vezi prima parte

Ne despărţim din nou de bagaje, păstrând strictul necesar şi luăm trenul către Nara, fostă capitală a Japoniei între 710 și 784, sub numele de Heijō-kyō. Cele mai multe dintre complexele mari de temple datează din această perioadă. Deși orașul și-a pierdut importanța după ce capitala a fost mutată la Kyoto, templele budiste și altarele Shintō și-au extins treptat puterea și au supraviețuit până în zilele noastre. Din 1961 până în 2006, Nara a fost locul parcului de distracții Nara Dreamland, al cărui design s-a bazat în mare parte pe Disneyland din California.

De la gară, paşii ne poartă către Parcul Nara, fondat în 1880, unul din cele mai vechi parcuri din Japonia. Suprafața parcului este de circa 502 ha, iar împreună cu templele Tōdai-ji, Kōfuku-ji și Kasuga-taisha, amplasate în parc sau la marginea lui, ocupă un teritoriu de 660 ha. Aici suntem asaltaţi de căprioare care, deși sălbatice, sunt extrem de prietenoase (uneori agasante) cu oamenii.
Potrivit unei legende, Takemikazuchi, unul dintre cei patru zei ai templului Kasuga, a venit de la templul Kashima pe muntele Mikasa de lângă Nara (cunoscut și ca muntele Wakakusa), călare pe un cerb pătat alb. De atunci, cerbii pătați au fost considerați animale sacre de discipolii templelor Kasuga și Kōfuku-ji. Uciderea unui astfel de cerb era pedepsită cu moartea cel puțin până în anul 1637, când a avut loc ultima astfel de execuție. În prezent, pedeapsa este încarcerarea. De exemplu, în 2010, un bărbat a fost condamnat la o jumătate de an de închisoare pentru uciderea unui cerb cu arbaleta. După cel de-al Doilea Război Mondial, cerbii pătați nu mai sunt considerați animale sacre, în schimb au fost recunoscuți ca patrimoniu național, fiind în continuare protejați prin lege. În prezent, vizitatorii parcului pot achiziționa un fel special de biscuiți cu care hrănesc cerbii. Biscuiții sunt comercializați exclusiv de o companie japoneză.

Dintre cele 3 temple existente aici, îl vizităm pe cel mai important: Tōdai-ji (o încercare de a imita templele chinezești din dinastia Tang), inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO, cea mai mare clădire de lemn din lume (până în 1988) care-l adăposteşte pe Daibutsu, cel mai mare Budha din bronz din Japonia, având următoarele dimensiuni:
Înălțime: 14,98 m, Față: 5,33 m, Ochi: 1,02 m, Nas: 0,5 m, Urechi: 2,54 m, Greutate: 500 de tone.
Umerii statuii au un diametru de 28 de metri și are 960 de șase bucle în vârful capului. Aureola are un diametru de 27 m cu 16 imagini, fiecare cu o înălțime de 2,4 m.

În interiorul genunchiului Marelui Buddha, folosind raze X, au fost descoperite un dinte uman, perle, oglinzi, săbii și bijuterii. Se crede că acestea sunt relicvele împăratului Shomu.

Deși a fost fondat inițial în anul 738 d.Hr., Tōdai-ji a fost deschis abia în anul 752 d.Hr. Templul a suferit mai multe reconstrucții de atunci, cea mai semnificativă reconstrucție (cea a Marii Săli a lui Buddha) având loc în 1709. Cu toate acestea, a fost în pragul prăbușirii la sfârșitul secolului al XIX-lea din cauza greutății acoperișului său imens. Prăbușirea a fost prevenită printr-o primă restaurare (1904–1913), iar aspectul său actual a fost finalizat folosind o structură de oțel între 1974 și 1980. Templul servește și ca sediu japonez al școlii budiste Kegon.

Sala Marelui Buddha (Daibutsuden) a fost reconstruită de două ori după un incendiu. Clădirea actuală a fost terminată în 1709 și, deși imensă (57 de metri lungime, 50 de metri lățime și 49 de metri înălțime) este de fapt cu 30% mai mică decât predecesoarea sa, fiind redusă de la 11 la 7 travei lățime din cauza lipsei de fonduri.

