Din volumul „8 povestiri de familie”, aflat în pregătire

Anul trecut, de Sfânta Mărie, Puița, sora mai mică, i-a trimis vorbă mamei, să treacă pe la ea, sa-i dea un cățel. Nu-și vorbeau de zece ani, de când bunicul, care nu s-a mai înțeles cu Puița, pe care o oprise în casă să-i fie reazem la bătrânețe, s-a suit pe casă, la șaizeci de ani, și a dărâmat-o, ajutat de neamuri, cam în silă – e adevărat, după care s-a mutat la noi. Dar la trei zile, Puița și bărbatu-so, Florică, au venit noaptea și au încărcat în două căruțe toată lemnăria casei dărâmate, transmițându-ne a doua zi, în derâdere, că, dacă ar fi vrut, ne- ar fi luat și pe noi, cu paturi cu tot, adormiți buștean, cum eram. Bunicului i-a fost rușine să se ducă la Miliție, era vorba de fata lui, s-a gândit că s-ar face de râs în sat… Dar de- atunci, pentru toată viața, ai mei au rămas cu obsesia hoților… La cea mai mică hămăitură nocturnă, îl auzeam imediat pe tata:
– Mărie, hoții!
Săreau, pe loc, amândoi din pat, ca arși și țâșneau pe ușă… Afară nu era nimeni… Dar asta nu însemna deloc că într-o noapte viitoare n-avea să fie la fel. După ce s-a prăpădit tata, mama a dus mai departe, singură, obsesia, în forme, uneori, halucinante. Erau secvențe înduioșătoare, cu noi doi, duminica, sub umbrarul de viță de lângă fântână, așezați pe scăunele mici, la masa noastră rotundă, joasă, plină și ea de arsurile de la tigaie. Mâncam amândoi, cât ținea masa, în tăcere deplină, dar la sfârșit, mama, cu o voce joasă, suferindă, își începea litania ei cu hoții. Îmi spunea cum ieșea ea noaptea la ei înfruntându-i deschis:
– Gata mă, blestemaților, venirăți? Și cum nu-i răspundea nimeni. Sau cum punea mereu ceasul, noaptea, să sune din oră în oră, și s-o trezească. Ei nu-i era frică de hoți, ea voia, neapărat, cu toată ființa ei, să-i prindă asupra faptului. Degeaba îi spuneam, pe limba ei, cu nu e sănătos ce face, pentru creierul și pentru inima ei, că într-o zi i s-ar putea întâmpla o mare nenorocire…
Nimic n-o speria. Într-o duminică, mi-a spus că a numărat toți aracii de salcâm prijoniți de cireșul din fața casei, erau 87, după care a luat toată ulița, la rând, informându-și vecinii despre inventarul ei, nădăjduind că, astfel, hoții se vor potoli. Dar demersul ei n-a avut niciun spor… O singură dată s-a întâmplat să ne ridicăm de la masă, fără ca ea să-mi mai pomenească nimic despre hoții ei:
– Mamă, ți-au dat pace hoții… N-au mai venit?
– La ce să mai vie, maică? Au luat tot – mi- a zis ea, cu ochii plini de o tristețe fără margini…
Dar până-n duminica următoare a uitat ce mi-a spus, iar povestea a reînceput.
