Invitat: Ileana Bobiceanu, contabil

Motivație

Osica noastră există, spun documentele, de peste jumătate de mileniu, dar o carte-mărturie despre memoria locului nu s-a scris. Vasăzică suntem o mare comună fără istorie scrisă.
Vă propun s-o scriem acum, împreună.
La drept vorbind, o piatră de temelie s-a pus cu Monografia editată în urmă cu câțiva ani. Aceea, lucrare excepțională, în parte științifică, în parte mai puțin, este un instrument de lucru util. Ce îi lipsește fatalmente oricărei lucrări de acest gen, dincolo de rigoarea unor informații, este sufletul, omenescul, memoria afectivă, povestea celor mai cu moț, de vază și bază, dintre osiceni. Reprezentativi, în sensul că le pasă de comuna lor, că, pe unde se află, la baștină sau la zeci-sute-mii de kilometri, nu și-au făcut de râs obârșia, ci dimpotrivă. Și uite, acum, sunt chemați, în fine, să-și înșire povestea „proprie și personală”, cu sau fără pic de umor, despre viața lor rostogolită din satul în care văzură lumina zilei.
Exact asta e Osica de Sus: suma identităților celor ce au văzut lumina zilei în ea; suma identităților noastre, suma faptelor și mărturiilor noastre – oriunde ne-am afla; nu doar casele, ulițele, instituțiile, cimitirul etc., ci memoria oamenilor, spiritul lor.
Toate la un loc se numesc patrimoniu.
Oriunde te-a trimis viața, la Montreal, la Reșița, la București, la Deva, la Suceava sau Craiova, la Caracal, Rm. Vâlcea sau la Paris, etc., vrei-nu vrei faci parte din memoria comunei, din patrimoniul ei. Această memorie culturală, acest patrimoniu spiritual asigură, într-un mod foarte subtil, supraviețuirea comunității din care te tragi, rădăcina ei vitală adâncită în peste cinci secole de existență. Fără această memorie activată, valorizată, comunitatea precum bolnavul de Alzeihmer diminuează, dispare. Iată de ce avem nevoie de mărturia fiecăruia, de la vlădică la opincă, de la țăran la intelectual: ca să nu dispară, să nu se șteargă de pe hartă, simbolic dar și la propriu, mai devreme sau mai târziu, locul nașterii noastre.
Trebuie să recunoaștem: e o datorie, nu un moft.
Aceasta ar fi motivația prezentei invitații.
Dacă aveți și alte argumente, vă rog să le aduceți, răspunzând la următorul

Chestionar

1. Când și unde ați văzut lumina zilei, acasă sau la casa de naștere? Cine v-a fost moașă, ce medic a asistat nașterea dumneavoastră? Care sunt primele amintiri legate de sat – de familie, grădiniță, școala primară? Cu cine vă jucați în curte, pe uliță? Frații, surorile, dar și câinele, pisica, cum se numeau? Unde lucrau „ăi bătrâni?” Cine v-au fost bunicii? Dar vecinii? Aveți amintiri cu ei?
2. Ce vă mai amintiți despre învățătorul dumneavoastră? Cum îl descrieți?
3. Dar despre profesori, care dintre aceștia a contat mai mult în formarea dumneavoastră?
4. Axul comunei, dintotdeauna, este Linia Mare. Ce reprezintă aceasta pentru dumneavoastră, ce emoții vă trezește când reveniți acasă pe Linia Mare? Sau, altfel spus, care vă este drumul cel mai drag din satul natal? De ce?
5. Cum era satul în copilăria și junețea dumneavoastră, ce personaje v-au rămas în memorie, cu bune și mai puțin bune, că, de!, oameni suntem? Ce întâmplări deosebite, din Osica acelor ani, păstrați în amintire pentru totdeauna?
6. Cunoașteți cazuri de rezistență la colectivizarea forțată, oameni care au dat dovadă de demnitate în fața opresiunii ideologice comunist-atee? Dar lașități care vă dezgustă și azi?
7. Ce rețineți din tradițiile locale, dacă ați participat la ele – sau nu? Cum era munca de copil/adolescent în gospodăria familiei, cum se relaxau și distrau copiii și tinerii din vremea aceea? Dar adulții și bătrânii? Ați fost dus la biserică, la horă, la bâlci?
8. Care este orașul văzut pentru prima oară? Cum a fost plecarea de acasă, ruptura de sat? Ce a urmat, mai departe? Unde v-ați stabilit, ce ați lucrat, care este familia dumneavoastră?
9. Ce oameni mai deosebiți ați cunoscut în viață? Care este cea mai importantă zi din viața dumneavoastră, cea mai de seamă realizare?
10. De-a lungul anilor, cum ați păstrat legătura cu satul, cu rudele, cu prietenii din copilărie? Cât de interesat ați mai fost de comună, de întâmplările, oamenii și locurile de acasă?
11. Ce credeți despre starea comunei, despre cum arată acum localitatea, primăria, liceul, cele două biserici, dispensarul, sediul poliției, gara, BankCEC-ul, morile, târgul duminical, farmacia, străzile/ulițele satului?
12. Ce mai face casa părintească, mai există? Ce înseamnă pentru dumneavoastră, acum, cuvântul acasă?

