Când eram elev în Liceul Militar, profesorul de geografie Iulius Paicu ne povestea despre o carte apărută în 1975, care se numea „Japonia, un miracol?”. Eram cu toţii extrem de curioşi şi de fascinaţi de ceea ce ne relata regretatul profesor, mai ales că era destul de dificil să intrăm în posesia cărţii. Nu-mi puteam imagina atunci că voi ajunge cândva să văd pe viu miracolul japonez.

La mulţi ani de la acel moment, la început de noiembrie 2025, am avut ocazia să păşesc pe acel tărâm încărcat de istorie şi de legende, cu oameni extrem de respectuoşi şi disciplinaţi.

După un zbor scurt până la Istanbul şi o escală cât să mai aruncăm un ochi prin magazinele din imensul aeroport de acolo, ne îmbarcăm pentru un zbor de aproape 11 ore către Tokyo. Aterizăm pe aeroportul internațional Narita la orele dimineţii, trecem de formalităţile de intrare în Japonia şi ieşim să aşteptăm autocarul care ne va duce către hotel. Suntem întâmpinaţi de o vreme morocănoasă, specifică toamnei. Suntem îndrumaţi la locul de unde vom fi preluaţi şi puşi să aşteptăm, aliniaţi, sosirea autocarului.
Începem explorarea oraşului printr-o scurtă plimbare prin ploaie, parcurgând zona Ginza, cea mai cunoscută zonă de restaurante şi magazine de firmă, unde un metru pătrat poate să ajungă şi la 500.000 de dolari. Ajungem în apropierea gării din Tokyo fix la ora 12.00, ca să prindem momentul de „bun venit” muzical pe care îl oferă din oră în oră ceasul Seiko montat acolo. Între timp s-a oprit şi ploaia, iar pe toată durata excursiei vremea ne-a fost favorabilă.

Continuăm plimbarea prin Koukyo Gaen, parcul din faţa Palatului Imperial, unde admirăm primele semne ale toamnei – frunzele galbene şi roşiatice ale copacilor precum şi arhitectura peisagistică în stil japonez a grădinii. Vedem de la distanţă porţile Palatului Imperial, care îl găzduieşte pe al 126-lea împărat al Japoniei, Naruhito provenit pe o linie de descendenţă veche de peste 14 secole. Legenda spune că Amaterasu, zeiţa soarelui în mitologia japoneză, este la originea familiei imperiale, prin nepotul ei, Ninigi.

Tokyo și împrejurimile.

Trasportul public în Japonia se bazează în bună măsură pe trenuri. Fie că sunt trenuri locale, linii de metrou sau trenuri de mare viteză pe rute interurbane, acest sistem este foarte bine pus la punct, cu conexiuni precise și reguli foarte exacte, respectate de toată lumea. Accesul la trenurile locale, la metrou, autobuz sau bărci este asigurat printr-un card universal (Suica card) pe care se încarcă o anumită sumă și care este debitat în funcție de categoria trenului și de distanța parcursă. Tot cu Suica se pot achita anumite cumpărături la magazine sau se pot face cumpărături de la automatele amplasate peste tot în Japonia (apă îmbuteliată, sucuri, cafea, snack-uri etc.).

Pornim spre cartierul Asakusa, experimentând transportul cu trenul la prima oră a dimineții. Chiar dacă este extrem de aglomerat, reușim să ne strecurăm (îmbulzim de-a dreptul) în vagoane și ajungem în Shibuya. Facem un mic ocol ca să vedem o statuie miniaturală a celebrului câine Hachiko, amplasată într-un părculeț construit pe acoperișul unui centru comercial. Traversăm celebra intersecție Shibuya, una dintre cele mai aglomerate din lume, o atracție emblematică din Tokyo, plină de reclame luminoase și ecrane video, cunoscută sub numele de „scramble” (hățiș). Ajungem, în sfârșit, la statuia adevărată al lui Hachiko, unde turiștii stau la coadă pentru fotografii.

Ne continuăm drumul către templul Senso-ji, unul dintre cele mai vechi și mai populare temple budiste din Tokyo. Fondat în anul 645 și găzduiește statuia lui Kannon, care a fost găsită în anul 628 de către doi pescari în râul Sumida. Pășim prin poarta maiestuoasă a templului, străbatem nelipsita zonă comercială care mărginește aleea până la templu și ne pierdem în mulțimea care îl vizitează. Nici nu ne dăm seama că s-a făcut ora prânzului, așa că poposim într-un restaurant local unde ni se servește mâncare tradițională: un bol de orez gătit la abur, legume pane, creveți și o bucată de pește pane, nelipsitul sos de soia și supa miso care se mănâncă la sfârșitul mesei.