Bunicii mei au mai avut alte două fete, Lina și Niculița, amândouă măritate în sat la noi, fără noroc… Manipulate, în timp, de Puița, amândouă au sfârșit prin a se înstrăina complet de sora lor mai mare, astfel încât mama, lucru nefiresc, a murit singură, ca o ființă fără surori…
Au avut și un băiat, Niculae, care a murit la un an, deocheat de un frate al bunicului, tica Mitrină, care venind într-o zi pe la el și văzându-l pe Niculae cum doarme, ar fi zis:
– Mă Gheorghe, frumos mai e copilul ăsta al tău, parcă l-ar curge o apă…
Băiatul s-a trezit într-un plâns spasmodic, din care nimic nu l-a putut opri, a plâns toată noaptea, iar spre dimineață s-a stins… Durerea pierderii băiatului nu i-a trecut niciodată bunicului:
– Dacă ar fi trăit Niculae al meu, eram acum departe – îl auzeai deseori. Era în timpul războiului: bunicul a adus de la Caracal un pictor rus, venit cu frontul, Șura, care l-a pictat pe băiat în cămașă lungă, albă, cu capul între flori de câmp. Am dormit toată copilăria cu Niculae deasupra capului, dar niciodată nu mi-a fost frică…
Mama a venit acasă târziu, pe înserate… Tomiță, așa i-a spus Puița că-l cheamă, era o mândrețe de „băiat”: zdravăn, dar cu picioare delicate, negru, cu pete albe, cu păr strălucitor și ochi sfredelitori. Foarte repede l-am îndrăgit toți. A devenit răsfățatul familiei. Parte din ce mâncam noi mai bun, mânca și Tomiță: cârnați de la garniță, ouă fierte cu zeamă, jumări ambalate în mămăligă. Dar și el știa să ne mulțumească: ne anunța toți musafirii veniți la poartă, iar niciunul, care intra în curte nepoftit, nu scăpa cu nădragii necompostați…Toți îl iubeam, dar nimeni ca mama. Erau toată ziua nedespărțiți: mama îl lua după ea la câmp, la moară, la prăvălie și duminica, la neamuri…Tot satul îl știa pe Tomiță, copiii îl strigau pe ulițe și-i aruncau în dar care te miri ce… Când ne așezam la masă, Tomiță își lua locul lângă scăunelul mamei, de parcă știa ce însemna masa pentru ea: o înghițitură ea, un dumicat pentru Tomiță, o înghițitură ea, un dumicat la Tomiță, și tot așa, pană la sfârșitul mesei.
Dar „raiul” lui Tomiță n-a durat mult…Anul ăsta, pe la jumătatea lui iulie, în puterea nopții, somnul ne-a fost tulburat de niște lătraturi groaznice.
– Măriee, hoții, a sărit, iarăși, ca ars, tata! Dar, acum, ce-i ieșea din rărunchi nu mai era țipăt, era un urlet înfiorător, așa că, de data asta am sărit toți din pat și am țâșnit afară, așa cum ne găseam… Dar afară nu era niciun hoț, erau doar Tomiță și câinele vecinului Stănoiu, Anzor, unul într-altul, înțepeniți: unul trăgea în dreapta, celălalt în stânga, amândoi urlând ca din gură de șarpe. Atunci l-am auzit pe tata:
– Mărie, ne-a înșelat Tomiță: nu e „băiat”, e „fată”, Paștele mamii lui! Dar mama, care nu putea crede că Tomiță ne-ar fi putut face una ca asta, l-a contrat imediat – ceea ce ea nu făcea, de obicei:
– Tomiță-al nostru?! Fugi, mă, d-aci!
Tata a intrat sub pătul și s-a întors cu parul de pus porumbi. N-a apucat să-l ridice :
– Șicăă, lasăăă, lasă parul jos, că omori câinele omului și intri-n procest cu Stănoiu.
Dar tata n-a băgat-o în seamă: a ridicat parul și a lovit cu sete și cu precizie exact unde trebuia. Câinii, eliberați, au țâșnit fiecare în altă direcție: al lui Stănoiu a sărit gardul, la ei, al nostru, la noi în grădină. A doua zi trebuia să prășim, a treia oară, porumbii de la Olt. Tata s-a sculat cu noaptea-n cap, a pus boii la jug, a așezat în căruță prășitoarea, sapele și bota cu apă, apoi, l-a adus pe Tomiță, legat fedeleș și l-a urcat în căruță. Nici mama, nici noi n-am găsit puterea să-l înduplecăm, știam toți cât era de încăpățânat tata, când îi intra lui ceva în cap. Mai ales mama, care nu i-a întors niciodată vorba, așa era ea învățată. Până la Olt, Tomiță, cu ochii înecați în lacrimi, nu s-a oprit din scâncet.
Ajunși la destinație, tata l-a dezlegat și l-a lăsat pe malul râului, să-i contemple la vale curgerea inexorabilă…