i-a fost foarte rău. Noaptea, a apucat-o de piept și i-a zis: „Mama mea, să nu mă lași să mor!”.
– Cu familia, cum a fost?
– Soțul meu, Dumitru (Lili – cum este cunoscut în sat), nu a avut copii. Pe Vali, fiul meu, l-a crescut de la 3 ani ca pe propriul său copil, așa că Ginu a venit să împlinească și să completeze într-un fel familia. Fiul meu, fiind singurul copil, l-a acceptat, l-a iubit și l-a ocrotit ca pe un frate mai mic. Diferența de vârstă între ei este de 21 de ani. Dacă nu l-ar fi iubit, nu ar fi fost de acord să-i facem casă aici, în curte.
– Cu școala, cum s-a descurcat?
– Școala a început-o în Deal, după care l-am mutat în Vale pentru că am simțit că nu i se acordă atenția cuvenită, și în plus era mai aproape de casă. După clasa a VIII-a a urmat Liceul „Ion Gh. Roșca” din comună. Chiar dacă nu a excelat la vreo materie, și-a văzut de școală, nu a rămas corijent, nu s-a înhăitat cu alți copii mai năzdrăvani și nu ne-a făcut probleme.

Mândră de el, spune că după ce a lucrat la Pirelli și după absolvirea unui curs de bucătar-ospătar, acum lucrează la McDonald`s în Slatina. Face cu pasiune ceea ce îi place, este văzut foarte bine de către cei din echipa în care lucrează, este apreciat de șefi fiind promovat de 3 ori în 3 luni și este satisfăcut de munca lui.
Următorul copil primit în plasament, în anul 2005, a fost Marius fratele cel mai mic al lui Ginu, care avea numai 3 săptămâni când le-a fost adus. De fapt Marius este numele lui de botez, pentru că în realitate îl cheamă tot Marian – Ginu. Din această cauză, la un moment dat au avut mici probleme cu alocația copiilor, fiindcă poștașul nu înțelegea cum poți să primești două alocații pentru același nume. Ulterior, problema s-a rezolvat simplu: fiecare dintre cei doi frați primea alocația pe numele câte unuia dintre soți.
Ca și Ginu, Marius a urmat gimnaziul la Școala din Vale, iar acum este la o scoală profesională în Slatina. A fost și este cel mai alintat dintre băieți. Acum, fiind la vârsta la care teribilismul depășește uneori buna creștere și educația primită în familie, Mioara este îngrijorată ca nu cumva Marius să intre în vreun anturaj care să-l influențeze în mod negativ. „Până nu-l știu venit acasă de la discotecă sau de la vreo aniversare, nu mă ia somnul” – îmi mărturisește.
Cel de-al treilea copil crescut de Mioara și de soțul ei Lili a fost Nicu, fratele mijlociu al lui Ginu și al lui Marius. Abia în anul 2006, când avea 4 ani, când s-a aflat că sunt frați, Nicu a fost luat de la familia care îl avea în îngrijire și a fost adus lângă frații săi. Școala generală și liceul le-a urmat în Osica, apoi a făcut o școală de mecanici auto.
Fire mai nestatornică și spirit aventurier, după majorat Nicu a încercat să-și decidă singur drumul în viață. După un eșec în Germania, și-a încercat ulterior norocul în Spania. Îi mai sună din când în când să le mai spună ce mai face și să-i mai audă. Uneori îi vizitează pentru timp scurt. Mioara speră să-l vadă la casa lui mai ales că i-a mărturisit că a cunoscut o fată și vrea să-și întemeieze o familie. Ea îl așteaptă acasă și oftează de grija lui. Regretă că nu a cumpărat locul de casă de la Ion Țiganul, unde avea loc să facă două case și să-i așeze pe cei doi frați cărora încă nu le-a făcut un rost. Știe că Nicu poate să izbutească în viață pentru că este harnic și priceput. Îmi mărturisește că le-a acordat celor trei frați mai multă atenție decât propriului copil și propriilor nepoți, dar nu regretă nicio clipă asta.
Selectând fotografiile pentru articol, ne-am decis cu greu pe care să le păstrăm. Oricare dintre fotografiile luate la mână transmite o emoție aparte despre momentul în care a fost făcută. Ne-am fi dorit ca toate să poată fi cuprinse în acest articol, dar știu că în albumul se suflet al Mioarei există un locșor aparte pentru fiecare poză.
2. Carmen Calotă – cea de-a doua femeie din Osica devenită asistent maternal
– Eu am fost angajată pe 2 aprilie 2003 și am primit copiii la 2 săptămâni de la depunerea actelor. Școala de asistenți maternali am urmat-o având deja copiii acasă și ulterior am primit diploma. Am lucrat la fabrica de tricotaje din Caracal, m-am îmbolnăvit și am avut o operație la cap. După operație nu mai aveam voie să lucrez în mediu cu praf sau cu scame. Practic, nu mai puteam să revin la vechiul loc de muncă. Imboldul de a lucra ca asistent maternal a venit de la Mioara Cîrciumaru. Am luat exemplul ei. În plus, Alexandra mea, fiind singurul copil, tot timpul insista că ar mai vrea o soră sau un frate.