Cu toate că am primit bețișoare, tot cu furculița ne-am descurcat mai bine.

Ca o curiozitate, toate restaurantele prezintă în vitrine mulaje din silicon în mărime naturală cu felurile de mâncare pe care le servesc.

Urcăm apoi pe o ambarcațiune care arată ca o navetă spațială și navigăm pe râul Sumida, admirând priveliștea orașului, până în Odaiba, cea mai nouă zonă din Tokyo, în fapt o insulă artificială creată inițial pentru a găzdui facilități industriale. Ulterior, zona s-a transformat într-un adevărat centru de afaceri, aici avându-și sediul televiziunea Fuji și alte firme de renume din Japonia.

Experimentăm drumul înapoi către hotel folosind trenul monorail, un sistem cu o singură șină, deservit de trenuri fără mecanic. Linia, care leagă aeroportul Haneda (fost aeroport internațional, utilizat în prezent pentru zboruri interne) de orașul Tokyo are o lungime de 17,8 km (inițial 13,1 km) și a fost dată în folosință în 17 septembrie 1964, cu 23 de zile înainte de ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice găzduite de Japonia.

Înainte de a încheia ziua, facem o vizită la muzeul de artă vizuală Team Labs Planet, unde ne afundăm într-o lume virtuală a proiecțiilor luminoase cu teme diverse: cascade luminoase, proiecții ale vieții acvatice, păduri populate cu animale dispărute, universul florilor care cad peste noi și terminând cu grădina orhideelor care coboară în plan vertical într-un dans amețitor.

Nikko este un oraș montan, situat la nord de Tokyo, renumit pentru templele și altarele sale incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO și pentru frumusețea naturală uimitoare a Parcului Național Nikko, fiind o destinație populară pentru excursii de o zi sau sejururi mai lungi. Ajungem aici după o călătorie de aproximativ o oră și jumătate cu un tren local, iar primul obiectiv pe care îl vizităm este podul Shinkyo, sau Podul Sacru, un pod lăcuit în roșu care traversează râul Daiya la intrarea în zona muntoasă Nikko. Podul era cunoscut sub numele de Yamasugéno Jabashi (Podul Șerpilor cu Rogoz Sălbatic), după o legendă despre preotul Shōdō Shonin. A fost construit în forma sa actuală în 1636 și a devenit cunoscut sub numele de Shinkyo datorită frumuseții sale remarcabile. Cu excepția evenimentelor religioase speciale, doar shogunul și împăratul sau membrii alaiului lor aveau voie să-l traverseze.

Legenda spune că atunci când Shōdō Shonin și zece dintre discipolii săi au încercat să exploreze zona muntoasă Nikko în 767, au fost opriți de râul Daiya. Curentul era puternic și nu exista niciun pod pe care să-l traverseze. Shōdō Shōnin a început să se roage cu fervoare, iar rugăciunile sale au fost ascultate de zeul Jinja Daiō, care a apărut purtând un șarpe roșu și unul albastru. I-a aruncat peste râu și s-au împletit împreună, formând un pod. Șerpii aveau pe spate yamasuge (rogoz sălbatic), permițându-le lui Shodo Shonin și grupului său să traverseze râul fără să alunece. Când podul a fost construit, a fost numit Yamasugé-no-Jabashi (Podul Șerpilor cu Rogoz Sălbatic) în onoarea lui Jinja-Daio.

Continuăm plimbarea prin parcul natural de pe malul râului Daiya și ajungem la Templul Rino-ji, un important complex budist fondat în anul 766 de către călugărul Shodo Shonin, cel care a intodus budismul în Nikko. Este o componentă centrală a sitului UNESCO din Nikko, renumit pentru Sala celor Trei Buddha, care adăpostește trei statui aurite impunătoare, și pentru Grădina Shoyoen, pe care o vizităm și unde avem parte de niște peisaje de toamnă deosebite.