Un punct de atracţie din această sală, pe care nu-l găsim popularizat pe site-urile de turism, este un orificiu practicat la baza unuia dintre stâlpii de susţinere ai templului, care se spune că are dimensiunea uneia dintre nările statuii. Legenda spune că cine trece prin acel orificiu, destul de îngust pentru un om de dimensiuni normale, va avea parte de noroc în viaţă. Este inutil să spun că mai toţi turiştii stăteau la coadă şi făceau eforturi, adesea caraghioase, ca să treacă prin acel orificiu.

Până în 1998, a fost cea mai mare clădire din lemn din lume, fiind depășită în prezent de structuri moderne. Statuia Marelui Buddha a fost refăcută de mai multe ori din diverse motive, inclusiv din cauza daunelor provocate de cutremur. Mâinile actuale ale statuii au fost realizate în Perioada Momoyama (1568–1615), iar capul a fost realizat în Perioada Edo (1615–1867).

O luăm agale spre gară, timp în care asistăm la vitrina unui magazin local de dulciuri la o demonstraţie de preparat mochi, un desert japonez (prăjitură de orez) confecționat din mochigome, un tip de orez lipicios, și alte ingrediente precum: apă, zahăr și amidon de porumb, umplut cu pastă de fasole roşie, apoi luăm trenul către următoarea destinaţie: Kyoto.
Pentru început, vizităm sanctuarul shintoist Fushimi Inari Taisha, care se află la poalele muntelui Inari, la o altitudine de 233 de metri deasupra nivelului mării.

Cele mai vechi structuri au fost construite în anul 711 pe dealul Inariyama din sud-vestul orașului Kyoto, dar altarul a fost mutat în anul 816 la cererea călugărului Kūkai. Structura principală a altarului a fost construită în 1499. La poalele dealului se află poarta principală rōmon „poarta turnului” și altarul principal go-honden. În spatele lor, în mijlocul muntelui, altarul interior (okumiya) este accesibil printr-o potecă mărginită de mii de torii (porţi de culoare portocalie). Pe drumul spre vârful muntelui se află zeci de mii de altare de piatră (otsuka) pentru cult privat.

Inari a fost inițial și rămâne în primul rând protectorul orezului și agriculturii, dar negustorii îl venerează pe Inari şi ca patron al afacerilor. Fiecare dintre cele aproximativ 10.000 de porți torii ale sanctuarului Fushimi Inari-Taisha au fost donate de câte o firmă japoneză, iar aproximativ 800 dintre acestea sunt așezate la rând pentru a forma Senbon Torii, creând impresia unui tunel. Se spune că altarul are în total zece mii de astfel de porți care desemnează intrarea în domeniul sfânt al kami-urilor și îl protejează împotriva forțelor malefice.

Penultima zi ne rezervă cele mai spectaculoase locuri din Kyoto. Prima oprire este la Castelul Nijo-jo, o fortificaţie a cărei construcţie a fost începută în 1602 de Tokugawa Ieyasu, fondatorul shogunatului Tokugawa, care a ordonat tuturor lorzilor feudali din vestul Japoniei să contribuie la construcția acestuia. A fost finalizată în timpul domniei nepotului său, Tokugawa Iemitsu, în 1626.

Fortificaţia adăposteşte două palate: Nomaru şi Honmaru, precum şi nelipsita grădină japoneză.
Palatul Ninomaru, cu o suprafață de 3.300 de metri pătrați, este alcătuit din șase clădiri principale separate conectate între ele și este construit aproape în întregime din chiparos Hinoki. Decorul include cantități generoase de foiță de aur și sculpturi elaborate în lemn, menite să impresioneze vizitatorii cu puterea și bogăția shōgunilor. Ușile glisante și pereții fiecărei camere sunt decorați cu picturi murale realizate de artiști ai școlii Kanō. Vizitatorii de rang inferior erau primiți în regiunile exterioare ale Palatului Ninomaru, în timp ce vizitatorilor de rang înalt li se arătau camerele interioare mai subtile. În loc să încerce să ascundă intrările în camere pentru gărzile de corp (așa cum se făcea în multe castele), familia Tokugawa a ales să le expună la vedere. Astfel, construcția se preta la exprimarea intimidării și puterii față de vizitatorii din perioada Edo.

