„Un prinț din Levant îndrăgind vânătoarea,
Prin inimă neagră de codru trecea”…

Privind retrospectiv, vânătoarea pe plaiurile osicene nu a avut niciodată din noblețea, dramatismul și aerul princiar ce abundă din versurile lui Ștefan Augustin Doinaș, fiind o vânătoare ce vizează în principal vânatul mic, adică iepure, fazan, prepeliță, rață și gâscă, datorită reliefului de câmpie. Dar un lucru e sigur, vânătoarea e palpitantă, plină de adrenalină chiar dacă nu iei urma ursului sau mistrețului rănit în negura pădurii… În plus, factorul concurențial, în limitele unei adânci prietenii între tovarășii de vânătoare, făcea ca întâlnirile noastre să capete sentimente contradictorii, multă emoție, teamă, frustrare, ambiție…

Mie, Costel Calotă, băiatul lui Florică al lui Olaru, vânătoarea mi-a transmis primii fiori din fragedă copilărie, fiindcă tatăl meu era vânător. Poștaș fiind, mai ciugulea din mersul șaretei prin zăpada iernilor de altădată, pe drumurile dintre Osica, Greci și Ostrov, câte un iepure adormit în omăt. Parcă îl aud „Puițo, hai fa să jupuim iepurele ăsta că înghețai de frig în șaretă!” … Departe de ochii vreunui reclamagiu, căci pe timpul comuniștilor genul acesta de individ era patentat marcă înregistrată, în bucătăria din spate, la căldura plitei, se desfășura toată activitatea. Copil fiind, de vreo 10 anișori, după ce am câștigat încrederea familiei în ceea ce privea discreția, am avut ocazia să asist la eveniment, privind lumea prin ochiul sticlos al urecheatului, neștiind că Dumnezeu îmi inoculase deja dragostea ancestrală a vânătorii…

Mai târziu, mult mai târziu, am luat pentru prima oară arma în brațe ca pe un dulce blestem al zeiței Diana, bătând în lung și în lat câmpiile, pădurile din zonă și din țară, cu lungi ieșiri în mijlocul peisajelor de iarnă care adaugă vânătorii o atmosferă de basm, cu zăpada trosnind sub talpa cizmei, cu copacii încărcați de polei și zăpadă după nopți bântuite de ger… Am trăit alături de camarazii mei multe momente de neuitat, cu saltul iepurelui din culcușul răscolit cu grijă de cu seară în stratul de zăpadă din care i se văd doar ochii sau urechile, sau explozia multicoloră a cocoșului de fazan din porumbari sub asaltul câinilor de vânătoare…

Nu poți vorbi de vânătoare în Osica de Sus fără să vorbești despre membrii de vânătoare vechi sau noi, fără să-ți aduci aminte de oamenii pe care îi cunoști sau i-ai cunoscut direct sau din povești și aducere-aminte, generații noi sau mai vechi. Printre cei care au trecut pe alte tărâmuri de vânătoare îi amintim pe Fănică Prian, Oane Chiruș, Mitică a lui Roșu, Codiță al lui Ciurel, Florică al lui Olaru, Mitică Ploscă, Mitică Mocanu din Pisc, apoi cei din Vlăduleni, Marcel Buznă, Mărin Ciotec, Mărin Paivan, Ion Rontea, Iancu și Jane Buznă. Dumnezeu să-i odihnească! În urma lor altă generație de vânători în frunte cu decanul vârstei Gheorghe Pecie, cel ce ne înveselea cu vorbele lui simple și amuzante și care ne-a dat multora dintre noi sfaturi de vânătoare, apoi Boacă, eu – Costel Olaru, Fănică Jilavu, Mugurel Buznă, Cristi Mucica, Eugen Sandu Văduva. La Greci Rățoi Mărin, Mușa Georgel Mânzu. Apoi noul val, vânătorii noi: Sorin Mitrache, Alin Calotă, Radu Vasilescu, Dumitrașcu Gabi, iar ca gonași trebuie să-i amintim pe Marcel Glonț, pe Bănică, pe Cezar al Zbârlii, pe șeful de gară Costel Calafat, cu care avem o poveste de neuitat. La o partidă de vânătoare a fost împușcată o vulpe, iar Costel fiind sub influența lui Bachus neștiind că vulpoiul e posesorul unei imense familii de purici l-a luat la spinare mergând câțiva kilometri cu el. Nu vă spun ce râs a fost când ne-am întâlnit cu toții, iar el se scărpina de mama focului. Altădată, într- o iarnă cu multă zăpadă, în Bârza, sub Șopârlița, nea Codiță al lui Ciurel a urmărit urma de sânge a unui iepure care simțind că sfârșitul îi este aproape s-a furișat într- un tub de ciment ce ținea loc de podeț. Nea Codiță l-a ajuns din urmă, dar problema era că nu ajungea să recupereze iepurele și atunci neavând altă soluție a luat arma de țevi și a încercat să-l agațe cumva cu patul armei. Arma era încărcată și nea Codiță din cauza neatenției și neglijenței putea fi singurul vânător din lume împușcat de un iepure. Trebuie să recunosc și eu că fiind la prima vânătoare de mistreți, în urmă cu 30 și ceva de ani, în zona Iancu Jianu, la Balș, m-am suit în copac de frica mistreților care au trecut pe lângă mine.

În urmă cu vreo 30 de ani, am vrut să cumpăr o armă de vânătoare și Boacă, săritor din fire, s-a oferit să mă ajute zicând că știe o doamnă din Slatina care deține o pușcă și este doritoare să o vândă. Zis și făcut. Am plecat la Slatina și când am ajuns la intrarea în oraș, lângă statuia Ecaterinei Teodoroiu, a zis să oprim căci am ajuns la doamna cu pricina… Am întrebat mirat care e doamna, și el, cu aerul senin pe care-l afișa când făcea câte o boacănă, mi-a arătat arma din mâinile Ecaterinei Teodoroiu… Ce-a urmat vă puteți imagina…Și n-am fost singurul care a pățit-o!

Multe, foarte multe, povești. Apoi să vorbim despre petrecerile pe care le organizam la mine la „Popas” în Dealul Viilor sau la Cristi Mucica la cârciumă până spre dimineață, cu lăutarii după noi. Multe vorbe se pot spune despre vânători, despre tagma vânătorilor, dar un lucru este sigur: vânătorii sunt oameni de caracter, hotărâți, oameni de nădejde pe care te poți baza atât la bine cât și la rău…

Constantin Calotă
antreprenor