Notă
Nu este obligatoriu răspunsul la toate întrebările.
Relatați cât mai amănunțit întâmplările prin care ați trecut și pe care vi le amintiți, fără grijă pentru stilistica textului. Această grijă o are redacția. Importantă este mărturia în sine, ineditul informației pe care o conține, despre viața și oamenii din sat. Căutați să nu înfloriți, să nu cosmetizați ce ați trăit și auzit. Dacă rețineți expresii, denumiri din graiul local, folosiți-le, acestea sunt o comoară pentru cercetători. Adevărul să primeze, autenticitatea mai întâi de toate.
Răspunsurile publicate mai întâi în revista „Rădăcini” vor fi strânse într-un volum, complementar la Monografia comunei.
Vă mulțumesc.

Text și chestionar de
Marian DRĂGHICI

OSICA, plai de dor, colțul meu de rai… Cu mult respect vreau să vă împărtășesc acum câteva amintiri din copilărie, amintiri legate de sat, de oameni dragi și de Linia Mare. Dar nu pot să încep decât împărtășindu-vă câteva versuri din cântecul interpretat magnific de inegalabilul artist Tudor Gheorghe, Carul cu flori.

Sălcioară, Tămâioară,
Drag mi-a fost ziua de vară,
Și noaptea de primăvară,
Că trec oameni la ogoară
Și dorm fetele pe-afară!
…………………………
Pe urmă, un osâcean,
Cu carul de odolean,
Căpățâni de lemn trăznit
De dau raze pe pământ.
Cu obezi de tufănele,
Cu spiță de micșonele,
Loitre de scorțâșoară
Cu spetezi de fildișoară
……………………..……..