Una dintre cele mai izbitoare caracteristici ale Palatului Ninomaru sunt „podelele privighetoare” (uguisubari) de pe coridoare, care scot un sunet de ciripit atunci când se calcă pe ele. Acestea sunt adesea descrise incorect ca o caracteristică menită să alerteze prezența intrușilor, dar, de fapt, sunt cauzate doar de clemele care se mișcă pe cuiele din grinzile de lemn care susțin podeaua.
Palatul Honmaru, care a fost inițial similar cu Palatul Ninomaru, are o suprafață de 1.600 de metri pătrați. Complexul este format din patru părți: spații de locuit, camere de recepție și divertisment, holuri de intrare și bucătărie. Diferitele zone sunt conectate prin coridoare și curți interioare. Stilul arhitectural este din perioada Edo târzie şi expune picturi ale mai multor maeștri celebri.
Structurile originale au fost înlocuite, între 1893 și 1894, de structurile actuale prin mutarea unei părți a fostului Palat Katsura din cadrul Incintei Imperiale Kyoto în incinta interioară a Castelului Nijō. În 1928, banchetul de întronare al împăratului Hirohito a avut loc aici.

Zona castelului are mai multe grădini și livezi de cireși și pruni japonezi. Grădina Ninomaru a fost proiectată de arhitectul peisagist și maestrul ceaiului Kobori Enshū.

Ajungem apoi la Templul Pavilionului de Aur Kinkaku-ji, un renumit templu budist Zen, faimos pentru pavilionul său central, ale cărui ultime două etaje sunt acoperite în întregime cu foiță de aur. Aurul folosit avea scopul de a atenua și purifica orice poluare sau gânduri și sentimente negative față de moarte. Pe lângă semnificația simbolică din spatele foiţei de aur, perioada Muromachi s-a bazat în mare măsură pe excese vizuale. Având în vedere accentul pus pe Pavilionul de Aur, modul în care structura este acoperită în principal cu acest material creează o impresie care iese în evidență datorită reflexiei luminii solare și efectului pe care această reflexie îl creează asupra iazului ce-l înconjoară.

Kinkaku-ji a fost inițial o vilă numită Kitayama-dai, aparținând unui puternic om de stat, Saionji Kintsune În 1397 vila a fost cumpărată de către shōgunul Ashikaga Yoshimitsu și transformată într-o vilă de pensionare opulentă. După moartea sa în 1408, complexul a fost transformat într-un templu Zen, în conformitate cu dorințele sale. Pavilionul a ars de mai multe ori de-a lungul istoriei, inclusiv într-un incendiu provocat de un călugăr fanatic în 1950. Structura actuală este o reconstrucție fidelă din 1955.
Pavilionul de Aur este amplasat într-o grădină japoneză (kaiyū-shiki-teien), o grădină peisagistică în stil circular. Pavilionul se extinde peste un iaz, numit Kyōko-chi (Iazul Oglinzii), care reflectă clădirea şi care conține 10 insule mai mici. Podurile și plantele sunt aranjate într-un mod specific pentru a reprezenta locuri celebre din literatura chineză și japoneză. Puncte de belvedere și puncte focale au fost stabilite datorită amplasării strategice a pavilionului pentru a vizualiza grădinile din jurul pavilionului.

Următorul popas îl facem la Kiyomizu-dera (Templul Apei Pure), fondat la sfârșitul perioadei Nara. Denumirea sa provine de la cascada din cadrul complexului, kiyomizu însemnând apă curată sau apă pură.

Templul a fost dedicat lui Senju Kannon, una dintre manifestările lui bodhisattva Avalokiteśvara (Kannon bosatsu). Pe percursul perioadei de peste 1200 ani, templul a fost ars sau distrus de repetate ori, dar mereu reconstruit . Majoritatea clădirilor contemporane au fost reconstruite în 1633. În 1994 Kiyomizu-dera a fost inscris în lista de Partimoniul Cultural Mondial UNESCO ca Monument Istoric al Vechiului Kyoto.