Drumul ne poartă firesc spre Altarul Tosho-gu, un mausoleu impresionant ridicat în memoria lui Tokugawa Ieyasu, primul shögun din Era Edo. Se spune că la mausoleu au lucrat 4.540.000 de meșteri artizani și muncitori simpli, timp de douăzeci de ani. Templul, finalizat în 1636, conține 500 kg de aur și 370 kg de argint, iar costurile de construcție s-au ridicat la echivalentul a 150.000.000 de dolari. Templul este o piesă unică de arhitectură religioasă, combinând atât arhitectura sanctuarului, cât și arhitectura templelor budiste și se spune că adăpostește spiritele lui Budha, zeii shinto și spiritul divinizat al lui Tokugawa Ieyasu însuși. De la Poarta Yömei, una dintre cele mai frumoase construcții din lemn din Orient, până la cea mai mică dintre clădirile din interiorul complexului altarului, toate sunt sculptate, aurite și decorate cu culori bogate. Picturile frumoase și mobilierul elaborat din interiorul clădirilor amintesc de gusturile luxoase din Epoca Edo timpurie, perioada în care shogunii erau la apogeul puterii și influenței lor.

În interiorul acestui complex ne-a fost supusă atenției o suită de opt medalioane sculptate care decorează un grajd de cai și care înfățișează scene cu maimuțe. Una dintre scene este cea pe care o cunoaștem și noi: cele 3 maimuțe care își acoperă cu palmele urechile, ochii și gura și care la noi se traduce prin ”Cine n-aude, nu vede și tace, trăiește o mie de ani în pace”.

Aceste sculpturi reprezintă modul de viață considerat ideal de către locuitorii de atunci ai Japoniei, care recomandau evitarea ambiției nerezonabile, evitarea luptelor și a conflictelor, respectul și grija pentru părinți și crearea unei vieți de familie liniștite și pașnice. Iată explicațiile și înțelesul fiecărui tablou:

Părinții ar trebui să-și iubească copiii și să facă tot ce le stă în putință pentru fericirea lor viitoare.

Copiii nu ar trebui să audă, să vadă sau să spună nimic rău, învățând doar ce este bine.

Adulții ar trebui să își analizeze cu atenție situația și să își formeze o judecată independentă cu privire la propriul viitor.

Indiferent cât de înaltă este poziția atinsă de cineva, există întotdeauna una superioară. Întrucât ambiția nu are limite, aceasta ar trebui menținută în limite rezonabile.

Prietenii ar trebui să se ajute și să se consoleze reciproc în caz de eșec. Nu ar trebui să ne temem de eșec, deoarece „fiecare nor ascunde o rază de speranță”.

Fiecare individ ar trebui să-și găsească un partener potrivit și să-și planifice viața împreună.

Împreună, un cuplu poate depăși toate problemele vieții.

Atunci când un cuplu are în cele din urmă copii și crește o familie, își apreciază cu adevărat binecuvântările și obligația față de părinți.

Trecem apoi prin poarta Yomei, ajungem la poarta cu pisica adormită și după ce parcurgem un șir de trepte în urcare, ajungem la mausoleul unde este înmormântat Tokugawa Ieyasu.

Pe drumul de întoarcere ne oprim la Primăria din Tokyo pentru a admira priveliștea orașului văzut de la etajul 45 și spectacolul de lumini proiectat pe fațada clădirii, apoi facem un scurt popas în fața Gării Shinjuku, unde vizionăm prima reclamă 3D din lume, cea cu o pisică gigantică (cunoscută și sub numele de „Shinjuku Cat” sau „Catzilla”) care rulează pe un panou LED curbat mare.

Parcul Național Fuji – Hakone – Izu, este următoarea noastră destinație. Pornim cu autocarul către Hakone, și pe măsură ce ne apropiem de locul pe care urmează să-l vizităm vedem în zare muntele Fuji în toată splendoarea sa. Odată ajunşi în Hakone, părăsim autocarul şi ne îmbarcăm pe un vapor ca de piraţi, pentru o plimbare scurtă pe lacul Ashinoko. Acest lac are un perimetru de 19 kilometri şi s-a format în urmă cu aproximativ 3.000 de ani în craterul vulcanului Hakone. Până la primul debarcader admirăm peisajul de toamnă al pădurilor care înconjoară lacul, peste care se profilează maiestuos muntele Fuji. Părăsim corabia piraţilor şi ne îndreptăm către un mijloc mai modern de transport: o telegondolă, care în aproximativ 10 minute parcurge cei 4 kilometri de traseu până la Owakudani, de unde am putut admira de aproape forţa brută a naturii, cu nori albi de abur și gaze sulfuroase care se ridică constant din pământ. Zona s-a format în jurul unui crater în timpul ultimei erupții majore a Muntelui Hakone, în urmă cu aproximativ 3.000 de ani.