Câți dintre noi mai știm despre ce ni se spune și ce ne transmite acest cântec? Ar însemna să mergem înapoi, în istorie, aproximativ 50 – 100 de ani! Îmi place să cred că suntem destui cei care încă vibrăm cu strămoșii la auzul acestui cântec.
Dar, să lăsăm cântecul și să povestim un pic despre „Linia Mare”
Linia Mare pentru noi, osicenii, este „Strada Mare” existentă în fiecare oraș – strada principală care duce către toate instituțiile comunei și care este cea mai circulată stradă din comună. Poate fi considerată, pe bună dreptate, Axul/Axa comunei chiar! Pentru că de o parte și de alta a lui se întinde aproape toată comuna.
Cu toții am mers în decursul anilor pe Linia Mare, unii mai mult, alții mai puțin, alții „doar în trecere” (venind în vacanțe la bunici sau neamuri). Astfel încât, fie că mergi către LICEU, fie că vii către TÂRG, fie că mergi în Medinți sau Modorani, sau Linia Curții, sau în Vlăduleni, fie că mergi la biserică să creștinezi un copil, fie „adusul apei/udatul” de către mirese , fie căsătoria civilă sau cununia unor tineri la Primărie sau Biserică, fie „ultimul drum” … acesta este drumul pe care-l parcurgem toți, pe Linia Mare. Mersul pe acest drum l-aș numi chiar un „ritual” și nu cred că aș greși prea mult, pentru că, dacă mergi prin Modorani, te-ntorci pe Linia Mare, sau mergi pe Linia Curții, te-ntorci pe Linia Mare….vii din Medinți, sau de la Greci, sau din celelalte sate…. ajungi tot acolo, în Linia Mare, ca un adevărat circuit.
Pe Linia Mare am mers și eu de când mă știu. Micuță fiind mergeam împreună cu mama și tata în vizită pe la neamuri (avem un neam destul de mare, prin toată comuna… dac-aș merge în vizită mi-ar trebui o lună să trec pe la fiecare unchi sau verișor), pe la prieteni de-ai părinților (așa era când eram copil, tot satul era un neam, fiecare era, într-un fel sau altul, rudă cu fiecare) mai ales duminica, sâmbăta era zi lucrătoare, sau mergeam la „Telefoane” în Vlăduleni să vorbim cu frații mamei (se dădea aviz telefonic – adică se făcea o programare cu data și ora la care doreai să întreții o convorbire telefonică), sau mă ducea mama la dispensar de câte ori aveam nevoie, la moară cu taica de câteva ori pe an, ce mai! toate drumurile duceau „spre” și „pe” Linia Mare și de aici către punctele de interes din comună.
Mi-amintesc, de exemplu, că eram, cred, prin clasa a II-a când am mers pe Linia Mare cu colegii de clasă și cu „tovarășa” învățătoare – doamna Lucica Mandă, o ființă minunată, de o blândețe amestecată cu un pic de exigență, de o decență uimitoare o adevărată doamnă! Învățasem la orele de curs unitățile de măsură pentru lungime și, ca să le reținem mai ușor, „tovarășa” a recurs la acest „tertip”. Doamna învățătoare ne spusese la clasă că dânsa a auzit că din dreptul porților de la nea Florină Țiganu (colț cu casa domnului Miu Roșca) și până la Monumentul Eroilor este fix un km, dar că ar vrea să se convingă și ne invită s-o ajutăm. Deci am plecat noi de la școală să vedem și să măsurăm, pe Linia Mare, de unde și până unde este un Km. De-acum urma să facem măsurătoarea împreună ca să ne convingem dacă este așa sau nu. Am măsurat încă din clasă o sfoară de cânepă cu o lungime de 50 de metri, am făcut-o „păpușă” pe mână și am plecat „pe teren” toată clasa. Câțiva dintre colegi/băieți au rămas în dreptul uliței să țină un capăt al sforii, iar noi, ceilalți, împreună cu tovarășa învățătoare am mers cu sfoara după noi 50 de metri și am trasat primul semn. Apoi, din 50 în 50 de metri, făceam semne cu bățul pe pământ, pe partea stângă a drumului și totodată notam pe un caiet de câte ori mutam sfoara. Când am ajuns în dreptul Monumentului eroilor (aproape la gară), am măsurat ultimul segment, ne-am așezat pe marginea șanțului (obosisem) și ne-am apucat de socotit toate segmentele măsurate, sub atenta supraveghere a doamnei. Nu mare ne-a fost mirarea când am văzut că pe porțiunea aceea de drum era fix 1 km. Doar știa „Tovarășa” bine că atât este!. Cu câte generații de copii o fi făcut dânsa măsurătoarea aceea? Sau de câte ori o fi parcurs dânsa acest drum? Important pentru noi a fost că am rămas cu ceva în minte ca urmare a acestei lecții în aer liber.
Apoi îmi amintesc de primăvara anului 1978. Eram în clasa a IV-a și făceam cursuri într-o încăpere amenajată special pentru noi într-o clădire anexă la gara Vlăduleni (Școala Veche din Vale intrase în renovare – o clădire foarte veche ce fusese grav afectată de cutremurul din 1977 și poziționată la Est de Școala cea mare, școală în care făcuseră cursuri și părinții noștri în urmă cu destui ani…). În școala mare nu aveam sală de clasă pentru că erau foarte mulți copii .În clasele mai mici – erau două clase cu elevi de clasa I, două sau trei cu elevi de a II-a etc., iar noi, fiind o singură clasă de a IV-a și fiind „mai mari”, s-a considerat că puteam merge până în deal. În fine! Vorbă lungă! Asta sunt eu!
