(Fragmente din volumul El desconoscido)

de Marin Trașcă

Autocarul se urnea cu greu din loc. Furnicarul de oameni ce coborâseră din el, acum mișunau care-încotro pentru a-şi ascunde mai bine marfa, în timp ce eu număram destinele ce treceau Dunărea spre locul unde ar putea amăgi seceta abătută în politică şi în buzunarele noastre.
Tocmai când reușisem să-i număr pe toţi, aşa cum făceam cu oile din poveștile lui Viţu, mă pomenii întrebat de o femeie dacă merg la muncă. Răspunsei că nu, şi până să mă dezmeticesc mă pomenii cu un braț de tricouri şi o pereche de cizme din cauciuc în geanta cu mâncare:
– Spui că-ţi trebuie la gazdă, îmi șopti femeia la ureche, ca şi când nu ar fi vrut s-o audă nimeni. De fapt, cine să mai aibă timp pentru aşa ceva, fiecare îşi vedea de ale lui.
Aşteptam să-mi vină rândul în faţa ghișeului unde sta proțăpit un vameș tinerel, absent la frământările celor ce se perindau prin faţa lui. Era prima oară când puneam piciorul pe pământ străin. Mă simții un mic trădător…
Kladova, orășelul tolănit lângă Dunăre, ca un motan tinerel ce așteaptă codanele să treacă prin preajmă, se transformase într-un bazar românesc, cu marfă colorată, ieftină şi de proastă calitate, doar venea de la chinezii ce văzuseră în România un loc unde poți să vinzi şi sămânță de sticlă de lampă, că de sărăcie vindeam noi… la sârbi!
Era o imagine decupată dintr-un film al unui regizor căruia nu-i mai ajunsese pelicula şi trăgea de ce-i rămăsese încălecând secvențele într-un grotesc asumat.
– Ai mai fost pe-aici? – mă întrebă un uscățiv căruia nu i se vedeau ochii de sub claia de păr –, eu aștept de două săptămâni să lucrez, dar n-am găsit nimic. Sunt niște șmecheri pe aici care angajează lucrări şi le dau la alţii. Prețul îl fac ei şi tu te alegi cu jumatea lui trei.
Concluziile ciufulitului nu mă interesau. Toţi erau tineri, majoritatea neînsurați, aceştia aveau şi motivul, decât vai de doi, mai bine vai de unul!
– De doi ani n-am mai fost acasă – continuă bărbatul -, şi aşa nu prea se omoară cineva să mă mai aștepte: femeia m-a lăsat, fetele s-au măritat, iar eu nu fac altceva decât să muncesc pentru… mâncare şi băutură. Simt că nu mai am nimic de făcut în viaţa asta, păhărelul cu rachiu mă face să mă simt mai bărbat.
Fiecare cu filosofia lui! Se pare că pentru omul din faţa mea, vorba fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n țara ta, nu prea mai avea sens, se găsise cineva care să i-o fure şi-n țară şi aici. Însă şi-o fura şi el.
Știam ce înseamnă să-ţi fure cineva bucățica de pâine, știam cum este să fii vândut chiar de cei în care ai avut încredere, să fii mințit cu acte în regulă de către o societate care cu greu îşi va găsi identitatea. Dar cui să spun aceste gânduri, lui Toma, care era deja irecuperabil? Venea de undeva de lângă Tulcea, avusese o stare materială bună, o femeie frumoasă, învățătoare, spunea el, dar parfia băuturii le-a îndepărtat pe toate şi în primul rând pe el, de realitate. Găsise o scăpare în paharul drămuit de crâșmarii hoțomani ce te fac să mărești golul din suflet şi din viață.
– Ai unde să dormi? – mă întrebă el, știind dinainte răspunsul. Mergem la Partizanca, este o femeie care a luptat pe front cu Tito, are şi poze cu el.
Casa Partizancăi abia dacă se zărea printre căsoaiele din jur, dovadă că stăpânii acestora se învârteau prin alte locuri mai prielnice, ea rămăsese să-şi ducă zilele cu cei câţiva dinari luaţi de la românii găzduiți în maghernița din fundul curții înghesuite de lucruri, a căror trebuință n-o cunoștea nimeni.
În camera lui Toma, o chiţimie de câţiva metri pătraţi cu pereţii a căror culoare n-o puteai defini, la fel cu cea a sobei țărănești, aşa cum avusese şi el acasă, plutea un aer de împăcare cu timpul, cu lipsa nedeclarată; poate de aceea recursese şi Partizanca la găzduirea românilor care dormeau la ea, să umple golul unei pensii insuficiente.