Specialitatea locală de aici sunt Kuro-tamago (Ouă negre), adică ouă fierte în izvoarele termale acide natural, bogate în sulf. O reacție chimică cu fierul din apă colorează cojile de ouă într-un negru distinct. Există o credință populară locală că dacă mănânci un ou negru viața ţi se va prelungi cu șapte ani. Să vedem, că am mâncat şi eu unu.

Tot de aici se vede şi mai bine muntele Fuji, iar fotografiile cu el în fundal sunt spectaculoase.

Cât timp am vizitat Owakudani, autocarul care ne lăsase în Hakone a ajuns în vârf, de unde ne-a preluat ca să ne transporte până la Matsumoto, unde am ajuns pe înserat.

Primul obiectiv vizitat este Castelul Matsumoto, denumit şi „Castelul Corb”, datorită culorii sale negre. Construit în în jurul anului 1594, Castelul Matsumoto a servit inițial ca fortăreață, fiind cel mai vechi castel cu cinci niveluri și șase etaje care s-a păstrat în Japonia. A fost păstrat în timpul erei Meiji datorită eforturilor locuitorilor din zonă, fiind salvat de la demolare prin cumpărare la licitaţie în urma unei colecte publice în 1872, apoi restaurat şi introdus în circuitul turistic.

Înainte de a intra să vizităm castelul, ne delectăm cu o expoziție cu vânzare a producătorilor locali de flori, în special crizanteme. Aranjamentele prezentate ne-au lăsat efectiv fără cuvinte.

Autocarul ne poartă apoi prin munţi (Alpii Japoniei) către un sat tradiţional, Shirakawa-go, o așezare montană japoneză situată într-o regiune considerată odinioară sălbatică și neexplorată. Din cauza mediului natural al zonei, cu munți înalți și ninsori abundente, interacțiunea cu regiunile învecinate a fost limitată. Una dintre principalele caracteristici climatice ale Shirakawa-go este că ninsoarea este printre cele mai abundente din Japonia. Zăpada cade din decembrie până în martie, ajungând uneori la straturi cu înălțimea de 2 – 3 metri deasupra zonei (un strat record de 4,5 m s-a înregistrat pe 14 februarie 2015).
Casele distinctive în stil gassho, cu acoperișuri mari, sunt o trăsătură caracteristică a satului Shirakawa-go de astăzi. Acestea sunt reședințe construite din grinzi de lemn care susțin acoperișurile lor caracteristice, abrupte, din paie, care se unesc într-un vârf înalt și se spune că seamănă cu mâinile care se întâlnesc în rugăciune. Primele prototipuri au fost construite în jurul anului 1700, când producția de mătase și praf de pușcă au înflorit în epoca Edo. Designul a evoluat în forma care se vede în prezent în sat în jurul anului 1800.

În Shirakawa-go, acest stil de clădire cunoscut sub numele de „stil gassho în două ape”, cu streșinile sale triunghiulare care seamănă cu o carte deschisă sprijinită pe coperți, este ideal adaptat condițiilor naturale din Shirakawa-go, caracterizat de cantități mari de zăpadă depuse în timpul ninsorilor abundente.
În plus, structurile sunt orientate spre nord și sud, ținând cont de direcția predominantă a vântului din Shirakawa-go și reducând la minimum rezistența la vânt, controlând în același timp cantitatea de lumină solară care atinge acoperișul, pentru a oferi veri răcoroase și ierni mai calde.

Unul dintre modurile în care casele în stil gassho diferă de alte case tradiționale japoneze este faptul că podurile sunt folosite ca spații de lucru. Din epoca Edo până la începutul erei Showa, sericultura (producția de mătase) a fost industria de bază care susținea locuitorii satului. Spațiile mari ale podului de sub streașină erau de obicei împărțite în 2 până la 4 straturi și utilizate eficient pentru creșterea viermilor de mătase.