Coincidență sau nu, tot în acea perioadă se desfășurau lucrări ample de modernizare pe Linia Mare. Atunci s-a asfaltat Linia Mare, s-au refăcut șanțurile și „îmbrăcate” cu dale mici de piatră, au fost amenajate trotuarele, de fapt s-au turnat alei noi din beton pe ambele părți ale drumului, s-au plantat copaci de Tuia (Thuja occidentalis) de o parte și de alta a drumului – o noutate pentru noi care știam doar de pruni, corcoduși, zarzări….. eu știam doi tei: unul la „tantile” (Marioara și Lelica lu’ Zătreanu pe strada mea) și altul la magazin la tanti Lenuța lu’ Tușe, pe Linia Mare (un mic magazin sătesc, anexă situată în curte la „domnișoara” Ileana lu’ Ginică – cei din generația mea sau mai mari știu despre ce vorbesc) și două case cu brazi: la domnul Tudorică Vancu pe strada mea și la domnișoara Cecilia Păun. Ufff! Iar mă pierd în explicații! Câțiva arbori de tuia au „supravițuit” perioadei comuniste și după, și pot fi văzuți și astăzi în dreptul casei doamnei învățătoare Păun, de strajă la porțile casei, înclinați de „bătrânețe” spre stradă, pregătiți parcă să „cadă” în orice clipă. Femeile se întreceau în a sădi (pe spațiul rămas între trotuar și marginea șanțului) tot felul de floricele multicolore, care mai de care mai frumoase, văruiau tulpinile pomilor și arbuștilor ornamentali, ți-era drag să treci pe-acolo. Totul se înnoia, ce mai, era mare agitație, parcă se apropiau Duminica Floriilor și sărbătorile Pascale.
De atunci țin minte o întâmplare, într-un fel amuzantă ( cum l-am cunoscut noi pe primarul de atunci al comunei „în carne și oase”). Cum începusem să vă spun, eram elevi de clasa a IV-a de la Școala nr.2 /Școala din Vale aproximativ 15-20 de „medințani”, mergeam spre sala de cursuri de la gară, frumos îmbrăcați în uniforme, cuminți, pe lângă gard, pe trotuar, să fi tot fost un grup de 10-12 copii, salutam respectuos și voioși toți oamenii pe care-i întâlneam, ne mai hârjoneam, ne mai tachinam/contraziceam…noi, copiii!
Cum ziceam, cam prin dreptul magazinului mare (vechiul magazin universal), vânzoleală multă, ce mai?! era forfotă mare pe acolo – tractoare, utilaje, echipați cu lopeți, ingineri cu schițe în mână, cu toții pregăteau utilajele pentru asfaltat… Cum ne uitam noi curioși la ce se întâmplă sub ochii noștri, i-am salutat în cor – ca să ne audă în zgomotul acela făcut de mașini. Am văzut că dintre toți cei aflați acolo, s-a detașat de grup un domn îmbrăcat într-un costum gri, cam „între două vârste”, jovial, nu prea înalt, care ne-a răspuns vesel la salut și ne-a întrebat unde mergem așa în grup dis-de-dimineață – la orele 8 începeam cursurile – (au răspuns băieții, că noi, fetele ne bulucisem una în cealaltă ca oile la amiază, de rușinoase ce eram!), cine ne este învățătoare, dacă ne place să învățăm….. apoi ce părere avem, cum vedem noi faptul că se pune asfalt pe Linia Mare? Noi i-am răspuns că ne place că se asfaltează și că suntem bucuroși că nu mai mergem prin noroi, că ne dorim să avem și la noi, în Medinți, drum asfaltat….. Printre altele, ne-a mai întrebat dacă știm cine este dumnealui, cu cine stăm de vorbă?… și, așa cum era de așteptat, noi n-am știut ce să-i răspundem, iar dânsul, „mulțumit” că ne pusese în încurcătură, ne-a spus zâmbind: „dar de Rotaru ați auzit?” În cor, i-am răspuns că da, este tovarășul primar al comunei. „Și voi îl cunoașteți pe primar?” Nu! Atunci dânsul, amuzat de inocența noastră ne-a zis: „eu sunt Rotaru Gheorghe – primarul comunei –” dar, între timp, se alăturase grupului încă un domn, tot așa, la costum, puțin mai înalt… mai brunețel…. Ne-a întrebat din nou: dar dânsul cine este? Din nou tăcere… „este tovarășul Cotulbea Teodor – președintele C.A.P.-ului” știam și asta, dar nu asociam persoana cu numele. Și a continuat: „vă spun cinstit că mai mult ca sigur vă veți aminti peste ani de această discuție, de felul în care ne-ați cunoscut și de faptul că – Rotaru a pus asfalt pe Linia Mare”…… Ne-a zis apoi că-i pare rău că nu ne-a găsit un spațiu adecvat mai aproape de școala noastră și că era nevoie să mergem atâta drum până la sala de cursuri, dar că totul era cu un scop bine definit: renovarea școlii vechi. Copii fiind, ne-a impresionat faptul că ditamai primarul stătea de vorbă cu noi, niște puști care nu prea știam așa de multe la acea vreme. Bineînțeles că i-am povestit tovarășei învățătoare despre discuția avută, adică: să nu-l cunoaștem la propriu pe tovarășul primar!!! S-a amuzat și dânsa. Așa l-am cunoscut noi, copiii din Vale, lângă utilajele de asfaltat din Linia Mare, pe „tovarășul primar!”.