Sala principală are o terasă, care se sprijină pe piloni înalți și oferă o priveliște impresionantă asupra orașului Kyoto. Expresia „a sări de pe terasa Kiyomizu” populară în limba japoneză se poate echivala cu expresia „a-și încerca soarta”. Expresia se referă la o tradiție din perioada Edo, potrivit căreia persoanei care supraviețuiește saltului de 13 m de pe terasă i se va împlini visul. În perioada Edo au fost documentate 234 de încercări, din care 85,4% au supraviețuit. În prezent această practică este interzisă.
Mai jos de sala principală se afla cascada Otowa, unde trei șuvoaie de apă se scurg în bazin. Vizitatorii templului iau apă careia i se atribuie proprietăți curative. Se spune că consumarea apei din cele trei șuvoaie conferă înțelepciune, sănătate și longevitate, însă unii japonezi cred că pot fi alese doar două, deoarece fiind lacomă și bând din toate trei şuvoaiele persoana atrage nenorocire asupra sa.

Încheiem ziua cu o vizită la Ryoanji, un alt templu budist Zen, unul dintre cele mai frumoase temple din Japonia, în special datorită grădinii sale de piatră, cunoscută sub numele „Grădina Secundelor fără sfârşit”. Principala atracție este grădina karesansui (peisaj uscat), considerată cel mai bun exemplu de acest gen. Înconjurată de un zid de pământ, grădina este formată din cincisprezece pietre, de diferite dimensiuni, plasate cu grijă, care par să „plutească într-o mare de pietriș alb greblat”. O caracteristică cheie și un mister al grădinii este că, din orice punct de observație de pe verandă, doar paisprezece dintre cele cincisprezece pietre sunt vizibile; cel puțin una este întotdeauna ascunsă vederii. Se spune că numai atunci când cineva atinge iluminarea pot fi văzute toate cele cincisprezece pietre simultan. Designul grădinii este abstract și deschis interpretării, semnificația sa fiind diferită pentru fiecare observator, permițând reflecția individuală și un sentiment de conexiune cu spațiul.
Terenul templului include o grădină mare pentru plimbări în jurul Iazului Kyōyōchi, care datează din perioada în care locul a fost folosit inițial ca vilă a unui aristocrat în perioada Heian. Această zonă oferă peisaje frumoase care se schimbă odată cu anotimpurile, de la florile de cireș primăvara până la frunzele vibrante de toamnă.

Într-o grădină mai mică din spatele Locuinței Abatelui (Hōjō), se află un faimos bazin de apă din piatră (Tsukubai). Bazinul circular este integrat cu patru caractere kanji care, atunci când sunt citite împreună cu bazinul pătrat ca radical central, transmit maxima Zen: „Învăț doar să fiu mulțumit”.

Deşi ultima zi în Kyoto ar fi fost dedicată ultimelor cumpărături, am ales să facem o scurtă vizită în Uji, localitate renumită prin ceaiul „matcha” care se produce aici. Profităm de abonamentul pe care îl aveam şi luăm trenul din gara Kyoto către Uji, dis-de-dimineaţă ca să prindem programarea la un producător local de ceai. Ne primeşte domnul Kombayashi, un bărbat de 70 de ani care ne prezintă istoria de 16 generaţii şi peste 150 de ani a familiei sale care produce ceaiul, păstrând metode tradiționale, fiind furnizor al familiei imperiale. Mâinile sale care păstrează culoarea verde a prafului de matcha sunt dovada muncii făcute cu pasiune.

Fiul său (generaţia a 17-a) ne prezintă modalitatea de preparare prin râşnirea frunzelor uscate de ceai a prafului de matcha, precum şi modalitatea de preparare şi consum a ceaiului matcha.

Părăsim casa muzeu / magazin a familiei Kombayashi şi ne îndreptăm către Templul Byodoin, un renumit templu budist, o capodoperă a arhitecturii budiste din secolul al XI-lea, inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Iniţial pe acest loc se afla o vilă aflată în propietatea clanului Minamoto. În 1052 Fujiwara no Yorimichi, pe atunci Consilierul Suprem al Împăratului Japoniei, a transformat vila într-un templu budist. Acesta nu este deschis publicului larg, fiind accesibil numai pentru ceremonii budiste în zile importante. Majoritatea obiectelor complexului Byōdō-in cu statut de Tezaur Național, inclusiv 26 statuete Bodhisattva confecționate din lemn de chiparos, clopotul templului, cele două păsări Phoenix și alte obiecte de importanță istorică sunt găzduite de Muzeul Hoshokan (Muzeul templului).