În timp, zona a început să se depopuleze, iar casele au început să se degradeze. În acest context, locuitorii așezării, temându-se că în curând nu vor mai exista case în stil gassho, au început o mișcare pentru a salva casele din sat. În 1971, au fost convenite cu consensul tuturor locuitorilor cele trei principii „Nu vindeți”, „Nu închiriați” și „Nu distrugeți”, iar „Asociația pentru Protejarea Mediului Natural din Shirakawa-go, Satul Ogimachi” a fost înființată și a început să-și extindă activitățile de conservare. Aceste eforturi de conservare au fost observate și au condus la selecția zonei ca district pentru protejarea clădirilor tradiționale de importanță națională în 1976, înainte de a fi înregistrată ca sit al Patrimoniului Mondial în 1995.

Satul în stil Gassho, înregistrat în Patrimoniul Mondial UNESCO în anul 1995, constituie „Zona Patrimoniului Mondial” În această zonă, chiar și acum, oamenii își continuă viața de zi cu zi, înconjurați de peisaje unice și frumoase.

Kanazawa – oraşul de aur.

Părăsim satul Shirakawa-go şi pe înserat poposim în Kanazawa, supraanumit “Oraşul de Aur”. Se spune că numele „Kanazawa” care înseamnă literalmente „mlaștină de aur”, derivă din legenda țăranului Imohori Togoro (Căutătorul de cartofi Togoro), care săpa după cartofi când a descoperit fulgi de aur. Aici se obţine în mod artizanal cea mai fină foiţă de aur care se foloseşte la toate decoraţiunile posibile din templele de pe teritoriu Japoniei şi nu numai.

Vizităm cartierul samurailor şi intrăm într-o veche reşedinţă de samurai, unde admirăm simplitatea şi maiestuozitatea încăperilor şi a decorurilor, precum şi nelipsita grădină japoneză care arăta statutul social al proprietarului. Pe o suprafaţă relativ redusă (maxim 20 metri pătraţi) şi-au găsit locul arbori ornamentali, plante decorative, un mic iaz cu izvor natural și nelipsitul felinar de grădină într-o îmbinare armonioasă de forme şi culori.

Ne continuăm plimbarea până la Kenrokuen, una dintre cele trei grădini cele mai frumoase din Japonia. Numele său se traduce ca „grădină cu șase atribute” (spatiozitate, liniște, artificialitate, antichitate, surse de apă și vederi panoramice), care reflectă șase caracteristici ale perfecțiunii într-o grădină peisagistică. Grădina, fondată de clanul Maeda, este un exemplu clasic de grădină de tip „strolling garden” (de plimbare) și oferă priveliști uimitoare pe tot parcursul anului, inclusiv cireșii în floare primăvara, frunzișul colorat toamna și tehnicile de protecție împotriva zăpezii (yukitsuri) iarna.

Grădina de 11,4 hectare dispune de alei de plimbare care șerpuiesc în jurul iazurilor, poduri peste pâraie și dealuri artificiale. O lanternă distinctivă cu două baze de lungimi diferite, numită „Kotoji” (arc de harpă), este considerată emblema grădinii și este totodată un simbol al prieteniei oraşului Kanazawa cu cele șapte orașe înfrățite.

Încheiem incursiunea cu un tur al grădinii castelului Kanazawa, fostă reședință a puternicului clan Maeda timp de 14 generații, începând cu anul 1583. Clădirile principale ale castelului au fost distruse, iar elementele care au supravieţuit au fost restaurate şi sunt bine puse în valoare. Cel mai important element este grădina castelului care oferă privelişti impresionante în fiecare anotimp.

Explorăm în final Piața Omicho, cea mai mare și renumită piață de alimente proaspete din Kanazawa, fiind supranumită adesea „bucătăria orașului Kanazawa”. Funcționează de peste 300 de ani (din 1721) şi este o atracție majoră atât pentru localnici, cât și pentru turiști. Găzduiește peste 170 de tarabe și magazine, oferind o gamă largă de produse, în special fructe de mare proaspete, aceasta fiind specialitatea principală a pieței, datorită apropierii de Marea Japoniei. Am putut admira şi pe alocuri degusta o varietate impresionantă de pește, crustacee, crabi, creveți și scoici, multe dintre ele putând fi consumate pe loc, crude sau gătite. La întoarcerea către hotel, suntem surprinși să constatăm că din asfalt se ridică mici aspersoare care spală strada în plină zi. Admirăm apoi poarta în stil japonez care decorează intrarea în gara Kanazawa şi ceasul electronic cu afişaj din apă. Revenim pe înserat să admirăm poarta iluminată în albastru.