Motivarea alegerii acestei profesii a fost una complexă: pe de o parte, din punct de vedere medical – din cauza intervenției chirurgicale la care a fost supusă, fără posibilitatea de a mai reveni acolo unde lucrase, pe de altă parte din punct de vedere familial – dorința fiicei sale de a mai avea frați și nu în ultimul rând firea sa dinamică – muncește de mică și nu a acceptat să primească nimic pe degeaba. Frații Oane și Gela au fost crescuți de ea. Mama pleca la câmp cu noaptea în cap și venea seara târziu, iar eu trebuia să-i supraveghez – îmi mărturisește. Soțul ei, Marian, a fost și el încântat de alegerea făcută și i-a dat acordul necondiționat. Fără sprijinul lui nu aș fi putut să fac nimic.
A primit 2 copii dintr-o dată: pe Robert-Alexandru, care avea doi ani și două luni, și pe Dorina, care avea un an și o lună. Dorina, fiind mai sensibilă și având anumite probleme de sănătate, a stat la Carmen numai 7 luni după care a fost luată la Slatina. Pentru binele ei, trebuia să fie în oraș, ca să ajungă la spital în cel mai scurt timp posibil ca să primească îngrijirile de care avea nevoie.
– Primul Crăciun cu ei în casă n-am să-l uit niciodată. Robert nu văzuse până atunci un pom de Crăciun. Am avut un brad până la tavan, împodobit ca în povești cu beteală instalații și globuri colorate. Marian, care lucra în Italia, adusese un geamantan cu dulciuri de tot felul, pe care le-am pus în brad și sub brad. Băiatul nu mai putea de bucurie! Era în al nouălea cer și efectiv înota pe sub brad printre cadouri, strigând „Mama mea! Ce îmi aduse mie Ciuciunu”. Nu putea să pronunțe Crăciunul. Era cel mai frumos copil de la grădiniță și mi-era tare drag de el.
Robert a stat la Carmen și la Marian aproximativ 3 ani, după care a fost adoptat de o familie din Slatina. La ei în familie a avut parte de toate bucuriile copilăriei. După ce a plecat la părinții adoptivi, s-a bucurat de toate beneficiile unei familii care i-a oferit viața pe care o merita. Bineînțeles că își aduce aminte toate acele clipe petrecute alături de noi. Major fiind, acum 2 ani ne-a vizitat.
După ce Dorina le-a fost luată, au primit-o pe Nicoleta care avea numai 6 luni. Carmen al luat-o direct din spital, în regim de urgență, fiindcă avusese niște probleme. Atunci, dl. Doctor Conea a dezbrăcat-o și mi-a arătat că este întreagă. Mi-a spus că dacă o voi hrăni bine, nu voi avea probleme de sănătate niciodată cu ea. Așa a și fost: până a plecat de la mine, nici măcar nu a răcit vreodată. Pe fată am botezat-o noi. De fapt, am creștinat-o, că în acte o cheamă Cassandra. Nașă i-a fost tanti Ioana lui Cărbune. Pentru noi a fost, este și rămâne Nicoleta. Când avea cam trei ani, mama ei naturală a vrut să o ia acasă. S-au judecat iar instanța le-a încredințat-o lor în continuare. Vestea au primit-o de sărbători, semn că Dumnezeu îi veghează pe acești copii.
După ce Robert a fost dat spre adopție, au primit-o în plasament pe Ionela-Alexandra care avea doi ani și jumătate, fiind cam de aceeași vârstă cu Nicoleta.
– Fiindcă Alexandra mea a fost crescută de soacră-mea până în clasa a VIII-a, am trăit cu fetele astea toate momentele pe care ar fi trebuit să le trăiesc alături de fiica mea: le-am hrănit, le-am îngrijit zi de zi, le-am dus și le-am adus de la grădiniță și de la școală, le-am spus povești, le-am învățat poezii, am participat alături de ele la toate serbările.
Nicoleta și Ionela Alexandra au fost colege de clasă și de bancă. Carmen și Marian le-au cumpărat la fiecare aceleași lucruri, fără deosebire: două biciclete, două culegeri, două rochii, două perechi de încălțăminte etc. Nu au fost nevoite să împartă nimic. „Nu erau primele din clasă, dar până au plecat de la mine au avut în fiecare an medii peste 8. Nu au rămas corigente la nicio materie”
Sărbătorile de iarnă au fost permanent prilej de bucurie pentru cele două fete. Carmen se costuma în Moș Crăciun, aduna toți copiii de pe stradă, pe cei aflați în plasament și cei ai vecinilor, și pleca la colindat cu ei. Toți știau și cântau colindele pe care le învățaseră la școală, iar răsplata efortului lor era întotdeauna pe măsură: primeau sume mari de bani, în special de la prietenii de familie dar și de la vecini. „Obosiți după colindat, intrau cu toții în sufragerie, se așezau pe jos și împărțeau banii pe care îi primiseră. Puteam citi bucuria și satisfacția pe fețele lor îmbujorate de ger”. Amintirile acestea nu le vor uita niciodată, mai ales că fetele au crezut în Moș Crăciun până târziu.
Azi, Nicoleta este căsătorită, are un băiețel și lucrează în Anglia împreună cu soțul. O sună pe Carmen destul de des, uneori și de 2-3 ori pe zi, pur și simplu să o audă sau să-i mai ceară sfaturi.
Ionela-Alexandra are și ea o fetiță. Nu mai ține legătura cu Carmen, se pare că și-a reluat legăturile cu părinții naturali.

La fel ca Mioara, Carmen se mândrește cu educația pe care le-a oferit-o copiilor pe care i-a avut în plasament și este satisfăcută atunci când primește vești bune de la ei.
Foarte multe fotografii le-au dat fetelor la plecare ca să aibă amintiri din familia în care au crescut. Din cele rămase, multe la număr, le-am selectat pe cele care ar putea să scoată în evidență dragostea și afecțiunea de care s-au bucurat acești copii.

Această prezentare necesită JavaScript.

Lasă un răspuns