Și tot așa, zi de zi, absolut toate drumurile și evenimentele din viața mea s-au intersectat mai devreme sau mai târziu cu Linia Mare. Fie că am plecat la Liceu, fie că mă întorceam acasă (zilnic făceam naveta), apoi, după liceu, câțiva ani mai târziu, m-am angajat – și, de atunci, „măsor cu pasul” zilnic toată Linia Mare.
Din sat n-am plecat niciodată mai mult de 5-6 zile, în vizită, la neamuri, sau la copii, sau în câte-o vacanță. Aici mă simt „ca-n sânul lui Avram”, apărată, protejată, încurajată, respectată, mândră de origini, mă simt „liberă precum păsările cerului”.
Pe Linia Mare, când plec la serviciu, dimineața, îmi place să privesc răsăritul soarelui și dau Slavă Domnului! că pot vedea asemenea frumuseți. Și am parte din plin de frumusețea răsăritului, de la noi, din Vale (de la ai lui Gogeală) și până ajung la Liceu (în stația de microbuz) se vede un pic din discul solar și, pe măsură ce înaintez, ce merg eu „merge” și Soarele cu mine, crește și tot crește, apoi când aștept, ajung în stația de microbuz, văd cum se ridică pe bolta cerească de deasupra pădurii Bercica, splendid…să tot trăiești văzând atâtea frumuseți, atâtea culori! Ce sentiment de reușită și izbândă mă încearcă de fiecare dată când văd răsăritul !
Seara, când vin pe Linia Mare, de la serviciu spre casă (uneori prin vânt sau ploaie, prin zăpadă și ger, prin soare arzător) vin cu drag în sat, mă bucur cu toată ființa mea la vederea fiecărui om, copil, pom, floare, dar mai ales, mă bucur de Apusurile de Soare (din Linia Mare privind în vale, spre Olteț….sunt niște apusuri mirifice! Ca din povești…). Se duce și oboseala acumulată în orele de serviciu, se duce și grija pentru a doua zi, îmi pare că zbor tot drumul ăsta din Deal în Vale și, apoi, până acasă, în Medinți. Cunosc fiecare persoană, fiecare casă, vorbesc câte un pic cu fiecare consătean pe care-l întâlnesc, mă bucur când văd copiii pe stradă zburdând după câte o minge, când întâlnesc pe cineva care a revenit acasă din „țări străine” (foști colegi, prieteni, rude…) ce să mai vorbim? Cum ajung în sat și cobor din mijlocul de transport mă simt deja „acasă” și parcurg acest drum cu mare, mare bucurie și liniște interioară.
Tot drumul este frumos, dar, când intru pe strada noastră, unde încă mai sunt pomi fructiferi pe marginea drumului, flori pe lângă garduri… mai ales vara… pomii lasă un pic de umbră și răcoare… parcă intru în Rai, inspir cu mai multă putere, simt că „mă satur de aer”, simt cum îmi iau energia din fiecare pas pe care-l fac, din fiecare plantă pe care-mi „cade” privirea, salut toți vecinii – de la copii până la cei mai în vârstă – și-mi fac timp să vorbesc aproape zilnic cu cei câțiva vecini în vârstă, care mă știu de când eram cât „lingura” și care-mi spuneau cândva „Mărunțica” … tica Ilie a lu’ Ciotor, tanti Mioara lu’ Vizitiu, tanti Jana și nea George al lu’ Gogeală, tanti Aurica lu’ Ceacăr, doamna Tina Ciuculescu, tanti Neta lu’ Migioată, (ce puțini au mai rămas!), mă opresc, uneori stau pe bancă la poartă cu dumnealor și îi întreb de sănătate și ce-au mai făcut peste zi, cum au petrecut ziua…, îmi place și mi-e drag să vorbesc cu dumnealor, îi simt aproape de sufletul meu – în fiecare dintre ei îmi revăd părinții și-mi pare că le aud vocea, părerile, sfaturile, conștientizând o dată în plus că cei de seama părinților mei sunt din ce în ce mai puțini, și, ușor, ușor, fiecare la rândul lui, va trece fără să deranjeze într-o altă lume…
Şi, când, în sfârșit intru în curte, mă cuprind, alternativ, bucuria revenirii ACASĂ, la origini, în „raiul copilăriei mele”, dar și regretul că nu mă mai așteaptă părinții la poartă, zâmbind – așa cum mă așteptau până nu de mult – strivesc o lacrimă amară în colțul ochilor în amintirea lor, constatând încă o dată, cu o undă de sincer și profund regret, că suntem trecători prin lumea asta de dor și că nimeni nu trăiește veșnic și „nu împărățește pământul”. Așa că, din nou îmi port pașii pe Linia Mare., până când îmi va fi îngăduit pe acest pământ….
Vă mulțumesc tuturor celor ce veți avea răbdarea și plăcerea să citiți aceste rânduri și pentru încrederea acordată cu speranța să vă placă ceea ce am scris din tot sufletul.