– Să-i spui că ești văru-meu, zise uitatul la sârbi, altfel te descoase din toate cheutorile să vadă cum este pe la noi, de parcă ceea ce vede pe aici nu ar fi suficient. Dacă îi intri la inimă, poate îți arată şi albumul de poze, ale ei cu Tito şi cu Ceaușescu, poate scoate şi o răchie. Ai să vezi că a fost o femeie frumoasă, chiar dacă acum nu vezi decât o babă șleampătă ce vorbește fără șir.
Ultimele cuvinte se împrăștiară la repezeală prin cameră, tocmai la timp, când pe ușă intră o femeie al cărei capot nu mai știa ce culoare avusese pe timpuri. Purta în mână un tablou din care zâmbea pe sub mustățile înnegrite de fotograf, un bărbat zâmbăreț, ca actorii de film. De fapt, chiar arăta a actor; de sub haina militărească răzbătea un corp atletic, bine legat, iar epoleții de pe umăr arătau cu prisosință gradul militar, funcţia urmând s-o declare Partizanca.
– Tomo, văd că ai un nou rumân, să fiți copii cuminți, eu nu am nevoie să-mi faceți probleme cu maliția, să nu aduceți femei, iar cu băutura… mai rar! Cum regulile sunt făcute să fie încălcate, ea însăși adusese o sticloanţă cu rachiu din care puse în paharele ce le scoase din buzunarul halatului incolor.
– El este bărbatu-meu, a fost subprefectul dârjavei ăsteia. Când îmi vine dor de mine, cum arătam pe vremuri, stau de vorbă cu el şi-l întreb cum mă găseste. El, ce să mai zică?! Zice acum cum vreau eu, mereu a zis cum l-a tăiat capul!
Bărbații sorbiră lichidul dătător de fiori de putere la vremuri de slăbiciune trupească, în timp ce femeia deja îşi începuse dialogul interminabil cu subprefectul din fotografia tinereții ei.
– Hai la noi în sobă (cameră), ăstora, chiar dacă le spun cine ai fost tu, tot nu ar înțelege! Acum am şi eu posibilitatea să-ţi spun toate alea, iar tu ai să mă asculți cuminte, cum nu ai fost niciodată. Prea a fost scurt lanțul pe care mi l-ai pus de picioare. Te credeai prinț, iar eu slugă.
Ultimele cuvinte ale bătrânei lăsară locul gol, plin doar cu semnele de întrebare ale bărbaților care-şi făcură semne: s-a scrântit baba!
În drum spre casa Partizancăi, văzusem după gardul dărăpănat al unei construcții ce părea să fie nouă, doi băieți ce se luptau cu o saltea de paie ce şi-o târau dintr-un un loc în altul. Nu mi-aş fi dat seama că era nouă dacă lângă ea nu s-ar fi zărit o coșmelie care abia se mai ținea pe picioare, semn că stăpânii dăduseră de bani şi voiau să arate lumii de ce sunt în stare, dar să se şi vadă de la ce au plecat. Se simțea ambiția omenească de a demonstra mai mult. Ciudată perspectivă mi se propunea, dar nici nu mă aşteptam la mai mult! Mă şi gândeam cum ar putea acești oameni să muncească o zi întreagă, după o noapte de nesomn în tovărășia țânțarilor şi a frigului ce se lăsa o dată cu noaptea!
– Hai să mâncăm ceva – mi-a rămas niște salam de la unul din Caracal –, de la tine, după aia vedem noi ce mai facem! Aici nu ne facem planuri pentru mai mult de două zile. M-a rugat Partizanca să-i repar gardul, eu zic să-i luăm şi pe ăia doi pe care i-ai văzut, n-au lucrat de două săptămâni şi nici nu au ce mânca.
Din camera alăturată, mai bine zis, din holul ce despărțea cele două camere se auzea bătrâna ce nu se mai oprea din vorbă cu subprefectul ei mustăcios. Probabil că îi venise ei chef de vorbă acum, fiind ajutată şi de cele două păhăruțe de rachiu băute cu băieții. Folosea acest prilej, ori de câte ori avea ocazia, fără să supere pe nimeni, în rest, era o femeie liniștită ce mergea la biserică, se închina, şi, din când în când mai aprindea o lumânare pentru subprefect, dar mai ales pentru clipele frumoase dăruite, deşi erau puține.