Pavilionul păsărilor Phoenix, sau Pavilionul lui Buddha Amitābha, cea mai cunoscută clădire a templului, a fost construită în 1053. Se crede că denumirea este datorată celor două păsări Phoenix de pe acoperișul Sălii Centrale, precum și faptului, că forma clădirii se aseamănă cu o pasăre în zbor. Imaginea templului este imprimată pe aversul monedelor de 10 yeni.

Pavilionul păsărilor Phoenix este înconjurat de Grădina Pământului Pur, un tip original de grădină, caracteristic credințelor sectei amidiste a Pământului Pur din perioada Heiancare a servit drept model pentru grădinile din toată Japonia.
În drumul către gară ne oprim la Podul Uji, considerat unul dintre cele mai vechi poduri din Japonia, fiind construit inițial în anul 646. Structura actuală datează din 1996, dar păstrează elemente tradiționale, cum ar fi ornamentele în formă de ceapă («Giboshi») pe balustradele de lemn. La unul dintre capetele podului, tronează statuia lui Murasaki Shikibu, scriitoare și poetă japoneză, doamnă de onoare la Curtea Imperială în perioada Heian, renumită pentru că a scris Genji monogatari (Povestea lui Genji), o cronică complexă și detaliată a vieții curții Heian, urmărind viața protagonistului, prințul Hikaru Genji, de la naștere până la moarte. Această operă este considerată, în general, primul roman din lume și o capodoperă a literaturii japoneze și universale.

Pornim înapoi cu trenul şi ajungem în gara Kyoto cam pe la ora prânzului. Gara este a doua cea mai mare clădire de gară din Japonia, o clădire masivă, proiectată de arhitectul Hiroshi Hara și finalizată în 1997. Este o structură impresionantă din sticlă și oțel, un complex multifuncțional de 15 etaje, care găzduiește o gamă largă de facilități dincolo de simplul transport, cu un atrium vast, pasarele aeriene (Skyway) și o scară monumentală (Grand Staircase) iluminată cu LED-uri, care oferă spectacole de lumini tematice seara.

Conectează liniile Shinkansen (trenul de mare viteză), liniile JR locale, metroul, și terminalele de autobuz, facilitând deplasarea în oraș și în regiunea Kansai. Include un magazin universal Isetan, centrul comercial subteran Porta și alte numeroase magazine de suveniruri.

Până la plecarea către aeroport mai avem destul timp, aşa că ne oprim să servim masa de prânz în unul dintre restaurantele din această impozantă clădire. Ne oprim la etajul 10, la renumita Kyoto Ramen Street, cu o selecție de restaurante specializate în ramen din diverse regiuni ale Japoniei.

Ramenul este o faimoasă supă japoneză cu tăiței, originară din China, care a evoluat într-un fenomen culinar global, cu numeroase variații regionale în Japonia și în întreaga lume.

Un bol de ramen autentic este alcătuit din următoarele elemente cheie: Tăiței (Men) – Tăiței de grâu alcalini, care le conferă o textură elastică și o culoare gălbuie distinctive; Supă (Dashi/Chintan/Paitan) – Baza lichidă, de obicei preparată din oase de pui sau porc, pește, alge kombu sau legume. Sos de aromă (Tare): Un sos concentrat care adaugă gustul final și salinitatea supei. Fără acest sos, supa ar fi fadă; Toppinguri: Ingrediente precum felii de carne de porc (chāshū), ouă fierte moi, alge nori uscate, ceapă verde, menma (bambus fermentat) și porumb.

După ce încercăm şi această experienţă, ne ridicăm bagajele de la hotel şi ne deplasăm cu autocarul către aeroportul internaţional Kansai, deschis în 1994, situat pe o insulă artificială în Golful Osaka. Deşi este un aeroport internaţional, nu afişează luxul şi opulenţa celor din Istanbul, Doha sau Dubai.
După un zbor de 14 ore până la Istanbul, o escală de 3 ore şi încă un zbor de o oră, ajungem la Bucureşti. Rămânem în minte cu imaginile locurilor pe care le-am vizitat, iar istorisirile pe care le vom face apropiaţilor ni le vor readuce de fiecare dată în actualitate.