În ziua următoare pornim către Osaka, experimentând trenul de mare viteză Shinkansen (timp de aproximativ o oră) până la Tsuruga, apoi expresul Thunderbird până la staţia Shin – Osaka, aproximativ o oră şi jumătate, cărând cu noi numai un rucsac cu strictul necesar călătoriei. Bagajele mari ne sunt expediate prin curier și le găsim la hotel. În timp ce admirăm peisajul pe traseul trenului, nu ne dăm seama când am parcurs cei aproximativ 280 de kilometri în mai puţin de 3 ore.

După ce ne recuperăm bagajele și ne odihnim puțin, ne avântăm în Namba, inima vibrantă a vieții de noapte și divertismentului cu magazine imense și o gamă largă de opțiuni de luat masa, fiind adesea considerat un microcosmos al orașului Osaka. Luăm la pas Dotonbori, o zonă emblematică, cunoscută pentru reclamele luminoase orbitoare, panourile publicitare animate mari și mâncarea stradală din abundență. Experimentăm cina la un restaurant tradițional de genul „mănânci cât poţi” în 90 de minute. Carnea se primeşte crudă, tăiată felii subţiri şi se găteşte pe loc pe flacăra unui grătar alimentat cu gaz. Orezul, salatele şi legumele se primesc gata preparate. La final, nu trebuie ca la o masă de 6 persoane să rămână neconsumată mai mult de o porţie de mâncare, altfel se achită o taxă. Ne-am mobilizat şi am lăsat mesele curate.

Ziua următoare, luăm din nou trenul Shinkansen de la gara Shin-Osaka, pentru ajunge la Hiroshima. Parcurgem cei 305 km în aproximativ o oră şi 40 de minute. Trenul parcă zboară pe şine, iar GPS-ul ne arată viteze de 290 – 298 km. pe oră.

De remarcat că autorizaţia pentru primul tronson, de la Shin-Osaka la Okayama a fost obţinută în septembrie 1965, construcția a început în martie 1967 și a fost inaugurat pe 15 martie 1972. Dacă îmi amintesc bine, pe vremea aceea, pe ruta Caracal – Piatra Olt, încă circulau locomotive cu abur fabricate la Reșița. Construcția celuilalt segment, de la Okayama la Hakata (lângă Hiroshima) a început în februarie 1970 şi a fost finalizată pe 10 martie 1975. Această lucrare a extins rețeaua feroviară de mare viteză dincolo de linia inițială Tokaido Shinkansen, deschisă în 1964, care lega Tokyo de Shin-Osaka.

Hiroshima ne primește cu un aer destins de toamnă, de parcă n-ar fi trecut prin cea mai cumplită tragedie a omenirii în urmă cu 81 de ani. Tramvaiul în care ne-am urcat de la gară ne lasă în apropierea Parcului Memorial al Păcii, în care tronează sobru „Domul Bombei Atomice”, singura clădire păstrată aşa cum a rămas după explozia nucleară din 4 august 1945, ora 08.15.

Toată lumea se grăbea să facă fotografii cu acest simbol al Japoniei, însă însoţitoarea noastră a ţinut în mod special să ne ducă la o stradă distanţă acolo unde a fost epicentrul exploziei, marcat de un monument aproape nebăgat în seamă.

Parcurgem apoi aleile Parcului Memorial, unde diverse personalităţi au plantat de-a lungul vremii copaci şi flori, apoi intrăm în Muzeul Memorial al Păcii, unde am putut viziona scenele de-a dreptul apocaliptice ale dezastrului rămas după explozia bombei atomice. Descrierea acestora nu poate fi redată în cuvinte, iar fotografiile sunt de-a dreptul înfricoşetoare. Ajungem la galeria Comemorării, piesa centrală a Parcului Memorial al Păcii, dedicată Victimelor Bombei Atomice, înființată în 2002. Este o cameră subterană, cilindrică, ce oferă o vedere panoramică de 360 de grade, asupra orașului Hiroshima, imediat după bombardament. Imaginea este creată din 140.000 de plăci ceramice, care reprezintă numărul de persoane estimate a fi murit până la sfârșitul anului 1945, iar imaginile au fost recreate pe baza fotografiilor făcute de armata SUA în anul 1945. O pantă spiralată coboară în această zonă, simbolizând o călătorie înapoi în timp. În centrul încăperii se află un bazin cu apă în formă de ceas stilizat care indică ora 08.15, o ofrandă pentru victimele care au murit în agonie, strigând după apă.