Fusese un fel de slugă în casa acestuia, o casă mare pe undeva prin planina sârbească, într-o vreme despre care acum se vorbește ca despre legende. Venise de la țară, o fată frumoasă şi sfioasă, dar destul de puternică pentru a rezista loviturilor vieții. Nevasta subprefectului suferea de o boală a picioarelor, nu putea să meargă, iar Partizanca reușise să se facă iubită de aceasta, dar şi de mustăciosul din tablou. Rămăsese însărcinată mai repede decât şi-au dat seama că se încurcaseră, timp în care bolnava scăpă de durerea şi infirmitatea picioarelor. Aşa rămase Partizanca stăpână la conac, cu un copil în brațe, tânără şi frumoasă, petrecând, după doi ani, şi pe subprefect lângă nevastă-sa. Venise războiul şi se alătură lui Tito, şi, deșteaptă cum era, reuși să-i intre şi acestuia în voie, fu decorată şi recunoscută de istorie ca erou. Acum trăia doar din amintiri, băiatul luase drumul Americii, la fel cum au făcut toţi cei de-o spiță cu el, şi nu mai venise niciodată. Bătrâna rămăsese doar cu albumul de poze şi cu tabloul, vorbindu-le fiecăruia în felul său.
Îmi adusei aminte că văzusem filmul Kozara, din care recunoscusem câteva secvențe în pozele bătrânei, dar cel mai mult aş fi vrut ca bătrâna să-l fi cunoscut pe Stanache, alta ar fi fost situaţia acum; poate aş fi rămas la Viţu şi ajungeam ceea ce a ajuns frate-meu, un om al cărui cap nu avea unde să se adăpostească la vreun cutremur, întocmai cum îi prezisese Visarionul, ori eram însurat de la 15 ani, dacă mă luam după Leana, mama, plecată din sat la nici șase săptămâni ale acestuia.
Gardul Partizancăi îmi fusese de mare folos, dacă se poate numi folos renunțatul la un pat, cât de cât omenesc, pentru boschetul umed şi mirositor a vară tomnatică şi instabilitate, fără nici cea mai mică undă de poezie.
Seara, mă întâlnii cu un uscățiv din Caracal, probabil cel de la care luase Toma salamul încins de soarele tarabelor din piață. Pentru nici un dinar, berea mi se păru destul de ieftină, mai ales că ținea şi de foame, dar câștigul cel mare era în sensul că reușisem să intru în gașcă, eram unul de-al lor şi-mi era de ajuns.
Nici nu-mi dădusem seama câte aveam să ascult, dar mai ales, să constat, ideea generală fiind în sensul că politicul, aşa cum era practicat, nu reușea să acopere nevoile unui popor plecat în bejenie peste Dunăre pentru a căuta o bucată de pâine.
Foiala din timpul zilei se dusese aşa cum apăruse, dintr-o dată; fâșiile de plastic pe care stătuse marfa se strânseseră, mușterii plecaseră pe la casele lor. Nu reușisem să vând decât niște cuie de tablă, balamale şi alte mărunțișuri, auzisem eu că astea merg bine! Cei câţiva dinari adunați mă asigurau pentru câteva zile de excursie la sârbi, şi cum Partizanca nu ne lua prea mult la chirie îmi permiteam să beau şi câte o pivă (bere) pe zi.
Drumul până la gazdă trecea pe lângă un cimitir ale cărui cruci nu prea semănau cu cele din cimitirele noastre, erau blocuri din marmură neagră, mai mari sau mai mici, în funcţie de cel care se așezase sub ele şi de ce lăsase în urmă pentru a fi pomenit cum se cuvine de urmași.
– Tomo, ăștia de ce nu au, mă, crucile mari ca ale noastre?
– Nu știu, veni răspunsul, probabil că noi ducem prea multe păcate ale altora şi musai să avem loc unde le așeza.

Autorul, Marin Traşcă, este născut pe 12.10.1954 în Tomeni. Din anul 2006 locuiește în Spania. Debut literar în Revista Tribuna, Deva, în anul 1989. Ziarist la toate ziarele din județul Olt, în Spania este realizator de emisiuni la Radio Pro Diaspora şi ziarist la Noi. Debut publicistic în anul 2002 cu volumul „Singur printre ziariști”. Alte volume: cartea de versuri „Căruța cu vise” şi „Noaptea strugurilor amari”.