Nu ratăm monumentul ridicat în memoria fetiţei Sadako Sasaki, care avea doi ani când bomba atomică a căzut la Hiroshima. A scăpat miraculous cu viaţă în urma bombardamentului, însă în 1955 s-a îmbolnăvit de leucemie şi a fost internată în spital. Cea mai bună prietenă a ei, Chizuko Hamamoto, a venit să o viziteze. Adusese cu ea nişte hârtie aurie de origami. În timp ce împăturea hârtia, i-a spus lui Sadako despre legenda conform căreia, dacă o persoană face o mie de cocori (păsări sfinte ce trăiesc 100 de ani) din hârtie, i se va îndeplini o dorinţă. După ce a auzit asta, Sadako s-a hotărât să urmeze ritualul, pentru a se însănătoşi. Familia era foarte îngrijorată pentru starea ei de sănătate, dar când au văzut raza de speranţă din ochii fetei, au început şi ei s-o ajute la confecţionarea cocorilor. După ce a trecut de 500, starea ei de sănătate s-a îmbunătăţit, iar doctorii i-au permis să se întoarcă pentru o scurtă perioadă acasă.

După prima săptămână însă, ameţeala şi oboseala au revenit şi a trebuit să se întoarcă la spital. Deși avea suficient timp la dispoziţie, Sadako ducea lipsă de hârtie. A improvizat utilizând etichetele de la medicamente şi orice îi cădea în mână. Se ducea chiar în camerele celorlalţi pacienţi şi le cerea hârtia de la pachetele primite. Prietena ei îi aducea de fiecare dată material de la şcoală. Deşi starea ei se agrava, n-a renunţat la visul ei. Pe 25 octombrie 1955, a ajuns la cocorul numărul 664. Seara a adormit şi nu s-a mai trezit niciodată. Pentru a-i duce dorinţa la bun sfârşit, 39 dintre colegii ei de clasă au făcut restul de cocori, au înfiinţat un club de împăturit cocori şi au publicat o serie de scrisori, pentru a duce mesajul mai departe. Elevii de la 3100 de şcoli din nouă ţări străine au donat bani către acest club. Pe data de 5 mai 1958, la trei ani de la moartea lui Sadako, cu banii strânşi din donaţii, s-a ridicat Monumentul Copiilor în Parcul Păcii. Copiii din toată lumea trimit şi astăzi cocori de hârtie, pentru a fi puşi la statuia lui Sadako. Făcând acest lucru, ei fac auzită încă o dată dorinţa scrisă la baza monumentului: ,,Acesta este strigătul nostru, aceasta este rugăciunea noastră: pace în lume!”

Părăsim Hiroshima şi ne îmbarcăm pe un vas de croazieră cu destinaţia Insula Miyajima, una dintre cele mai frumoase 3 locuri din Japonia. Timp de aproximativ 40 de minute, cât durează călătoria pe apă, admirăm oraşul Hiroshima şi peisajul de toamnă. Debarcăm pe insulă şi suntem întâmpinaţi de căprioare care ne însoţesc la tot pasul, în aşteptarea unei “atenţii”.

Insula Miyajima are o lungă istorie ca loc sfânt al shintoismului. Cel mai înalt vârf al insulei, Muntele Misen, era venerat de localnici încă din secolul al VI-lea. În 1168, Taira no Kiyomori, cel mai puternic om din Japonia la sfârșitul perioadei Heian, a ales insula ca loc pentru altarul familiei clanului său și a construit Altarul Itsukushima.

Ne continuăm drumul către sanctuarul sintoist Istukushima. Templul și poarta sa torii sunt unice prin faptul că sunt construite deasupra apei, plutind parcă în mare în timpul mareei înalte. Templul este format din mai multe clădiri, inclusiv o sală de rugăciune, o sală principală și o scenă de teatru nō, care sunt conectate prin pasarele și susținute de piloni deasupra mării.

După ce vizităm templul, gustăm câte o porţie de stridii la grătar (specialitatea casei) şi câte o prăjitură în formă de frunză de arţar, urcăm pe ferry boat cu destinaţia Hiroshima, de unde luăm din nou trenul Shinkansen către Osaka, pentru a ne pregăti de o nouă călătorie.